LOADING

Type to search

Care este legătura dintre Cruce și Înviere?

Ortodoxie si traire

Care este legătura dintre Cruce și Înviere?

Share

Nu putem vorbi de Înviere dacă mai întâi nu înţelegem taina Crucii. Şi nu putem vorbi despre Cruce, dacă nu vom înţelege taina Învierii. Sfânta Cruce poartă într-însa şi Învierea Domnului, iar Învierea Domnului cuprinde în sânul ei şi Sfânta Cruce. Cine înţelege taina aceasta, această dumnezeiască simbioză sau unire duhovnicească între Cruce şi Înviere, acela merge pe drumul cel drept al Ortodoxiei. Să înţelegem taina Crucii şi să ne bucurăm de bucuria Învierii.

 

Crucea, armă de biruință

Când auzim de Cruce, trebuie să înţelegem de fapt două lucruri, două semnificaţii. Mai întâi, Sfânta Cruce este steagul bisericii, sau arma pe care ne-a încredinţat-o nouă Iisus Hristos Mântuitorul după ce S-a înălţat la cer. Şi Sfânta Cruce, până la Hristos, era un lemn de ocară, era un mijloc de a ucide oamenii, răstignindu-i pe lemn. Dar din clipa când Hristos a fost răstignit pe lemnul Sfintei Cruci, din clipa aceea, Crucea n-a mai fost lemn de blestem şi de ocară, ci a devenit armă pentru toţi, sabie împotriva diavolilor, tărie împotriva duhurilor rele, bucurie în necazuri, tărie şi armă întru toate ale vieţii noastre. Sfânta Cruce este lemnul cel sfânt, pe care l-a sfinţit Hristos prin Preasfânt Sângele Său, când a făcut prima Sfântă Liturghie, fiind răstignit pe cruce. Hristos a făcut două Liturghii cât a stat pe pământ: Liturghia de la Cina cea de taină, cu pâine şi cu vin, când şi-a împărtăşit pentru ultima dată ucenicii, şi a doua Liturghie, Liturghia sângeroasă, sau Jertfa cea supremă a Preasfintei Treimi, când Şi-a dat viaţa pe cruce, răstignit, lovit, hulit, părăsit de toţi. Numai singură Fecioara Maria, Maica Domnului, cu Maria Magdalena, şi sfântul apostol şi evanghelist Ioan erau lângă cruce în clipa răstignirii când Şi-a dat duhul. Degeaba unii se laudă şi aşteaptă un alt Mesia, un alt Hristos, un alt profet, o altă Evanghelie, o altă cruce – nu mai este! Va veni – dar la

 

Judecata cea de pe urmă!

Cine nu înţelege taina Crucii nu înţelege nici taina Învierii, şi acela nu înţelege nici de ce s‑a născut şi de ce l‑a născut mamă-sa pe lume; nu ştie nici să-şi trăiască viaţa, nu ştie nici cum să creadă drept în Hristos, şi-i păcat de el, de viaţa, de căsuţa lui, de copilaşii lui. Iar cine înţelege taina Crucii, înţelege şi taina Învierii şi o simte şi o poartă în el şi abia aşteaptă să plece la Domnul vieţii, la Hristos cel înviat. Sfântul Pavel spune: cei care nu cred în cruce sau care hulesc crucea sau care o numesc că-i chip cioplit – şi-i ştiţi pe toţi, se numesc, într-un cuvânt, secte sau sectanţi – toţi aceştia consideră o nebunie a te închina la Sfânta Cruce, iar Sfântul Pavel le închide gura la toţi cu cuvântul citit din însuşi Noul Testament.
Aşa că pentru noi, Sfânta Cruce este şi armă, de aceea o purtăm cu noi la drum, şi totdeauna când ai crucea la pieptul tău şi în inima ta şi cuvântul cel sfânt şi curat sau rugăciunea pe buzele tale, şi faci şi o sfântă cruce când pleci la drum, totdeauna mergi bine, reuşeşti în greutăţile de peste zi sau în timpul unde te-ai dus şi te întorci sănătos la căsuţa ta, la copilaşii tăi. Iar când nu faci aşa, toate merg pe dos, pentru că nu ai cu tine puterea, tăria şi arma şi darul Sfintei Cruci. Oare de ce s-a scos Sfânta Cruce la mijlocul postului în mijlocul bisericii? Tocmai pentru aceea că, aşa spun Sfinţii Părinţi, numai privind creştinul spre Sfânta Cruce se îmbărbătează, se întăreşte, capătă curaj, nu mai cârteşte că-i prea lung postul, că nu poate mânca fără ulei câteodată sau altceva. De aceea, Sfânta Cruce se scoate în mijlocul postului în biserică, ca noi cu toţii să o sărutăm, şi şapte zile stăm şi ne închinăm la Sfânta Cruce, ca să căpătăm putere. Cine sărută Sfânta Cruce capătă putere, cine se închină la Sfânta Cruce capătă har. Cine poartă la el şi-n inima lui Sfânta Cruce şi n-o înjură şi n-o huleşte, ci dimpotrivă, o cinsteşte cu toată evlavia, Dumnezeu îi dă un înger păzitor să-l conducă pe calea vieţii până la capăt.

 

Crucea – pecete a monahismului şi a căsătoriei

Dar Sfânta Cruce are şi altă semnificaţie, al doilea sens, şi anume, prin cruce mai înţelegem şi crucea vieţii omului, a creştinului! Are un sens duhovnicesc sau sufletesc: fiecare om îşi duce crucea vieţii lui. Şi iată, cum spun Sfinţii Părinţi, cei mai mulţi din creştinii care cred cu dreaptă credinţă ortodoxă în Hristos, cei mai mulţi dintre ei sunt căsătoriţi. Când ai intrat în biserică şi te-ai cununat, cununia se termină prin punerea jurământului, legământului pe Cruce şi pe Evanghelie; şi mirele şi mireasa pun mâna pe Sfânta Cruce şi pe Sfânta Evanghelie. Este legământul tău cu Hristos, este legământul tău cu cerul, este legământul tău că vei duce crucea căsniciei până la capăt, aşa cum scrie în carte şi cum ai zis din gură şi din inimă „Da”. Că nimeni nu se însoară sau se mărită cu de-a sila. Acesta este jurământul vieţii tale. Şi cu acest jurământ, şi după acest jurământ vei fi şi tu judecat, ca şi mine, care port haină şi chip de călugăr, şi care am pus şi eu un jurământ. Dacă aţi văzut cum este la călugărie, este ca şi la nuntă. Numai că cei care sunt la nuntă se îmbracă în alb şi stau în picioare. Cei care sunt la călugărie se îmbracă în cămaşă albă şi stau culcaţi, răstigniţi.
Trebuie să luăm aminte cu toţii, şi cei căsătoriţi, şi noi, cei care purtăm haine negre, că am făcut acelaşi jurământ, cu nuanţă diferită. Şi unii şi alţii avem crucea noastră. Cei căsătoriţi duc crucea căsniciei şi e destul de grea – şi noi suntem născuţi din case de mame, de taţi, cu mulţi copii în familie, cu greutăţi cât lumea, cu bucurii mai puţine, cu rugăciune, cu speranţă, cu dezamăgiri, dar mereu cu ochii la cer. Pentru cei care aţi luat crucea căsniciei, nu putem vorbi de Înviere dacă nu vă spunem două vorbe despre crucea aceasta. Trebuie dusă până la capăt. Nu un an, doi sau nouă, şi hai la tribunal, la avocat. Mai departe ştiţi ce se întâmplă. Ştim cu toţii pentru că trăim şi suntem înconjuraţi de popor. Zi şi noapte, nu mai dovedim să împăcăm, să mai mustrăm, să mai netezim, să mai dăm speranţe sau să spovedim. Ai jurat? E crucea, e partea ta de viaţă. E scurtă viaţa. E tare scurtă, şi dacă şi pe aceasta o cheltuim câte un sfert pe la tribunale sau pe la divorţuri, sau prin alte părţi – e vai şi amar de noi!
Crucea căsniciei înseamnă şi naşterea de copii, şi dacă şi pe aceasta o călcăm, mai puţin sau mai mult, în picioare, cu adevărat Crucea lui Hristos ne va judeca. Hristos ne va judeca după jurământul dat când am pus mâna pe Sfânta Cruce. Nu uitaţi, şi noi călugării şi dumneavoastră suntem fraţi! Hai să ne înfrăţim prin cruce, hai să ne îmbărbătăm şi fiecare să ne ducem crucea noastră aşa cum am jurat. Să ştiţi: ferească Dumnezeu să ne judece Hristos după felul cum ne ducem crucea aici, pe pământ. Că dacă ne va judeca exact după cum ne ducem crucea fiecare, va fi foarte greu de dat răspuns dreptului Judecător, care parcă se grăbeşte să vină spre noi să ne judece.
Crucea căsniciei când ai luat-o, du-o până la capăt cu toate obligaţiile ei. Nu ştii totul? Ai părinte, ai preot! Lasă-l numai cât să mănânce şi să doarmă, şi ia du-te şi-l mai întreabă: „Ce să fac, părinte?” Nu-ţi răspunde, aşa simţi cu duhul că nu eşti mulţumit, du-te peste vale, peste un deal, şi dai de un schit, poate găseşti un părinte bun, bătrân, şi-ţi dă el sfat. Du-te la o altă mănăstire, încolo, încoace, indiferent, şi găseşte răspuns la cele care te frământă. Înainte, frate, soro, către Hristos! Fiecare cu crucea lui, fiecare cu bucuria lui, cu boala lui, fiecare cu mângâierea lui, înainte, cu Hristos! La capătul drumului, înaintea noastră, a tuturor, este Hristos, care duce şi El crucea în spate. Dar nu pentru păcatele Lui, că Hristos n-a avut păcat. Pentru păcatele noastre duce El crucea noastră. Nu numai că o duce până sus, pe Golgota, dar se întinde cu mâinile, se răstigneşte pe cruce, şi este hulit atunci, ca şi astăzi de cei care se leapădă de Ortodoxie, cum sunt sectele, care în fel şi chip ocărăsc Sfânta Cruce. Iar El rabdă şi tace şi aşteaptă. Aşteaptă schimbarea mea, aşteaptă pocăinţa frăţiilor voastre, aşteaptă înnoirea tineretului, aşteaptă ca şi tânărul şi bătrânul, oricare, să ne îndreptăm cu mâinile şi cu inimile spre crucea Domnului, spre Hristos cel răstignit şi înviat.

 

Crucea bolnavilor

Ce să mai vorbim de crucea celor bolnavi? E atâta bolişte în lume, atât de multă suferinţă. Când eram şi eu mai micuţ nu erau parcă atâtea boli. Cu cât ne-am modernizat, cu atât şi boala s-a modernizat, şi nu se dă dusă! Multă lume suferindă, gem spitalele. Şi de ce vă spun asta? Şi bolnavul, indiferent că suferă cineva pentru păcatele lui personale sau poate pentru păcatele copiilor lui, că nu i-a crescut bine şi au ajuns nişte răi, sau poate pentru păcatele bunicilor lui, străbunilor lui, până la al patrulea şi al nouălea neam, Dumnezeu ştie, bolnavul suferă; sau poate pentru semnele cele de pe urmă, lumea suferă mult. Noi avem o singură datorie: să ne rugăm, cei care mai pot, pentru cei care nu mai pot; cei mai sănătoşi pentru cei mai bolnavi; cei care sunt la altare pentru cei care sunt în biserică, sau poate chiar şi pentru cei care stau cârciumă; poate dărâmă Dumnezeu cârciumile cele multe şi mai vin românaşii înapoi la biserică. Nu este deloc uşoară crucea bolnavilor!

 

Crucea fecioriei

E grea şi crucea tinerilor sau tinerelor fete care duc viaţă curată întru feciorie. Şi trebuie s-o spunem şi aici: avem mulţi tineri şi tinere care şi-au luat crucea aceasta. Eu sunt convins că bătrânii şi bătrânele de multe ori se miră: „Ce-i cu fata mea? Ce-i cu băiatul ăsta? Unde vrea să se ducă?” Cei mai mulţi dintre oameni nu lasă copiii să meargă către mănăstire. Noi nu spunem că-i rău sau că-i bine, dacă-i voia lui Dumnezeu, ori vrei, ori nu vrei, copilul va merge la Hristos. Dar şi acasă poate trăi întru viaţă curată, şi sunt destui, mai mulţi acasă decât în mănăstiri, care duc viaţă neîntinată. Nu-i deloc uşoară nici crucea lor. Dar o duc! N-aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelia din duminica trecută? „Cela ce voieşte să vină la Mine, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Asta înseamnă a urma lui Hristos: crucea ta înseamnă crucea vieţii tale. Eu sunt fecior sau fecioară, duc crucea fecioriei până în ziua când Dumnezeu îmi va rândui căsnicia. Eu sunt mamă sau tată de copii, am şi mari şi mai mici, şi bolnavi, poate, duc crucea căsniciei. Cu uşor, cu greu, merg înainte. Nu cârtesc, nu înjur, nu mă duc la tribunal, să mă divorţez. Nu mă duc la cârciumă ca să mă mângâi cu ţuică, să-mi repar mintea. Numai ducându-ne crucea pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu şi pe care şi noi ne-am ales-o, că nimeni nu te-a silit nici la călugărie, nici la căsătorie. Mai zic mamele, ca să mai scape şi ele de fete, mai zice tata câte-o vorbă, dar nu te obligă nimeni.

 

“Între cruci nu este mântuire”

Dar nu se poate să stai nici nehotărât: ori cu o cruce, ori cu alta! Între cruci nu este mântuire. Trebuie să te obligi cu ceva în viaţă. Ţi-ai luat căsătoria, du-o până la capăt! Vezi-ţi puţinii copii câţi îi ai, sau câţi ţi i-a dat Dumnezeu, creşte-i în frica de Dumnezeu şi, în nădejdea aceasta, cu un duhovnic bun, mergând regulat la biserică, citind cărţi sfinte, dând câte o bucăţică la cel sărac, la cei din spitale, sigur te mântuieşti.
Asemenea şi cei bolnavi: să ne mângâiem unii pe alţii, că ei duc poate cea mai grea cruce, cei care sunt, cum se spune cu un cuvânt modern, handicapaţi. Ei trebuie mai mult decât ceilalţi mângâiaţi, neteziţi, vizitaţi, cercetaţi; le mai ducem o cărţulie, ori o iconiţă, ori o carte sfântă, ori altceva, ca să nu se simtă singuri. Este foarte greu să te vezi singur.
Acestea sunt câteva din crucile sufleteşti pe care trebuie să le ducă fiecare. Cei căsătoriţi – crucea căsătoriei, călugării – crucea călugăriei; cei care duc viaţă neîntinată, feciorie, s-o ducă cât Dumnezeu le rânduieşte pe aceea, şi să urmeze sfatul duhovnicului lor şi al părinţilor lor. Iar când nu ştiţi, ca să nu fie ceartă, duceţi-vă la duhovnicii bătrâni.
Aveţi unde vă duce, nu suntem ca… altă ţară! Mi-amintesc de un creştin din Malayezia, o dată l-am văzut; nu ştia nicio limbă europeană, decât ceva engleză, şi ne spunea: „Eu, din mahomedan, m‑am făcut creştin ortodox” – zicea el, săracul, dar nu era nici măcar botezat – „sunt singurul ortodox din toată Malayezia” . Şi chiar am primit o scrisoare de la el, zice: „N-am cu cine vorbi în limba ortodoxă, în duhul ortodox, să-mi recomande o carte, să-mi arate calea mântuirii. N-avem niciun preot ortodox acolo, toţi care au mai fost, au fost decimaţi, ucişi de fanatismul mahomedan.” Ei bine, noi nu suntem ca acela din Malayezia, aici faci 10-20 km, dai de un schit, dai de o mănăstire, de un duhovnic bătrân! Când eşti la o răscruce şi nu ştii încotro s-o iei, du-te la părintele tău, la care te spovedeşti, la parohul tău, la un preot bătrân, pensionar, la care crezi tu că ai încredere şi-ţi spune inima ta, necazul tău şi vei vedea că ţi se uşurează crucea vieţii, se linişteşte familia, se împacă oamenii, te rogi mai mult, te spovedeşti curat şi să vezi că vine Hristos din nou în viaţa ta.
Iubiţi fraţi, înnoiesc ideea pe care am spus-o: dacă nu înţelegem taina vieţii, adică a suferinţei, mai bine-zis, răbdării în suferinţă şi a purtării crucii pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu, să ştiţi că nu ne putem mântui, numai dacă la bătrâneţe ne pocăim aşa, cu lacrimi, zi şi noapte. Dacă nu înţelegem taina vieţii, că noi aşteptăm o altă viaţă, dincolo – şi pentru aceea de dincolo noi ducem crucea aici, pe pământ – atunci păcat de toate mănăstirile care sunt în jurul nostru, de toţi părinţii, preoţii care se ostenesc cât pot şi cum pot, cu darul pe care l-au primit, să conducă şi să povăţuiască sufletele noastre! Păcat de noi să trăim aşa, în zadar! Aşa încât, numai dacă înţelegem taina crucii cum trebuie, de la mic la mare şi de la mare la mic, şi numai dacă nu stăm de vorbă cu cei care hulesc crucea şi o calcă în picioare, dacă ascultăm de păstorii noştri şi ne ducem viaţa, cu dulce, cu amar, până la capăt, când se stinge lumânarea, atunci cu adevărat bunul nostru Dumnezeu nu ne va lăsa! Şi ne va descoperi fie şi în ceasul morţii şi după aceea şi taina învierii. Crucea cuprinde în ea şi taina Învierii, iar Învierea cuprinde în sânul ei şi taina Sfintei Cruci. Sunt două taine dumnezeieşti prin care se înnoieşte lumea şi prin care devenim fii, după dar, în veci ai lui Dumnezeu.

 

“Învierea Domnului este şi Învierea noastră”

Să nu înţelegem prin Înviere Paştele pe care îl aşteptăm şapte săptămâni sau poate un an, şi să ne gândim numai la haine noi pentru Paşti, la mâncare mai bună… Să nu facem din Paşti o zi de praznic şi de chef! Din Paşti să facem o zi a Raiului, a veşniciei, o zi a bucuriei, o zi a Învierii! Prin Înviere înţelegem mai întâi însăşi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în trup.
Precizăm aici că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care formează, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Preasfânta Treime şi Căruia ne închinăm, a pătimit numai cu trupul. Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, n-a avut trup până nu l-a luat din Fecioara Maria. Şi-a luat trup din Fecioara Maria afară de păcat. Şi cu acest trup a pătimit Hristos. Dar El nu lipsea, cât era pe pământ cu trupul, nu lipsea din cer. Dumnezeu este pretutindeni şi peste tot, aşa încât Hristos cu trupul a pătimit, cu trupul a suferit, în trup a primit bătăi, şi pe trupul Lui luat din Maica Domnului a primit crucea. Şi pe creştetul Lui de om şi Dumnezeu a purtat spinii şi a fost bătut în cuie în palmele Sale cele primite de la Tatăl, din pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Aşadar, să nu greşească cineva, să zică că Hristos a înviat ca Dumnezeu! El era veşnic şi este veşnic. Doar atâta să înţelegem: că Învierea Domnului este şi Învierea noastră! Şi că Hristos a pătimit cu trupul şi că a treia zi a înviat din morţi, biruind moartea, după ce mai întâi, cât a stat trupul în mormânt, Domnul a scos din iad pe Adam şi pe Eva, pe toţi proorocii Vechiului Testament, pe toţi drepţii Vechiului Testament care erau în iad. Atunci, în noaptea Învierii, i-a scos şi au intrat întru împărăţia lui Dumnezeu.
Taina Învierii este mult prea mare, dar noi, cu mintea noastră mai redusă, ca oameni muritori şi păcătoşi, înţelegem atât cât ne trebuie. Deci cel care ştie să ducă Sfânta Cruce către Hristos să meargă după Hristos pe Golgota – adică pe Golgota vieţii lui – cu ochii mereu la Dumnezeu, şi cu rugăciunea pe buze, şi cu “Doamne, Iisuse…” în inimă, şi cu Psaltirea deschisă şi cu candela aprinsă, şi cu copilaşii în jurul lui, sau călugării şi cu ucenicii în jurul lor, şi cu fiii duhovniceşti, şi cu toţii legaţi de acelaşi Domn şi Mântuitor Iisus Hristos, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu Sfântul Ioan Botezătorul şi cu toţi sfinţii! Aceştia sunt nemuritorii lumii, cei care sunt smeriţi, cei care poartă crucea vieţii fără cârtire; cei care nu înjură şi nu hulesc; cei care muncesc cinstit. Care nu lipsesc duminica de la sfânta biserică, şi care-şi duc crucea, drumul vieţii lor, cu toată credinţa, cu toată smerenia, aceştia toţi sunt nemuritori, pentru că ei nu numai de cruce se împărtăşesc sau o duc cu răbdare, ci simt în ei şi crucea Învierii, şi lumina Învierii.
Care este lumina Învierii? Mai întâi, bucuria sufletească în inimă. Cunoaştem creştini credincioşi care se roagă mult, care trăiesc într-o bucurie de taină: bucuria întâlnirii cu Hristos prin rugăciune. Vreţi să aveţi mai multă bucurie în viaţă? Rugaţi-vă mai mult! Nu cantitate – calitate! Repetaţi mai mult rugăciunea “Doamne, Iisuse Hristoase…” şi veţi vedea şi veţi gusta o bucurie pe care n-aţi mai gustat-o parcă în viaţă. Şi parcă uitaţi de necazurile foarte mărunte ale acestei vieţi şi vă bucuraţi şi simţiţi pe Domnul că este înaintea noastră. Deci prin rugăciune, prin smerenie, prin strânsa legătură cu biserica şi cu preotul, noi înviem duhovniceşte. Asta-i prima noastră înviere. Dacă nu gustăm din învierea aceasta duhovnicească, adică prin lucrarea faptelor bune, nu putem să ne împărtăşim din lumina şi bucuria Învierii lui Hristos, pentru că nici nu suntem vrednici, nici n-o înţelegem. Atunci facem din Paşti o zi de praznic, o zi de chef, o zi de mâncare mai bună, de plimbare pe munte, la mare! Însă ouăle se mănâncă, timpul trece, cozonacul se termină, dar bucuria nu mai vine… Bucuria vine, însă, atunci când o lucrezi în taina inimii, începând cu rugăciunea, continuând cu smerenia, urmând sfatul părintelui tău duhovnicesc, fiind spovedit regulat şi împărtăşit, rugându-te mai mult şi mai dând o bucăţică la un sărac, la un azil de bătrâni. Apoi mai citeşti pe la Sfânta Psaltire, mai verşi o lăcrămioară, mai citeşti o carte sfântă, şi munceşti cinstit bucăţica ta de pământ, şi atunci începi să simţi o bucurie pe care n-ai mai gustat-o: bucuria Duhului Sfânt. Şi simţi parcă eşti un alt om. Ţi-e dragă viaţa, ţi-s dragi florile, iubeşti copilaşii. Ne putem deschide pentru Învierea lui Hristos începând să-L imităm pe Domnul, ducând mai întâi crucea, ca prin cruce şi necaz să ajungem la bucurie, la înviere duhovnicească, la bucuria rugăciunii, la bucuria că suntem ai lui Hristos. Numai aşa putem să dobândim Învierea cea deplină întru Împărăţia Cerurilor, numai dacă o începem de la această bucurie duhovnicească. Dacă nu simţim deloc bucuria aceasta şi mereu suntem marcaţi de tristeţe, mereu suntem brăzdaţi de griji… Bucuria Învierii o simţi din clipa când ai părăsit păcatul, spovedit, şi te-ai atins cu buzele tale tremurânde de Sfântul Potir. Din clipa aceea tu ai înviat. Eşti o oaie găsită de Domnul, eşti fiul cel risipitor care te întorci către Hristos, eşti copilul lui Dumnezeu, eşti un mic Hristos, că-L porţi pe Domnul, şi bucuria Lui şi harul Lui în inima ta. Acesta e drumul învierii nu este altul! Nu trebuie să facem filosofii! Numai aşa putem învia noi – şi ca persoană, şi în familia noastră, şi în ţărişoara asta a noastră.

 

A urma Învierea Domnului mergând pe drumul crucii

De aceea, fraţilor, dacă ducem crucea vieţii noastre cu răbdare, cu smerenie, cu bucurie, cu îngăduinţă, cu rugăciune, cu iertare, cu o lacrimă într-un ochi, cu bucurie într-un alt ochi, şi cu speranţa veşnică că înaintea noastră să-L simţim, să-L vedem tainic pe Hristos, toţi vom învia, în Hristos şi prin Hristos. Fără El nu este nici moarte, nu este nici Înviere, este osândă veşnică. Iar Învierea lui Hristos se înţelege numai învierea trupului! Hristos a înviat numai cu trupul – ca Dumnezeu era veşnic şi rămâne veşnic Dumnezeu.
Noi trebuie să urmăm Învierii Domnului. Dar mergând pe drumul crucii, dacă urmărim drumul crucii lui Hristos, ştiţi ce a făcut Mântuitorul? I s-a pus crucea în spate. A dus-o cât a putut, şi când n-a mai putut, au dus-o doi dintre cei mai aleşi, rânduiţi de Duhul Sfânt, bineînţeles, un cirinian şi un altul. Şi frăţiile voastre, când vedeţi că o bătrână n-are ce mânca şi-i amărâtă, sau o văduvă, i-a murit bărbatul, sau poate s‑au despărţit, să nu rămâneţi indiferenţi! Puneţi mâna şi duceţi-i crucea puţin văduvei aceleia, cu un lemn, cu oleacă de alimente, cu o vorbă bună, cu o carte bună, ca să nu ajungă la deznădejde. Precum Hristos, ca om şi Dumnezeu, a primit să-i ducă şi altul crucea, arătând neputinţa omenească aşa şi noi să facem! Nimic n-a făcut Hristos pe pământ decât ca să ne lase pe noi să-L imităm pe El. Aceasta-i taina Evangheliei, taina mântuirii: cât putem să facem fiecare, urmând lui Hristos. Deci, când vezi că altu-i necăjit, trist, ce să faci? Nu-l poţi ajuta? Du-te la un părinte: „Hai, părinte, că cineva trage să moară! Nu ştiu dacă-i spovedit, nu ştiu dacă-i împărtăşit! Mângâie-l, nu-l lăsa să moară acolo, pe patul spitalului, că răspunzi! Dacă auzi că este cineva, văduvă, un ţăran bătrân, un bătrân deznădăjduit sau poate bolnav psihic, nu-l lăsa, pentru că dacă se întâmplă să moară, tu răspunzi! Cum a fost şi Hristos ajutat de oameni de credinţă, şi noi să ne ajutăm ca fraţi de credinţă, de aceeaşi credinţă. Şi la nevoie, când e suferinţă, nu mai întrebi dacă e român sau turc: îl vezi că acum cade şi e gata de moarte, ajută-l! Pune-l în maşină, du-l, ridică-l, spală-l, dă‑i de mâncare, că-i zidirea lui Dumnezeu, iar judecata El o face. Iar mergând Domnul către Golgota, deci către răstignirea finală, şi după aceea către înviere, a avut grijă de Mama Lui şi de apostolul şi evanghelistul Ioan. Deci, vedeţi că Hristos face milostenie şi când merge pe drumul crucii? Aşa şi noi, să nu ne tot căinăm că: „Vai, nu am cutare! Că nu-mi ajunge făina, că nu-mi ajung bani mai mulţi, să-mi cumpăr nu ştiu ce şi nu ştiu ce”. Dar nu avem grijă de semenul nostru, care-i chiar peste drum şi poate acolo este ceartă în casă, poate acolo n-a intrat preotul, că nu-l primeşte, dar tu, ca vecin, ca rudă, poate că poţi pătrunde în casa aceea, şi ajută-l să alunge demonul din casă! Scoate deznădejdea din inimă! Scoate demonul, prin rugăciune, prin altceva! Du-i un preot, du-l pe el la un preot, fă ceva! Fă milostenie mergând pe drumul crucii şi-al învierii!
N-ajungem la înviere dacă nu facem şi milostenie. Milostenia este printre primele virtuţi. Şi cea mai uşoară cale de mântuire ştiţi care este? Nu calea postului lung şi calea miilor de metanii! Calea smereniei, calea milosteniei! De aceea a spus Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima!” Omul blând şi smerit este bun tuturor, îl iubesc şi creştinii şi necreştinii; şi sectanţii se pleacă în faţa unui om blând şi smerit şi se cuceresc. Învăţaţi taina aceasta şi mergeţi cu Hristos spre Golgota cu aceste virtuţi. Nu putem urca cu mâinile goale acolo, ca flăcăul care merge cântând doine. Pe Golgota nu urcă decât numai cei care cu adevărat poartă în inima lor pe Hristos, cei care iubesc lumea şi pe Dumnezeu, cei care fac milostenie, care sunt smeriţi, care se roagă mult, care au darul lacrimilor! Şi nu numai că ajung până sus, dar se răstignesc cu Hristos şi înviază cu Hristos! Câţi bătrâni n‑aţi văzut care mor frumos! Câţi bătrâni sau chiar şi tineri şi chiar fecioare, care mor de tinerele, dar aşa de frumos, parcă sunt nişte cuvioase din calendar. Omul curat trăieşte curat şi se săvârşeşte în curăţie şi în bucurie şi în nădejdea învierii. Aceasta-i nădejdea pe care o purtăm în noi. Deci Hristos ne-a învăţat şi cum să ne ducem crucea, ne-a învăţat să ne mângâiem unul pe altul şi să ne ducem unul altuia crucea. Creştinul care se ţine de cruce are speranţă. Crucea niciodată nu te înşală! Prin cruce biruim! Prin cruce fug demonii! Prin cruce ajungem la capătul drumului, ajungem la Golgota, şi din Golgota ajungem la mormântul Domnului şi murim cu Hristos şi vom învia cu Hristos!
Speranţa noastră vine de sus în jos, nu din lateral. În nici o parte să nu vă uitaţi, toţi sunt oameni, toţi spun minciuni. Frăţiile voastre, să ascultaţi pe Hristos! Nu putem trăi fără Hristos! Deci la El să privim! Să-L căutăm în inima noastră, să-L căutăm în faţa sfintelor icoane, să-L căutăm privind şi sărutând Sfânta Cruce, să-L căutăm privind la cer, ca acei galileeni sau apostolii, când erau pe Muntele Măslinilor – priveau la cer când Hristos Se înălţa!
Tradiţia spune că pe Golgota, în stânca aceea, care se cheamă stânca căpăţânii, a capului, ar fi fost îngropat capul lui Adam. Şi tot tradiţia spune că unde a fost înfiptă Sfânta Cruce, prin stânca Golgotei, în adânc, era capul şi oasele lui Adam, primul om. Iar noul Adam – Hristos – a înfipt crucea în creştetul vechiului Adam. E foarte mare taina credinţei. Şi ziceam că Hristos, atunci, în clipa aceea, când crucea s-a înfipt în creştetul lui Adam, şi Hristos S-a pogorât în iad şi a deschis porţile iadului, şi a vestit tuturor eliberarea şi învierea şi a golit iadul, primul pe care l-a scos a fost Adam şi cu Eva. Vedeţi acuma când sunt icoane cu Învierea, sau felicitări de Paşti, Mântuitorul cu o mână ţine pe Adam, cu dreapta, şi cu stânga, pe Eva. Aşa şi noi, mergând către Hristos, El ne va apuca de mână, să nu cădem în adâncul gheenei şi al iadului. Să ştim că iadul nu-i făcut pentru oameni! Iadul e făcut de Dumnezeu pentru diavoli, îngerii care au căzut din cer. Şi, spun Sfinţii Părinţi, cam o treime din îngeri au căzut din lumina Preasfintei Treimi fiindcă s-au răzvrătit şi n-au vrut să mai asculte de Tatăl Ceresc, şi nici de Iisus Hristos. S-au răzvrătit şi au vrut şi ei să fie ca nişte dumnezei. Şi-n clipa când au cugetat aceasta, mândria, care-i cel mai mare păcat, mult mai mare decât toate păcatele, mândria i-a pogorât într-o clipă în adâncul iadului.
Şi atunci, în noaptea aceea a Învierii Domnului, El a scos din iad prima dată pe Adam, apoi pe Eva, protopărinţii noştri, şi i-a adus şi i-a aşezat în Rai. Şi dacă pe aceia i-a scos, şi pe toţi proorocii Vechiului Testament, cum nu ne va scoate şi pe noi, care ducem crucea lui Hristos, care cum putem, care ne smerim, care ne facem cât putem datoria, care nu lipsim de la sfânta biserică, care ne creştem copilaşii în frica Domnului şi avem bucuria Învierii? Şi bucuria învierii noastre sufleteşti, şi bucuria învierii neamului românesc! Să nu credeţi că după lozincile acestea moderne s-a terminat cu neamul românesc! Dumnezeu îl va apăra, dar numai noi să merităm! Că dacă va dispărea cu adevărat neamul nostru, va dispărea pentru păcatele noastre! Dar dacă noi vom fi creştini buni şi smeriţi şi ortodocşi şi-om purta în inimă şi în suflet şi la piept crucea Domnului şi Învierea Domnului, neamul nostru nu va pieri! Degeaba vorbim de Învierea Domnului, dacă noi nu vorbim de cum să înviem noi sufleteşte. Până nu vom schimba din noi ceva, până nu vom căuta să scoatem răutatea din noi, până nu ne vom schimba noi în bine, lucrând fapta cea bună, nu învie nimic în jurul nostru. Casa va fi răvăşită, copiii, unul la răsărit şi unul la apus, doi vecini se judecă pe la tribunale de la o palmă de pământ… acela-i iad, nu înviere! Iar cei care se iubesc, cei care se îngăduie unii pe alţii, cei care se roagă unii pentru alţii, cei care trăiesc legaţi de biserică, de Hristos, de Cruce, de Sfânta Liturghie, de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de sfintele noastre şi smeritele noastre mănăstiri, este imposibil să moară! Este imposibil să nu aibă şi mângâiere! Este imposibil să nu-i primească Dumnezeu întru Împărăţia Sa!
Aceasta este taina Crucii şi taina Învierii: urmând lui Hristos şi sfinţilor Lui, înviem duhovniceşte: sporim în credinţă, avem nădejdea vieţii de veci, simţim în noi nişte bucurii de taină, iubim pe fiecare, nu mai avem tristeţe, deznădejde, nu ne plângem că nu ne mai ajunge banul, deşi suntem tot săraci.

 

Minuni nemțene de Înviere

Înainte de a încheia, vă amintesc două minuni petrecute la Mănăstirea Neamţ, legate de Înviere. În 1950 eram deja la Mănăstirea Sihăstria, mic băieţandru, terminasem un liceu. Şi trăia la Mănăstirea Neamţ un părinte, călugăr sfânt, care era veşmântarul bisericii de la Mănăstirea Neamţ. Şi acest părinte ducea o viaţă îngerească. Şi avea şi acest obicei: în noaptea de Înviere, după ce se înconjura biserica mare cu tot soborul, el se ducea cu lumânarea aprinsă colo, la grop­niţă, la bogoslov se cheamă, la biserica din cimitir. Şi se ducea şi aprindea lumânările şi candelele care poate nu erau cu lumină de la Paşti, de la Sfântul altar. Şi le cânta sau le zicea aşa din gură (îl chema părintele Gherasim): „Hristos a înviat, părinţilor!” În gropniţa de la Mănăstirea Neamţ sunt sute şi sute de cranii, care de care mai frumoase, mai galbene; cu cât sunt oasele şi craniile mai luminoase, cu atât acel călugăr a fost mai sfânt cu viaţa – şi le zicea părintele nostru: „Hristos a înviat, părinţilor!” Şi spunea el odată, a spus cuiva în taină: „Părinte, odată, chiar acum, prin cincizeci şi ceva, aprinzând eu lumânări în noaptea de înviere, le-am zis: «Hristos a înviat, părinţilor!», şi am auzit dintr-un craniu, de undeva din partea asta, a răspuns cineva: «Adevărat a înviat Hristos, părinte Gherasim!»”… Cu adevărat, un moment extraordinar! Sfinţii vorbesc cu sfinţii! Părinţii curaţi vorbesc cu părinţii curaţi. Cei care trăiesc curat şi mor curat, şi numele lor nu piere şi crucea de la mormânt nu dispare, şi craniile lor sunt bine mirositoare şi toţi se simt fericiţi şi bucuroşi lângă cei care au trăit şi trăiesc frumos. Să învăţăm de la părintele Gherasim. Îl chema părintele Gherasim Cârjă, era de loc din Filioara, unde este azi Mănăstirea Agapia. Şi el s-a făcut călugăr mare în Mănăstirea Neamţ, înainte de 1900. Când a murit, în 1955, avea deja vreo 90 de ani. Extraordinar! L-am văzut pe părintele Gherasim cum se pregătea pentru moarte. M-am dus şi eu, eram tânăr, copilandru, m-a dus cineva. El şedea îmbrăcat cu mantie, cum poartă călugării, cu camilafcă pe cap, cu lumânarea aprinsă în mână şi cu crucea lângă lumânare; nu voia nici să şadă pe pat, numai rezemat. “ – Dar ce faci, părinte Gherasim? – Aştept, că mă cheamă Domnul”. Şi săptămâni de zile, numai rezemat, moţăia oleacă, gusta câte o fărâmă de pâine. Şi permanent, zi şi noapte, era în aşteptare: candela aprinsă, lumânarea de ceară (mereu o schimba) şi era aşa de fericit părintele Gherasim! Sfânt care a înviat în bucuria lui Hristos! Învăţaţi taina învierii, taina bucuriei, de la acest bătrân.
Altă minune petrecută la Mănăstirea Neamţ. Poate aţi auzit, s-au găsit nişte moaşte sfinte, în ograda Mănăstirii Neamţ, chiar sub pavajul care merge de la clopotniţă la biserica mare, biserica lui Ştefan cel Mare. La 26 mai 1986 s-a observat, cum este pavajul acela aşa, că se umflă piatra; e pavaj din lespezi mari de piatră, şi se saltă aşa, în sus, se bucla; şi s-a ridicat aşa, din zi în zi, noaptea mai ales – nu vedea nimeni nimic, decât vedea că se ridică încet pământul în sus, la 30 cm. Şi era… exact lungimea unui om, şi lăţimea, cam cât un sicriaş, dar nimeni nu bănuia ce-i acolo. Au văzut ei că se împiedică de piatra aceea: „Măi, ce-i acolo? Ia vedeţi, poate-i o canalizare ! Săpaţi şi voi, vedeţi ce-i acolo!” Dar la canalizare se lasă în jos pământul şi piatra, nu se urcă în sus. Cine nu ştie… Dar, vedeţi, taina lui Dumnezeu: înviere înseamnă ridicare în sus, iar prăbuşire în iad înseamnă prăbuşire în adânc. Ce era acolo? Au săpat ei, până mai către seară, au găsit… nimic. Era dat vreun metru şi ceva, pământul mai jos, bun. Numai cât a fost pavajul cela gros de piatră, implantat în ciment, în beton, cu pat de beton, era macerat. Exact pe dimensiunea aia, se făcea ca făina, ca tărâţele, aşa, şi piatra, şi cimentul se macerase… ce să fie aici? Şi mai jos nu era nimic, decât pământ viu, neclătinat de nimic. Au săpat de-un metru, un metru şi ceva – nimic! Hai să astupăm! Dar unul dintre ei zice: „Hai să săpăm mai adânc, doar nu se întâmplă nimic! Am săpat noi de vreun metru şi ceva, hai să mai dăm de jumătate de metru, poate găsim ceva, vreo canalizare, ceva!” Şi, săpând, ce-au găsit!… Minunea lui Dumnezeu! Moaştele unui sfânt! Unii spun că ar fi cuviosul Paisie de la Neamţ, pe care – se spune în tradiţie – că l-ar fi astupat, l-ar fi ascuns sub pavajul care duce sub biserică. Aşa era înainte. Când voiai să ascunzi ceva, nu ascundeai în pădure, ci într‑un loc pe unde umblă toţi şi nimeni nu bănuieşte că sub şosea sau sub un pârâu este ceva ascuns. Aşa se ascundeau înainte tainele, şi chiar tezaurul de aur se ascundea pe vaduri de pâraie. Făceau un tunel, şi acolo îl împacheta bine, şi apa trecea pe deasupra, şi nimeni nu bănuia că acolo, pe vadul unui pârâu, al unui râu, al unui fluviu chiar, este ascunsă o comoară. Ei bine, această comoară s-a găsit acolo, şi oasele erau legate cumva unele de altele. Nimeni nu ştie exact când, cine a fost. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere numele acelui părinte. Acesta a fost un semn al învierii noastre duhovniceşti. Era un moment de tulburare în ţară. Venise lumea acolo, care mai de care, să se închine, aprindeau lumânări. A venit şi securitatea de atunci, lucrurile sunt mai urâte, nu le mai descriem, că vrem să le mai uităm, dar n-a fost deloc plăcut. Şi părinţii ce-au făcut? Au văzut că lucrurile se precipită, organele se agită, poporul vine buluc, au oprit de la Târgu Neamţ autocarele, la mănăstire să nu se mai intre pe acolo! Au oprit autocarele, au pus barieră. Părinţii, văzând că-i treaba cam complicată au luat sfintele moaşte şi au tras clopotele, au improvizat un sicriaş din patru scânduri, au pus sfintele moaşte acolo (miroseau extraordinar de frumos!), le-au pus întâi în biserică, noaptea le‑au luat şi le-au ascuns. Este o tainiţă acolo, pe care nici eu n-o ştiu exact, în zidul mănăstirii, gros de 2-3 m, sunt nişte tainiţe acolo, şi le-au pus acolo. Şi-au venit a doua, a treia zi organe, anchete, para-anchete, care mai de care, mănăstirea blocată; groapa ceea au turnat ei betoane, şi acuma zice: „Hai, măi, să turnăm, să nu mai învie vreunul!” – o gură hulitoare. Cred că e pe undeva, pe la parlament, deputat – acela care… Noi mai ştim, dar lăsăm aşa, să-i pomenească Domnul! A trecut furtuna, a trecut o lună, sau două, şi tot veneau, tot veneau cei trimişi de la judeţ: „Să ne dea oasele celea! Zice: „Dă-ne oasele acelea, pe care le-aţi găsit acolo, trebuie să le ducem acolo!” Zice: “- Duceţi-vă la gropniţă! – Dar unde-i gropniţa? – Uite, acolo! Duceţi-vă acolo, la vale! – este acolo un cimitir.” Când au văzut ei atâtea cranii, care parcă îi mustrau pe cei doi, au fugit de acolo. “Dom’le, nu mai îmi trebuie! O să spun că nu le-am mai găsit!” De ce s-a întâmplat această minune, simbol al învierii duhovniceşti, tocmai la Neamţ? Ca să ne dea Dumnezeu speranţa că România trebuie să învie, că sfinţii care sunt în pământul acesta nu stau degeaba, se roagă înaintea Preasfintei Treimi. Oasele sunt aici şi noi ne închinăm la sfintele lor moaşte, ca şi la Sfânta Parascheva, de la Iaşi, dar ei stau înaintea tronului Preasfintei Treimi. Toţi sfinţii neamului românesc, toţi sfinţii pe care noi îi cinstim, se roagă pentru învierea României, se roagă pentru învierea dumneavoastră sufletească, se roagă pentru pacea caselor dumneavoastră, se roagă pentru călugări, că şi ei au nevoie de rugăciuni ale sfinţilor; se roagă pentru lume, ca să fie pace, şi celor mari să le dea Dumnezeu minte întreagă, nu numai pe jumătate. Noi, care suntem fii ai Învierii, care purtăm în noi pe Hristos, care avem la gâtul nostru sfânta cruce, care avem în inima noastră şi-n mintea noastră cuvintele Sfintei Scripturi, să ne facem vrednici de înviere! Să ducem viaţă curată, fraţilor! Să vă iubiţi, fraţilor! Să vă iertaţi frate pe frate! Să nu amânaţi spovedania de la o lună la alta, de la un an la altul. Telegrama vine acuma… ştiţi cum, tehnica modernă, că merge totul prin fax – dacă vine moartea prin fax? Într-o clipă, gata! Şi a tăcut motorul, şi nu vrea să mai răspundă şi ce să facă doctorul chirurg sau doctorul cardiolog? Face şi el cruce, şi „Dumnezeu să-l ierte!”
Aşa încât, în încheierea cuvântului, dorim ca Hristos, Care Şi-a dat viaţa pentru toată lumea, şi a înviat pentru toată lumea, şi a făcut cerul şi Raiul pentru toată lumea care-L iubeşte şi crede în Hristos – acelaşi Hristos, Mântuitorul nostru, să ne învie şi pe noi duhovniceşte! Să ne învie şi neamul nostru românesc, în Ortodoxie, prin bunătate, prin iubire, prin iertare, prin împăcare! Să învie sufletele noastre şi Însuşi El să locuiască în inimile noastre, ca să putem cu toţii să cântăm acea nemuritoare cântare şi salutare, pe care o cântăm cu toţii „Hristos a înviat!”

 

Lumea Monahilor anul III, nr. 4 (22) Aprilie 2009

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *