Un preot monah între deținuții de drept comun

În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru.

Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi supa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă.

Când folosea polonicul părea un gest sacru, ca mişcarea cultică pe care o face preotul în altar. Am hotărât să stăm de vorbă cu el. Într-o zi, după masa de amiază, pe când se pregătea să ducă ciuberele la bucătărie, Anghel l-a chemat în celula noastră. A privit bănuitor şi privirile lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare mută. A promis că va veni. După aproape o oră a sosit. Anghel l-a întâmpinat în uşă; s-a uitat atent împrejur apoi a salutat:

– Doamne ajută!

I-am răspuns cu aceeaşi salutare. Era un bărbat la patruzeci de ani, potrivit de statură, dar firav, cu privirea duioasă, chiar tristă. L-am rugat să ia loc pe pat, în faţa noastră. Şi Anghel a deschis cuvântul:

– Iartă-ne că te-am invitat la noi, dar înfăţişarea dumitale arată că nu ai ce căuta printre deţinuţii de drept comun.

Bărbatul se uita atent când la Anghel, când la mine fără să zică nimic. Şi Anghel a continuat:

– Nu vrem să-ţi redeşteptăm în suflet vreun moment dureros pe care poate l-ai trăit, avem între noi şi preoţi cărora, de crezi că e nevoie, îţi putem înlesni să te mărturiseşti.

– O, fraţilor, a zis bărbatul şi lacrimile au început să-i curgă şiroaie pe obraji, şi eu sunt preot. Preot monah. Dumnezeu m-a adus aici pentru păcatele mele, ca să ispăşesc şi poate ca să învăţ ce înseamnă cu adevărat lepădarea de lume pe care am exprimat-o în votul călugăriei şi să cunosc tainele lucrării Lui.

Iar observând cruciuliţele legate la capul patului a oftat:

– Nu vă cunosc, dar dacă purtaţi ca armă în suferinţă Crucea Domnului Hristos şi aţi văzut zbuciumul sufletului meu, mă încredinţez că mă aflu în faţa unor oameni cu frică de Dumnezeu. Ascultaţi-mi mărturisirea, căci n-am spus nimănui până acum.

Eram uluiţi şi aşteptam, cu temere, spovedania unui preot monah, în faţa noastră, a unor mireni nevrednici.

– Fraţilor, eram preot şi ajutorul stareţului de la Mânăstirea Horezu. Toamna trecută am plecat cu două căruţe ale mânăstirii, cu doi fraţi călugări grăjdari la Râmnicu Vâlcea, să fac cumpărături pentru Postul Crăciunului: prune uscate, mere, zarzavaturi, cartofi, varză şi altele.

Deşi trecuse frontul în Ardeal, lumea era timorată şi puţine prăvălii erau deschise. Era Vineri spre amiază; la o prăvălie negustorul aştepta în uşă. Dau bună ziua. Negustorul mă pofteşte curtenitor în prăvălie. Înăuntru, o mulţime de saci şi butoaie pline cu mărfuri: măsline, prune, cartofi, smochine. Întreb de preţuri şi rog să mi se pună cantităţile de care aveam nevoie. Măsline şi smochine mi-au dat din marfa care era în prăvălie, iar prune uscate şi cartofi mi-au dat din magazia din curte. Negustorul m-a oprit la cântar, să-l verificăm; trei băieţi aduceau sacii din magazie la cântar şi-i duceau la căruţe. Am plătit, mulţumind, negustorului şi am plecat.

Ajungând spre seară la mânăstire am tras să descărcăm marfa. Părintele stareţ era acolo. „Ia să vedem, părinte, zice el bucuros, ce ne-ai adus pentru vindecarea lăcomiei trupeşti”. Gustă o măslină şi-i plăcu. Gustă şi o smochină, la fel. „Bune, bune, ia să vedem şi prunele şi cartofii!” Unul din fraţi dezlegă un sac cu prune şi … rămânem uluiţi. În sac erau numai coji şi sâmburi, în ceilalţi la fel. Desfăcu şi sacii cu cartofi, erau stricaţi şi mucegăiţi.

„Frate, ce-ai făcut?” I-am povestit cum s-a întâmplat. „Frate, a zis el, negustorul te-a văzut naiv, că n-ai controlat marfa din magazie şi şi-a bătut joc de tine. Du-te dă-i prunele şi cartofii înapoi, poate s-o ruşina. Dar nu îi spune că a făcut-o dinadins, ci că poate au greşit băieţii care te-au servit”. Îmi era ruşine. Eram mânios pe negustor pentru necinstea lui sufletească. Acum înţelegeam de ce-i zorea pe băieţii care încărcau marfa, spunându-le că e târziu şi trebuie să închidă.

Am dus marfa înapoi luni dimineaţa; negustorul era în faţa prăvăliei. L-am salutat şi, stăpânindu-mi glasul, i-am spus păţania. L-am invitat să se uite în saci. Spre surprinderea mea şi a fraţilor, negustorul se repede la mine furios şi strigă cât îl ţine gura: „Eu nu înşel oameni! Eu nu înşel oameni! N-ai luat marfă de la mine. Vrei să-ţi baţi joc de mine! Du-te la cine-ai luat marfă!” În faţa impertinenţei, fără să cuget, i-am dat o palmă. A căzut ca fulgerat pe pragul uşii, lovindu-se cu capul în potcoava bătută pe prag, simbol de noroc şi câştig. Am încercat să-l ridic, dar nu mai sufla.

Unul din băieţii de prăvălie a fugit şi i-a anunţat nevasta. Aceasta a început să ţipe şi să strige ceva ce nu înţelegeam, căci vorbea în idiş. Erau deci evrei. Au apărut ca din pământ şapte-opt bărbaţi care m-au prins imediat, mi-au rupt sutana şi m-au dus în lovituri la Poliţie: „Iată, oameni buni, popii omoară oameni pe stradă. Iată, popii este fascişti, legionari, moarte lor!”

Eram năucit de întorsătura lucrurilor. La Poliţie am dat o declaraţie în care am arătat toată povestea. Am fost repede judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Acum îmi ispăşesc pedeapsa. Fiindcă aşa mi se cuvine. Trebuia să rabd mai degrabă paguba şi nedreptatea, batjocura şi înşelăciunea decât să mă mânii. Câţi oameni, fraţilor, mor în lumea asta fiindcă au primit o palmă? Dar mie Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuia să ridic mâna împotriva celui ce m-a necinstit. N-am fost în stare să zic: „Iartă-l, că nu ştie ce face” sau „Nu-i socoti păcatul acesta!”

Ascultam cu ochii în lacrimi spovedania şi osândirea părintelui.

– Părinte, aveţi o pravilă. Cum reuşiţi să o împliniţi în mediul aşa de neprielnic în care vă duceţi viaţa?, întrebă Anghel.

– Aici e tragedia mea, a zis părintele, podidindu-l lacrimile, ziua nu pot face mai nimic. Numai noaptea când toţi dorm, mă scol şi bat metanii şi-mi plâng păcatul. Dar într-o noapte am fost surprins de unul care se trezise şi a dat alarma pentru toţi: „Iată, bă, popa se pocăieşte!” Şi râd de mine toţi. Rabd batjocura lor ca să-mi ierte Dumnezeu păcatul pe care, deşi fără voie, l-am făcut.

– Părinte, i-a zis Anghel, dacă ai încredere în noi, te rugăm să vii la noi în celulă peste zi şi să-ţi faci aici pravila. Te însoţim şi noi în rugăciune.

– O, fraţilor, a zis părintele, podidindu-l iarăşi lacrimile. A mutat Dumnezeu mânăstirea în puşcărie! Vă fericesc că vă puteţi ruga în tihnă şi că sfinţiţi zidurile cu suferinţa voastră. Afară stăpâneşte acum satana.

Aproape două săptămâni ne-am rugat împreună. Într-o zi, am aşteptat nedumeriţi sosirea părintelui la rugăciune. Târziu după amiază a venit într-un suflet, cu lacrimi de bucurie pe obraz şi ne-a îmbrăţişat:

– Fraţilor, s-a milostivit Dumnezeu de mine!

Apăruse un decret care amnistia pedeapsa celor cu crime neintenţionate; a fost chemat şi dânsul la grefă şi i s-au făcut actele de eliberare. Dumnezeu a văzut pocăinţa lui sinceră. Prin osândă i-a arătat nedesăvârşirea lepădării de omenescul din el. Ieşea luminat şi purificat prin baia pocăinţei adevărate. Ne-a binecuvântat şi, îmbrăţişându-ne, ne-am despărţit cu trupurile. Dar în duh am rămas împreună în Hristos, Cel ce dă tuturor mântuirea.

Părinte, Dumnezeu să te aibă în pază!

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)