Athos: Mânăstirea Xenofont

Îmi amintesc cu bucurie că odată, trecând prin faţa intrării în vechea bisericuţă a Mânăstirii Xenofont, am zărit cu coada ochiului un tablou votiv foarte deteriorat, pictat pe zidul exterior, şi m-am întors către el de parcă cineva m-ar fi strigat de acolo. Se întrezăreau două persoane încoronate faţă în faţă, poate soţ şi soţie, în genunchi, ţinând în mâini, între ele modelul bisericuţei. Pe când mă uitam, a trecut grăbit pe lângă mine un părinte din obştea mânăstirii şi l-am întrebat cine sunt cei doi. Ctitorii, ctitorii ! mi-a răspuns. Care ctitori? am întrebat iarăşi. Un „voievoda”. Deja era interesant. Am insistat: Care voievoda? Părintele mi-a răspuns simplu: Ioannis! I-am explicat că toţi voievozii români se intitulau Ioannis (acel Io care apare înaintea tuturor numelor de domni). Atunci părintele mi-a spus: Ioannis Matheos! Da, era portretul marelui Matei Basarab, alături de Doamna Elina.

Mânăstirea Xenofont este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheor­ghe, Purtătorul de biruinţă, şi este aşezată pe ţărmul de sud-vest al peninsulei athonite, între mânăstirile Dohiariu şi Sfântul Pantelimon. Ea era în secolul 14 a opta în ierarhia athonită, aşa cum arată cel de al treilea typicon al Sfân­tului Munte. Acum este a şaisprezecea.
Tradiţia ne spune că mânăstirea a fost ctitorită în secolul 9 de Cuviosul Xenofont, de unde şi-a luat şi numele, însă prima atestare istorică certă este din secolul 11, din vremea împăratului bizantin Nichi­for al III-lea Botaniates (1078 – 1081). Un document din anul 1083 relatează tunderea în monahism la Mâ­năstirea Xenofont a vestitului amiral al împăratului, Ştefan, care, după călugărie s-a numit Simeon şi care, mai târziu, a ajuns chiar stareţul mânăstirii.
Fiind foarte expusă pe malul mării, mânăstirea a fost adeseori atacată şi prădată de piraţi. După căderea Constantiopolului, domnitorii români au rămas singuri sprijinitori şi ai acestei mânăstiri. Se pare că bo­ierul Barbu Craiovescu este pri­mul ctitor la Xenofont; la începutul secolului 16 dă­ruia mânăstirii câteva sate şi o baltă prin închinarea Schi­tului Roaba sau Zdralea. Dacă data închinării este corectă, aceasta este cea dintâi închinare de la noi.
În 1517, cu prilejul sfinţirii Mânăstirii de la Curtea de Argeş, Neagoe Basarab a invitat la ceremonie pe toţi egumenii mânăstirilor din Sfântul Munte, inclusiv pe cel de la Xenofont, şi a făcut tuturor daruri substanţiale. Mai târziu, Matei Basarab a restaurat biserica mânăstirii şi a confirmat toate vechile închinări, fiind socotit pe bună dreptate între ctitorii de seamă. Între ctitori se numără în continuare domnitorii Constantin Şerban, Radu Mihnea, Grigorie Ghica şi Radu Leon.
Sfântul Constan­tin Brâncoveanu a scutit Mânăstirea Xeno­font de orice dări şi i-a închinat Mânăs­ti­rea Căciulaţi. În plus, tot el a făcut mânăstirii şi o danie de 10.000 de aspri.
Deşi, la începutul secolului 19, mai exact în 1817, o mare parte din mânăstire a fost distrusă de incendiu, ea s-a refăcut şi este cu adevărat o bijuterie arhitectu­ra­lă. Biserica mare a mânăstirii, cea mai mare biserică grecească din Athos, este relativ nouă, fiind finalizată în 1819. De o frumu­seţe aparte este ve­chea biserică a mânăstirii, cea resta­urată pe cheltuiala lui Matei Basarab. Pic­tura interioară este opera lui Anto­nie Cretanul şi da­tea­ză din 1554. Alte 11 paraclise sunt risipite în incinta mânăstirii, iar trapeza este şi ea împodobită cu fresce de secol 16. Biblioteca mânăstirii păstrează circa 600 de manuscrise, din care câteva pe pergament, şi mai multe mii de cărţi tipărite.
În mânăstire se păstrează preţioase sfinte moaşte, între care capul Sfân­tului Mucenic Trifon, părticele de la Sfinţii Cosma şi Damian, Sfânta Muceniţă Marina şi altele.

Silviu-Andrei VLĂDĂREANU