LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Bate si ti va deschide!

Share

De mică, îmi plăcea să scriu compuneri. Când am crescut însă, am început să scriu despre ceea ce simt. Rândurile mele, le citeam câteodată bunicii sau pur şi simplu nu i le citeam la nimeni. Erau pentru mine.

Cineva m-a sfătuit să scriu ceva despre Dumnezeu şi aşa se face că astăzi, de exemplu, am dorit să scriu despre pelerinaje si prietenie… Nu am citit din păcate foarte multe cărţi scrise de părinţi şi, din nou din păcate, nici nu am cunoscut foarte mulţi părinţi. Nu ştiu alţii ce simt, dar am să vă scriu puţin din ceea ce am simţit eu.

Aţi fost vreodată într-un pelerinaj? Dacă m-aţi întreba: cum e acolo?, v-aş răspunde aşa: Nu o să ştiţi pentru că trebuie să fii acolo, iar dacă v-aş povesti eu e ca şi cum v-aş povesti cel mai frumos film al tuturor timpurilor, numai că nu veţi avea acelaşi sentiment ca şi în cazul în care veţi trăi filmul.

Cum sunt oamenii din pelerinaj? Dimineaţa, când îi vezi în maşină sau în autocar, îţi spui: Uite, aceştia sunt cei cu care voi merge. Timpul trece… Cineva se ridică şi serveşte tot autocarul cu napolitane, cu toate că drumul e foarte rău şi maşina îl zgâlţâie, apoi altcineva si tot aşa…Vei fi si tu printre ei.

Primul meu pelerinaj a fost la Mănăstirea Oaşa. În prima noapte am dormit la un schit unde nu era curent şi era frig. Credeţi că ne păsa? Nu, eram acolo. Nu contează frigul, întunericul, foamea. Eşti acolo şi e tot ce contează.

Ne-am culcat şi fiecare dintre noi a avut grijă ca pătura lui să ajungă puţin şi peste celălalt. Slujba era dimineaţa devreme. Mie nu-mi sunase alarma de la telefon şi restul nu m-au trezit. Aşa că, atunci când m-am trezit, lumea era plecată; dar ghici? Pe mine erau vreo zece pături. Se putea să nu le pese. Mă cunoscuseră de o zi. Eram practic o străină. Puteau să se trezească, să se încalţe repede şi să plece la slujbă, că poate se grăbeau foarte tare… Dar nu… Poate s-au grăbit, da, dar înainte, fiecare a avut grijă ca pătura lui să ajungă pe mine. Nu ştiu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată cu unii dintre ei, dar dacă l-aş recunoaşte pe careva din grupul acela, i-aş spune: Mulţumesc! Pătura ta mi-a ţinut de cald. Puteai să pleci, dar ţi-a păsat…

Printre altele, se fac şi poze de grup. În prima poză fiecare stă la distanţă unul de celălalt. În cea de a doua, exact cu aceiaşi oameni, poate cu acelaşi aparat, situaţia e schimbată. Oamenii vin din ce în ce mai aproape unul de celălalt, se ţin după umăr, iar dacă unul e mai timid, îl iei tu după umăr, îi zâmbeşti, îţi zâmbeşte, şi el şi vine cât mai aproape de tine. Poate vei spune: mi-e puţin foame… Cineva te va intreba: vrei un măr? Am eu; altul: bomboane sau un sandwich cu brânză? Am eu. Şi aşa mai departe. Astfel ei vor mânca ce ai tu, iar tu ce au ei. Ajungi să povesteşti cu ei şi ai impresia că îi şti de o viaţă, cu toate că i-ai cunoscut doar din acea dimineaţă. Îţi împărtăşesc din experienţa lor… Pe unii îi vezi că obosesc fiindcă e mult de urcat până la mănăstire, şi te tot gândeşti, oare nu ar trebui să se întoarcă? Dacă i se va face rău? Altul, în schimb, spune: Simţiţi aerul de aici? E puternic, dar să vedeţi aerul de la mănăstire. Mai avem puţin şi vom fi acolo. Cel obosit va spune: mănăstirea e în faţă, nu? Şi am multe de trăit acolo. Cu toată forţa, înainte! Aşa zice toată lumea: înainte!

Trebuie să lupţi pentru visele tale, oricât de imposibile ar fi. Daca nu, vei ajunge la o anumită vârstă, îţi vei lua toată pensia, te vei duce la magazin şi vei cere: daţi-mi, vă rog, 200 gr de fericire. Poţi să ceri, dar nu o să-ţi dea. Depinde de tine şi trebuie să şi sacrifici ceva pentru asta. Vrei, de exemplu, să vezi marea, cu toate că nu ai rude sau prieteni acolo. Poţi să stai la tine acasă, lăsând timpul să treacă, şi să-ţi spui: ce mi-ar fi plăcut să văd marea… Dar poţi să faci ceva pentru asta: te duci, îţi iei un bilet (în cazul acesta sacrifici nişte bani), călătoreşti cu trenul până acolo, iar când ajungi în dreptul mării tragi aer în piept, priveşti valurile şi poate o să-ţi spui: E un vis împlinit şi o amintire. Acum pot pleca acasă şi o să mă simt foarte bine.

Sunt şi cazuri mai dure în care sacrificiul nu implică partea materială. Viaţa e ca o gară. Trenurile vin şi pleacă. Tu trebuie doar să prinzi trenurile directe şi să ajungi la destinaţie. Sunt gări pe traseu unde te poţi odihni. Depinde de fiecare: unii preferă pelerinajul, alţii poate un film sau să asculte ceva frumos… Important este ca, după ce te odihneşti, să te urci din nou în tren, să ai mare grijă să nu fi absent la ora plecării din gara respectivă, şi să ajungi la destinaţie. Dacă îţi doreşti asta din tot sufletul, vei ajunge, indiferent de ce te va aştepta în acea gară.

Se pare că am deviat puţin de la subiect… Vorbeam despre vise, da… Şi pelerinajul e un vis. E foarte important să lupţi pentru visele tale, să le transformi în realitate şi nu să te amăgesţi. Amăgirea e ca o pânză. Începi sa o ţeşi, o ţeşi, şi ajungi să te încâlceşti atât de rău în ea încât să rişti să te sufoci. Acum voi reveni…

Discuţiile cu părinţii de acolo? Se pot descrie oare? Şi ceea ce simţi tu când eşti acolo? Primeşti atâtea mesaje de la Dumnezeu… La Mănăstirea Crasna am simţit ceva extraordinar, L-am simţit atât de aproape. Am spus doar: Doamne, trec printr-o perioadă grea acum şi am nevoie de ajutorul Tău. L-am simţit atât de aproape. E ca şi când îmi spunea: sunt Prietenul tău şi nu te las. Nu te-am uitat. Sunt cu tine. Era ca şi cum îmi pierdusem echilibrul, fiindcă m-am împiedicat; eram pe punctul de a cădea şi Cineva mă prinsese de mână, mă trăsese în sus şi mi-a spus: sunt aici, nu o să cazi. Monahii de acolo au găsit acea linişte sufletească pe care cu toţii ne zbatem să o găsim. Unii îţi rămân în gând cu privirea lor blândă şi senină. Poate unii oameni îşi spun că sunt rupţi de lume, nu au aceleaşi condiţii pe care le avem şi noi… Însă noi parcă avem totul, dar în acelaşi timp nimic. Care dintre noi nu are un gol în suflet? Câţi dintre noi pot spune: sunt fericit? Mereu ne dorim ceva, „câştigăm” acel lucru, şi apoi ne dorim brusc altceva.

Îţi doreşti să opreşti timpul în loc. Când te întorci acasă de la o mănăstire, parcă îţi pare rău. Câştigi însă enorm. Ai primit mult har şi, mai ales, te poţi întoarce oricând. Iar cei pe care dimineaţa i-ai privit ca pe nişte străini îţi devin prieteni. Le spui automat: mi-ar plăcea să ne mai întâlnim, un număr de telefon aveţi?

Ce înseamnă pentru mine prietenia? Că tot vorbeam de prieteni… Mereu am spus că, aşa cum înţeleg eu lucrurile, prietenia şi iubirea sunt sfinte.

Domnul m-a binecuvântat cu asemenea prieteni… Prietenia, cred eu, e ca o casă. Poate vă întrebaţi ce legătură are casa. Aduce prietena mea o căramidă, aduc şi eu una, aduce x una aduce şi y una, şi tot aşa până casa se înalţă. Uneori mi-am întristat prietenii… E ca si când aş fi dat de pământ o cărămidă. Însă ei au venit şi mi-au spus: ce faci? Nu e bine… şi au zidit cărămida la loc. Chiar dacă Domnul are planuri diferite pentru fiecare, chiar dacă avem meserii diferite, stăm în oraşe diferite, casa am construit-o împreună… Cu toate că nu locuieşte nimeni în ea şi practic nici nu există, ca şi construcţie, o avem în sufletul nostru. Câteodată sunt dărâmată: le sun pe prietenele mele şi le intreb: eşti aici? Ele spun: da sau sunt aici. Nu trebuie să mă mai întrebe nimic. Nu trebuie să mai pună întrebări de genul: eşti bine? Nu. Pot să şi închidă telefonul în momentul acela. Sunt aici pentru mine şi e tot ce contează. Departe, dar aproape. Faci tu un pas, fac şi eu unul, pui o cărămidă, te ajut şi eu…

Se spune că fiecare om poate schimba puţin lumea. Haideţi cu toţii… să o facem mai bună. Să încercăm să fim oameni: să încetăm să aruncăm cu noroi, să spunem lucruri care îi dor pe cei din jurul nostru, să punem etichete… Cine sunt eu ca să dărâm ceea ce clădeşti tu? De ce toate astea? Poate vei auzi: aşa mi-a venit, am probleme şi mi-ai ieşit tu în drum… E oare acesta un răspuns? Toţi spunem: suntem OAMENI si CREŞTINI. E destul să fii om si creştin doar cu numele? Nu. Este ca si când te înscrii la o facultate, eşti în evidenţa lor, dar nu participi la cursuri şi nici la examene. Nu sunt obligată să fiu prietenă cu cineva, însă dacă nu pot să-ţi fac un bine, nu-ţi voi face nici rău. Dacă câţiva nu vor reuşi şi vor continua să-i rănească pe ceilalţi, vom spune: Lasă-l în pace, e prietenul meu. Sunt şi eu aici. Şi eu… şi eu… Eu am fost plecat, dar am auzit că ai nevoie de mine, aşa că mă alătur şi eu… Doar cine se simte fără de păcat să arunce cu piatra!

Iubesc mult cuvântul din Evanghelie: „bate si ţi se va deschide”. Să nu renunţi. Poate nu ţi se va deschide de prima dată, dar se va deschide. E ca şi când ai avea cheia spre fericire în mână, dar trebuie să încerci foarte multe lacăte. O să tot încerci, poate eşti din ce în ce mai îndârjit, ai în mână unul din lacăte şi-ţi spui: Doamne, ajută-mă să pot! O să poţi, auzi? Hai, o să poţi. Trebuie. E fericirea ta, aşa că o să-l deschizi. Introduci cheia cu emoţie şi SE VA DESCHIDE. Eu am început să bat. Tu?

Andra Nemes

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *