4 PILONI pentru EDIFICIUL FAMILIEI

Sunt la stadiul zero al construcţiei unei case – fundaţia. Prietenii mai cu experienţă, arhitecţi şi constructori în domeniu, chiar şi tata mi-au spus că de felul cum o fac depinde întregul edificiu. Nici nu trebuia să mi-o spună ei. Ştiam eu. Te hotărăşti dacă faci o fundaţie clasică sau pe piloni. Apoi, cimentul de o anumită clasă, fierul beton de un anumit tip, săpătura de o anumită adâncime etc., etc. Şi porneşti la drum cu entuziasm.

Mă gândesc (…ergo sum) că putem face o paralelă între căsnicie şi casă. Nu? Ambele au nevoie de un fundament trainic. Of course, dacă ne dorim să reziste intemperiilor. Dacă e de la sine înţeles care sunt materialele constituive ale unei temelii imobiliare, te întreb pe ce se fundamentează o căsnicie de succes! Îţi spun eu. Pe 4 piloni stabili.

În primul rând e nevoie de iubire. Ea este fundaţia fundaţiei. Elementul care leagă totul laolaltă. Ceea ce ne face să mergem înainte. Ceea ce ne dă sentimentul că suntem înţeleşi, acceptaţi, motivaţi să oferim totul în schimb. Căsătoriile din interes sau din obligaţie sunt circumstanţiale. Adică depind de timpuri şi de contexte.

Un fel de schizofrenii maritale dizgraţioase. Nu ţin. Ba mai mult, se dărâmă sub presiunea ridicolului. Căsătoriile din iubire şi pentru iubire sunt puternice, atractive, împlinitoare. Ţin. Şi ţin frumos. Nu doar bine. De ce? Pentru că iubirea găseşte întotdeauna resurse pentru încă o zi, încă un an, încă o viaţă. Pentru că iubirea este suportul bunătăţii, al răbdării, al blândeţii, al sensibilităţii, al altruismului şi al sacrificiului pentru celălălt. Iubirea te trezeşte mai repede pentru a pregăti micul dejun. Şi, nu în ultimul rând, copiii se fac din iubire. Atunci când apar ei cuplul devine familie.

În al doilea rând este nevoie de comunicare. Să ştii ce să spui, când să spui şi cum să spui este o artă. Cei ce o stăpânesc sunt fericiţi pentru că vor avea parte de linişte şi pace în familie. Pitagora îi încuraja pe discipolii lui astfel: „Nu spuneţi puţin în vorbe multe, spuneţi mult în vorbe puţine.” Mi se pare că principiul se aplică în domenii precum politică, bussiness, educaţie, dar în familie… Ei, aici, soţiile, în genere, aşteaptă ca soţii să le explice în detaliu ceea ce s-a întâmplat peste zi. Sau dacă nu, să aibă răbdarea necesară de a le asculta. Astfel se realizează uniunea mentală şi emoţională între cei doi. La punctul acesta Vasile Ghica avea dreptate: „Lipsa de comunicare este maternitatea multor tragedii.” Ce să facem? Vă propun un sfert de oră de diseminare a istoricului zilei la finalul ei. Mai merită citită o carte despre viaţa de familie şi împărtăşite gânduri pe marginea ideilor autorului. Sau ştiţi voi ce topic se potriveşte mai bine în cazul vostru…

În al treilea rând este nevoie de respect. Un pilon de forţă care susţine greutatea unui astfel de demers. Întemeierea unei familii este o aventură pe care tot mai puţin temerari o încearcă. Pentru că experienţa lor, sau a celor de lângă ei, demonstrează fragilitatea operaţiunii. Trădarea, egoismul, profitoria contrabalansează serios procesul împlinirii prin celălalt. Aici intervine respectul. Eu cred că el este manifestarea superioară a dragostei. Pentru că sentimentele vin şi trec, precum ploile (să spunem de toamnă), dar respectul facilitează durabilitatea unei căsnicii. Datorită lui cei doi îşi adresează cuvinte potrivite (vorba lui Arghezi), îşi acceptă limitele fără să le forţeze, se iubesc (în public şi în privat) cu atenţia acordată nevoilor şi dorinţelor celuilalt. Atenţie! Respectul nu înseamnă doar vorbe, ci, mai ales, atitudine.

În al patrulea rând este nevoie de distracţie. Stiţi care sunt cuplurile care rămân împreună. Cele care râd împreună. Da. Şi câteodată mai şi plâng. Tot împreună. Factorul râs înseamnă enorm de mult pentru sănătatea unei familii. Să râzi atunci când mergi la teatru, când priveşti un film comedios, când partenerul spune o poantă bună sau când copiii spun lucruri trăznite. Spre exemplu, fiica mea, căreia îi plăcea să se măsoare cu tata, pe la şapte ani mă cheamă, la un moment dat, „să ne jucăm de luptatul”. Îi spun că vin după ce termin de scris ceva. Auziţi întrebarea ei: „Dar, tati, durează mult ideile oamenilor mari?” Ce să mai spui? Nimic. Râzi una bună şi mergi mai departe fericit.

Prieteni, vă doresc o căsătorie trainică!

Gabriel Braic