LOADING

Type to search

UN ATLET AL RESTAURĂRII VIEȚII MONAHALE – IEROMONAHUL DIONISIE LUNGU

Marii duhovnici ai neamului

UN ATLET AL RESTAURĂRII VIEȚII MONAHALE – IEROMONAHUL DIONISIE LUNGU

Share

S-au împlinit recent 130 de ani de la nașterea Protosinghelului Dionisie Lungu, unul din cele mai remarcabile chipuri monahale și cărturărești ale României interbelice.

Cei cărora acest nume le mai spune încă ceva se pot astăzi număra probabil pe degetele de la o singură mână. Cine a fost așadar Părintele Dionisie, cel pe care însuși marele Profesor Nae Ionescu îl caracteriza într-unul din articolele sale drept „un atlet al restaurării vieții monahale“?

Născut la 24 august 1888 în Fârțăneștii Covurluiului, Dionisie Lungu, Dimitrie pe numele său de mirean, a absolvit cursurile Școlii de Cântăreți Bisericești din Galați intrând în obștea mănăstirii Tismana în iarna anului 1912, imediat după satisfacerea Stagiului Militar. Aici va fi imediat numit cântăreț cu grad I și apoi tuns în monahism cu numele Dionisie (mai 1913).

Câteva săptămâni mai târziu, după ce primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române și România intra oficial în cel de-al doilea Război Balcanic, invadând Bulgaria, Părintele Dionisie va fi mobilizat la Compania a III-a Sanitară din Galați fiind trimis în primele rânduri ale frontului.

Va reveni în obștea de la Tismana abia în toamna anului 1913, Prea Sfințitul Episcop Sofronie hotărând să-l hirotonească ierodiacon și apoi ieromonah.

Va sluji astfel în sfânta mănăstire Tismana până în primăvara anului 1916 când va fi numit egumen al schitului Crasna de unde, câteva luni mai târziu, odată cu invazia armatelor austro-germane, va fi nevoit să se refugieze în Moldova.

În timpul primului Război Mondial Părintele Dionisie Lungu va sluji benevol la Iași, ca preot în cadrul Companiei a I-a de subzistență Craiova, decimată de tifosul exantematic, pentru meritele sale Prea Sfințitul Antim hirotesindu-l în treapta de duhovnic pentru nevoile soldaților.

Va reveni la Crasna abia în vara anului 1918. Despre acel moment Părintele Dionisie avea să își amintească mai târziu:

„Când m-am întors la schit l-am găsit într-o stare de plâns. Acest lucru se datora faptului că armatele germane, intrând în ţară şi prin acel loc, au transfor­mat în grajd de cai biserica schitului şi au pustiit chiliile.

Faţă de o asemenea stare rea îşi poate închipui oricine ce sforţări a trebuit să depun pentru a putea repara atât biserica cât şi dependinţele ei, în afară de reparaţiile pomenite schitul fiind împroprietărit, tot prin stăruinţa mea, cu 3 hectare și jumătate de teren în jurul lui de care până atunci, încă de la secularizare, beneficiau pădurarii statului.

Am reușit să pun totul în ordine abia în 1923, când cele mai importante lucrări erau terminate iar chiriarhul locului,  Prea Sfințitul Bartolomeu m-a dat ca pildă de abnegație și credință.“

Starea sănătății însă i se va înrăutăți considerabil în urma tuturor eforturilor depuse, Părintele Dionisie fiind nevoit să se retragă pentru o bună perioadă de timp.

Spitalizat de urgență la Bucureşti va pune bazele unui serviciu de colportaj bisericesc, vânzând pacienților și tuturor celor doritori cărţi de rugăciune şi alte volume de îndrumare duhovnicească editate de „Institutul Biblic”.

„În timpul colportajului am luat atingere cu aproape toate stările sociale ale credincioşilor, am văzut setea lor pentru trebuinţele bisericeşti şi duhovniceşti, am citit în sufletele lor nedumeriri şi întrebări, am întâlnit vrăj­maşi ai religiei noastre și am aflat lipsuri mari pe care slujitorii sfintei noastre Biserici nu aveau timp să le plinească“, își va aminti Părintele Dionisie.

Acesta a fost, de altfel, și momentul din care avea să se nască „Glasul Monahilor“, una din cele mai importante reviste de spiritualitate ortodoxă a României interbelice:

„Atunci m-am gândit la o foaie în care, săptămânal măcar, să se răspundă la toate aceste nevoi, o gazetă care să fie un am­von de îndrumare, la niște merinde duhovnicești pentru fiii cre­dinţei noastre. Din acest gând, în anul 1923, a luat naștere ziarul «Glasul Monahilor».

Începuturile acestui ziar au fost neînchipuit de grele. Lumea noastră creştină nu era obişnuită cu o presă bisericească. Vrăjmaşii nu doreau o foaie de lămurire care să le strice socotelile. Bani n-aveam, colaboratori, colportori, abonaţi de asemenea. A trebuit să le fac pe toate singur, să conving şi să mă apăr. Ştie singur Dumnezeu cu ce su­dori de sânge, cu câte lacrimi, cu ce jertfe şi cu ce supraomeneşti sforţări am avut de luptat.

Căci «Glasul Monahilor» n-a fost numai un ziar de spove­danie a trebuinţelor călugăreşti, ci el a fost de la bun început pâinea cea de toate zilele a obştii creştine. A fost îndemnul care a deşteptat în presa laică in­teresul pentru treburile bisericeşti, a fost tribuna care a apărat prestigiul clerului de sus şi de jos, stăvilarul de care s-au ciocnit curentele primejdioase religiei creştine, morale şi cultului. A fost piedica în calea înnoitorilor și, câteodată, a fost adevăr pentru cei ce se înşelau şi puteau să cadă în greşeală. A fost şcoală de ucenicie pen­tru atâţia începători în cele ale scrisului şi tribună pen­tru meşteşugarii şi învăţaţii care aveau ceva de spus. Și, nu în cele din urmă, în cei 15 ani de apariție, a fost chiar «glasul înalţilor noştri Ierarhi».“

Și, într-adevăr, „Glasul Monahilor“ reușise performanța unică de a găzdui în paginile sale, pe lângă marile nume ale culturii române și personalități de seamă ale Bisericii Ortodoxe,  I.P.S. Gurie al Basarabiei, P.S. Tit Simedrea, P.S. Grigore al Aradului, P.S. Nicolae Colan, P.S. Irineu Mihălcescu, sau P.S. Galaction Gordun numărându-se printre autorii prezenți aproape în fiecare număr al prestigioasei gazete.

„L-am întâlnit de multe ori, prin locuri de adunare nevoită a mulţimilor; prin gări, prin trenuri, prin piaţă: împărţind peste tot cuvântul mântuirii – prin viu grai, sau de-a dreptul în cărticelele tipărite de Institutul Biblic. îl ştiu astăzi, chiar dacă cu puteri reduse, ca un neînfrânt atlet al restaurării vieţii călugăreşti“ avea să și-l amintească Nae Ionescu pe Părintele Dionisie Lungu. „Publicul întâlnește pe acest preot plin de o râvnă răscolitoare şi unică în biserica noastră actuală, pre­tutindeni, în tren, în tramvaie, în fabrici. Propagandistul înflăcărat şi preţios, mânat de o inspiraţie mai presus de el, ca orice om care crede într-adevăr, total şi adânc într-un Dumnezeu, cuviosul Dionisie, zilnic doborât de o oboseală eroică, se ridică zilnic din nou, ager şi neînfrânt şi porneşte într-aripat la drum. Activitatea Iui e osârdnică, mai ales în lumea muncitorilor, pe care îi smereşte în cârciumă şi-i însufleţeşte în ateliere. S-a întâmplat în localurile de perdiţie vulgare, din periferie, ca lăutarii să tacă, beţivii să se scoale, cinismul să se sfiască şi cu capetele plecate, oamenii, mâhniţi de căderea lor, să asculte cuvântarea agresivă a călugărului lui Hristos. Cerşind banul bogatului şi săracului, cu acel drept aristo­cratic pe care îl acordă Dumnezeu preotului, monahului şi artistului, el îşi scoate foaia şi o scrie cum se pricepe, director, redactor, expeditor, colportor şi servitor al gazetei lui. Cine ar putea să condamne activitatea gratuită a bunului monah, stă­pânit de o mare speranţă şi îmboldit de un temperament de apostol într-un timp când toate sforţările puse laolaltă nu sunt în stare să ne vindece de atât putregai cât ne usucă şi de atât puroi cât ne mânjeşte, pe fiecare din noi?“ va depune mărturie despre Părintele Dionisie Lungu și Tudor Arghezi.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial și ales venirea comuniștilor la putere au dus însă la suprimarea definitivă a „Glasului monahilor“, Părintele Dionisie Lungu fiind ridicat de organele Securității din chilia sa de la mănăstirea Cernica și condamnat la 15 ani de muncă silnică sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale“.

Eliberat în 1958 va reuși în cele din urmă să primească o parohie în satul Ludăneasca unde, în ciuda tuturor greutăților ivite, va relua benevol activitatea misionară și socială. Bătrânii satului și-l amintesc și astăzi ca „preotul care, atunci când se ruga, își ridica privirea și din ochi începeau să-I curgă lacrimi“, „călugărul cu barbă mare care de foarte multe ori se culca flămând“, „Părintele care a reparat biserica, a extins cimitirul și a adus în sat autobuzul ce face legătura cu Bucureștiul“.

Răpus de boală, ultimii ani de viață și-i va petrece la mănăstirea Dealu de unde, de altfel, va și pleca la Domnul în vara anului 1981.

Vor urma ani de tăcere ce se vor așterne peste personalitatea deosebită a acestui mare duhovnic. Abia în 1983, când I.P.S. Bartolomeu Anania avea să publice „Rotonda plopilor aprinși“, Părintele Dionisie Lungu avea să revină în atenția noastră printr-o exemplară pagină de pateric românesc:

„În perioada cât a fost absent în literatură, adică între 1949 și 1955, Arghezi o ducea destul de greu, uneori foarte greu,aproape de limita de jos a existenței lui și a familiei. Într-o vreme i se luase cartela şi nu avea pe ce să le cumpere copiilor zahăr. Norocul erau caprele din livadă şi, la sezon, livada însăşi. Nu o dată l-am găsit pe copiii săi vânzând, cu terezia, cireşe la poarta Mărţişorului. Poetul era sancţionat printr-o sinistră tăcere conspirativă. A-i călca pragul echivala cu un act de subversivitate şi puţini erau prietenii care nu-l părăsiseră. La 21 mai, de ziua lui, câţiva ani nu am mai întâlnit pe nimeni în afară de Domniţa şi Dumitru Gherghinescu-Vania, care veneau special de la Braşov cu o floare şi un coş de alimente.

În acel răstimp de privaţiuni materiale, în rochiţa de la poartă a bătut într-o dimineaţă părintele Dionisie Lungu, un călugăr autodidact care scosese cândva un ziar al lui, scris cu suculenţă şi nerv. L-a întâmpinat Paraschiva.

– Ce bine că nu a ieşit domnul Arghezi, s-a bucurat musafirul, că nu am de gând să intru. Am venit să vă aduc o mie de lei.

– O mie de lei? s-a mirat Paraschiva împingând banii înapoi. De unde până unde, părinte?…

Călugărul a insistat subtil, parând orice rezistenţă:

– Azi-noapte mi-a spus mie Maica Domnului că Arghezi are nevoie de o mie de lei şi mi-a poruncit să-i aduc. Eu fac ascultare, doamnă Arghezi…

Pe Paraschiva au podidit-o lacrimile; se întâmplase ca în ziua aceea să nu aibă în casă un ban. Faptul mi-a fost povestit mult mai târziu, prin ’56 sau ’57, când Arghezi m-a rugat să dau de urma călugărului.

– Vreau să restitui mia aceea de lei. Vezi, eu n-am ştiut niciodată adresa reală a Maicii Domnului..”[1]

 

Fabian Anton

 

 

[1] Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, pag. 6, Editura Polirom, 2009

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *