Părinții cu viață sfântă de la Lainici și Sitaru (1) – Interviu cu părintele stareţ Valentin Mâţu, Mânăstire Târgşor – Prahova

Părintele Valentin este un tânăr stareţ, care povăţuieşte mânăstirea de la Târgşor, din judeţul Prahova.. La fel ca mulţi alţii, el s-a adăpat de la cuvântul de învăţătură al bătrânilor. Vă oferim mai jos mărturia sa vie despre câţiva vieţuitori care s-au nevoit la mânăstirile Lainici şi Sitaru şi pe care sfinţia lui i-a întâlnit la începutul vieţii călugăreşti. Chiar dacă ei nu sunt foarte cunoscuţi, virtuţile cu care s-au împodobit îi recomandă ca pe nişte luptători de elită în arena monahală.

Calinic Caravan, dascalul rugaciunii neîncetate

Când am intrat în mânăstire la Sf. Ni­colae – Sitaru, a fost aşa, ca o descoperire pentru mine. Eu mă apropiasem oarecum de biserică începând de prin anii ’80. Am cunoscut părinţi foarte buni şi deosebiţi, cum este părintele Calinic Cărăvan de la mânăstirea Lainici.
– Chiar am publicat de curând un articol despre el în „Lumea Monahilor” şi acolo am avut prima întâlnire cu personalitatea dânsului. Puteţi să ne povestiţi ceva despre el?
– Da, părintele Vasile, cel care intuiesc eu că v-a dat detalii, cred eu că a ascuns un lucru foarte important şi anume acela că părintele Calinic era un trăitor adevărat, un trăitor al Rugăciunii Inimii. Chiar mie mi-a făcut o mărturisire, pot să spun, a ceea ce i s-a întâmplat, aşa cum l-a cunoscut el pe Dumnezeu. E un lucru pe care eu credeam că cei din Lainici o să îl spună. Nu ştiu, mi-au făcut impresia că au preluat smerenia bătrânului încât nu au vrut să spună la ce mare trăire duhovnicească a ajuns părintele Calinic.
– Sfinţia Voastră îl cunoşteaţi fiind mirean?
– …Eu am vrut să mă spovedesc la părintele…
– Eraţi în lume?
– Eram în lume atunci – asta prin ’82. A rânduit Dumnezeu ca atunci când unul dintre ucenicii lui, părintele Cleopa, care era foarte apropiat de părintele Calinic, să se ducă să întrebe, bătrânul l-a dirijat, spunându-i să mă spovedească. Şi pot să spun că am reuşit un lucru excepţional atunci, în perioada în care m-am spovedit la  părintele Cleopa, ucenicul părintelui Calinic, pentru că am cunoscut pe bătrânul prin ucenic. Şi acest lucru a fost incredibil. Eu mi-am dat seama de măreţia bătrânului ulterior, gândindu-mă la binecuvântarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru că am avut un duhovnic ca părintele Cleopa.
– Cum era părintele Calinic Că­răvan?
– Părintele Calinic era de o smerenie ieşită din comun.
– Asta sună foarte… sec. Puteţi să‑mi exemplificaţi?
– Cum să vă spun eu… Era atât de normal şi de firesc şi căuta să nu iasă în evidenţă cu nimic, încât prima impresie a celor care îl vedeau, era că era un bătrânel cu care nu aveai ce discuta.
– Smintit?
– Nu, nu, părintele arăta foarte normal şi întreg, de o decenţă şi de o candoare deosebită…
– Şi atunci de ce n-aveai ce să discuţi cu el?
– Pentru că parcă ar fi căutat să se ferească, să se ascundă. Aveam impresia câteodată ca şi cum ar fi căutat umbra zidului tocmai ca să se ascundă de ochii oamenilor. Dar el făcea aceasta nu din faptul că era un însingurat, ci pentru că toţi cei care se apropie de Hristos şi care trăiesc rugăciunea la măsurile acestea foarte mari, nu pot să se dezlipească de Hristos ca să stea oarecum la vorbărie deşartă cu oamenii. Şi atunci căutarea lui era normală. Cum să vă spun, nu era o căutare silită, nu era o fugă care să atragă atenţia într-un fel, ci era o ieşire, o retragere din faţa oamenilor. Dar eu sunt ferm convins că părintele, prin rugăciunea lui, ajuta foarte mulţi oameni.
– Îşi păzea convorbirea cu Dum­nezeu…
– Da, da, sigur că da. Şi mai ales că nu era singurul de acest fel din Lainici. Era un grup de părinţi mai în vârstă, toţi deosebiţi, toţi care trecuseră prin tot felul de suferinţe: părintele Calinic a fost la un moment dat, după 1959, exclus din viaţa monahală şi mânăstirea Lainici închisă; a stat o perioadă ca paznic mai departe acolo, a reuşit să rămână pe mai departe… Şi probabil că suferinţa asta l‑a întors oarecum spre lume, privindu‑i cu mai multă blândeţe, cu mai multă bunătate şi cu mai multă dorinţă de a-i ajuta prin rugăciunea lui.
– Spuneţi că Părintele Calinic avea o treaptă foarte înaltă a rugăciunii de care auzim şi citim prin Filocalii, şi auzim de la marii bătrâni: Rugăciunea Inimii, adică avea mintea coborâtă în inimă. De unde ştiţi lucrul acesta?
– Eu am spus că nu voi spune, dar acum pentru că m-aţi întrebat a doua oară…
– …şi pentru că nu e vorba de Sfinţia Voastră. Până la urmă e vorba de trăirea lăuntrică a unui om care a fost al lui Dumnezeu şi a trecut la Domnul, cred că e păzit de mândrie…
– Da, eu am vrut să nu spun gândin­du‑mă că era normal şi firesc ca cei din mânăstirea Lainici să spună acest lucru…Dar mie mi-a spus un lucru părintele, deci mie personal într-o situaţie aparte – şi acum stau şi mă întreb de ce bătrânul mi s-a destăinuit. Eram în curte şi la un moment dat l-am văzut şi m-am dus şi am luat binecuvântare şi m-a oprit să-mi spună ceva: că era econom în tinereţe şi trimis la un metoc al mânăstirii, undeva la peste 100 de km departare de Lainici se ocupa de arături, de cultivarea terenului, de oameni, de orice însemna administraţie, numai călugărie nu. Şi atunci spune că în disperare de cauză a intrat într-un beci, pentru că simţea că nu este călugăr. A intrat în beci şi a început să facă metanii, mi-a spus aşa, cu blândeţe, că a stat 3 zile acolo şi a făcut metanii nu ştiu cât de multe, dar în a treia zi, în colţul beciului a văzut o scânteioară, care a început să se mărească şi care, încet-încet, s-a apropiat de bătrânul şi l-a cuprins într-o lumină, într-o flacără mare. După care bătrânul n‑a mai adăugat nimic iar eu am înţeles că lumina era Hristos. Am rămas atât de uluit! I-am spus părintelui Cleopa, ucenicului lui si duhovnicului meu, despre ceea ce mi-a relatat bătrânul şi el s-a arătat foarte mirat: „Eu am insistat de foarte multe ori să îl întreb pe bătrânul dacă a avut vreo experienţă duhovnicească şi nu mi-a spus niciodată, şi mă întreb cum de ţi-a spus frăţiei tale, fără să întrebi?!”. Chiar nu ştiu de ce mi-a spus părintele Calinic asta…

„Şcoala” de la Sitaru

– La Sitaru aţi întâlnit mai mulţi bătrâni, de la care aţi deprins viaţa Întru Hristos. Putem să ne oprim puţin  asupra lor aşa cum am făcut şi asupra părintelui Calinic Cărăvan?
– A fost un părinte, Partenie, care fu­sese căsătorit şi, după ce a ieşit la pensie, a intrat în mânăstire. Iniţial nu mi-a făcut o impresie deosebită. De fapt, niciunul dintre părinţii din Sitaru nu mi-au făcut o impresie deosebită.
– Vi se părea că sunt oameni obişnuiţi?
– Eu eram obişnuit cu părinţii în special de la Cernica şi cu cei de la Lainici, care mă primeau cu bucurie aşa… cu o deschidere, creându-mi impre­sia că mă aşteptau dintotdeauna pe mine şi că prezenţa mea şi venirea mea era împlinirea vieţii lor. La Sitaru erau „nor­mali“. Adică s-au comportat normal.
– Adică?
– Aş putea spune că nu m-au băgat în seamă. Nu m-au întrebat ce caut, ce vreau, ce doresc. Şi i-am privit aşa, puţin… Nu neapărat aşteptându-mă ca să mă primească cu laudă, dar mi s-a părut că nu au ceva al lor. Dar părintele Partenie în curând mi‑a ieşit în faţă aşa, ca un călugăr deosebit, pentru că m-a sesizat într-o seară că eram foarte necăjit. Ce se întâmplase? Era într-o perioadă mai dificilă pentru mânăstire şi la o discuţie la masă, unul dintre părinţi, părintele Gherasim, ne-a reproşat faptul că a găsit două felioare de pâine aruncate la coşul pentru animale. Şi ne spunea: „Părinţilor şi fraţilor, este un mare păcat ce facem pentru că multă lume nu are ce mânca, iar noi nu mâncăm mâncarea şi pâinea ci o aruncăm la animale”. Şi pe fondul acestei, să zicem, mici muştruluiri, unul dintre angajaţii mânăstirii, profitând de acest fapt, îmi şopteşte foarte binevoitor că s-a hotărât, de către părintele stareţ şi părinţii din comitetul de disciplină al mânăstirii, ca ultimii patru să fie trimişi acasă. Eu eram al treilea, antepenultimul. Şi atunci mi-a căzut cerul în cap şi am zis: „Doamne, dar de ce m-au mai primit?”. Aveam două săptămâni de când eram în mânăstire. Şi am intrat într-o criză şi într-o tulburare gândindu-mă: ce o să fac, o să îmi fie greu, o să-mi fie greu să-mi găsesc un serviciu din nou… Şi mă gândeam: „De ce nu mi-au spus de la început, de ce m-au primit ca după aceea să îmi spună să plec?”. Şi m-a văzut părintele Partenie, care s-a apropiat cu mult tact şi cu multă înţelepciune, şi m-a luat încetişor, şi tot m-a întrebat, şi a stăruit până când i-am spus. După care ştiu că a început să zâmbească şi a început să îmi spună că în Pateric au mai fost şi alţii care au fost îndepărtaţi din mânăstire de către diavol, sub tot felul de forme. Şi mi-a spus că de fapt este o ispită şi m-a convins. După două săptămâni s-a întâmplat din nou aceeaşi poveste…
– Cu pâinea dată la animale…?
– Nu cu pâinea, ci cu reproşul, a fost un reproş oarecare, după care cel în cauză ne-a avertizat din nou, de data asta pe toţi ultimii patru veniţi în mânăstire, că ni se pregăteşte plecarea… Şi părintele Partenie iarăşi m-a sesizat şi iarăşi m-a luat şi de data asta şi m-a dus la părintele stareţ. Şi-a dat seama, a făcut un lucru foarte bun, şi-a dat seama că numai la duhovnic rezolvăm problema. Părintele stareţ ne era şi duhov­nic. Numai ducându-ne la duhovnic pu­tem călca şarpele, pe vrăjmaşul-diavol. Şi ne-am dus la duhovnic şi atunci ne-am liniştit cu totul.

Condamnat la moarte pentru mânastire

– Părintele duhovnic era părintele Damian?
– Părintele Damian era duhovnicul nostru – un duhovnic de altfel foarte bun, foarte calm…
– Şi el o figură vestită aici, în mânăstirile din sudul ţării…
– A suferit foarte mult. Foarte mult a suferit. Ştiu că a fost anchetat şapte luni pentru încercarea de restaurare a mâ­năstirii Sf. Nicolae-Sitaru şi numai mila lui Dumnezeu a făcut ca să nu sfârşească printr-o condamnare la moarte. Ştiu sigur că la cercetarea pe care au făcut-o i-au schimbat încadrarea spunând că a făcut o pagubă de peste un milion statului român, iar la vremea respectivă, prin anii ’70, cel care păgubea statul de mai mult de un milion de lei era condamnat la moarte. În tot timpul, în ultima zi a anchetei, părintele Gherontie spune că a stat la Catedrală, cu racla Sf. Dimitrie în braţe şi s-a rugat în continuu! După câteva ore de aşteptare, unul dintre secretarii pe care îi avea Primăria Bucureştiului de atunci, asta era prin anii ’70, a ieşit şi i-a spus părintelui Damian: „Părinte stareţ, de acum nici Ceauşescu nu are ce să vă mai facă! Aveţi toate actele în regulă”.
– Şi cine le „aranjase” actele?
– Au avut un curaj extraordinar de mare. Ce se întâmplase, de fapt: Sf. Nicolae făcuse o minune cu mult timp înainte – părintele stareţ primise aprobarea să construiască o căsuţă mică, ca să poate locui acolo. Şi datorită faptului că n-a avut bani suficienţi ca să facă acea căsuţă, a trebuit să se ducă să reînnoiască autorizaţia de construcţie. Funcţionarul, când i-a reînnoit autorizaţia de construcţie, nu i-a oprit-o pe cea veche. I-a dat-o şi pe cea veche.
– Şi avea două autorizaţii de con­strucţie…
– Şi avea două autorizaţii de construc­ţie care erau „subţiri” de altfel; la o cerce­tare atentă se putea dovedi că era una şi aceeaşi, de fapt. Dar în situaţia în care au fost, un arhitect, nu-mi aduc aminte numele şi-mi pare foarte rău pentru asta, a avut curajul să facă nişte planuri după forma chiliilor pe care deja începuse să le construiască şi le-au ataşat de autorizaţia veche, şi s-au dus… Şi când îi cerceta au prezentat aceste acte. Şi atunci cei de la Primăria Capitalei au avut curajul, probabil gândindu-se că mânăstirea Sf. Nicolae-Sitaru era şi în pă­du­re şi era retrasă de ochii dictatorului Cea­uşescu, au avut curajul să dea un verdict că autorizaţia este bună. Şi l-am văzut pe acest secretar într-o duminică; a venit la noi la mânăstire şi l-a oprit pe părintele sta­reţ şi l-a întrebat: „Părinte stareţ, este că nu mă mai cunoaşteţi?”. Şi părintele stareţ recunoaşte că nu îl mai cunoaşte. Şi atunci îi rosteşte un alt nume: „Dar pe cutare, dacă l-aţi întâlni, l-aţi şti?”. Era ofiţerul care îl torturase. Şi părintele stareţ a zis: „O, dacă l-aş vedea, imediat l-aş recunoaşte!”. Şi îi spune: „Ei, vedeţi, cel care v-a făcut rău îl ţineţi minte, dar cel care v-a făcut bine, nu l-aţi mai ţinut minte. Eu sunt secretarul care v-am sem­nat că autorizaţia este bună”. Vă daţi sea­ma bucuria părintelui sta­­reţ şi, cum să spun, dragostea cu care l‑a primit mai departe. Ne pare rău că nu am consemnat numele acestui om, chiar că merita. E o dovadă că totuşi unii dintre comunişti au avut o inimă, au fost români şi poate cu frică de Dumnezeu.

(Va urma)