LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Deşi ticălos, omul este chemat la îndumnezeire

Share

Are vreun viitor adevărul? DA, dacă este căutat în Cartea prin excelență, mult aşteptată. Ca să găseşti, trebuie să ştii unde să cauți.

Există fericire, dincolo de durere? DA, dacă renunțăm la închipuire şi acceptăm mântuirea.
Care este subiectul inepuizabil? Hristos în noi.
Care este principala profeție? Se apropie Împărăția Cerurilor.
Ce scoate la iveală Hristos? Ticăloşia omului.
Pentru cine toate acestea? Pentru oricine va chema cu credință numele Lui.
În jurul cărui adevăr se mişcă istoria? Îndumnezeirea omului.
Care etapă nu aparține planului divin? Căderea în păcat.
Care este scopul? Omul să poată intra în lumea lui Dumnezeu.
Ce elimină Hristos? Orice neclaritate pentru cel care se minte că ar fi zeu.
Nesfârşitele sezoane din filmele recente ne propun să ne întâlnim cu demonii. Ne vorbesc doar despre disperare şi moarte. Evanghelia ne cheamă la o întâlnire cu Dumnezeu.
Legea divină este o chemare la desăvârşire. Cei ce păzesc Legea vor moşteni Împărăția făgăduită. Oamenii adevărului sunt cei ce pun în aplicare Legea.
Dacă Îl avem pe Dumnezeu, avem totul! Dacă semănăm zăpadă, nu putem culege bumbac. Bijuteriile noastre sunt lacrimile de pocăinţă. Fiecare om este o bijuterie divină. Cea mai mare bogăţie este cea de a fi pururea cu Domnul şi nici o clipă fără El.
Când uităm de Dumnezeu, ne comportăm de parcă nu am mai muri niciodată. Când uităm de Dumnezeu, nu ne mai preocupă călătoria către veşnicie). Când uităm de Dumnezeu, viaţa noastră devine o continuă gustare a morţii. În schimb, când ne aducem aminte de Dumnezeu, înmulţim rugăciunea (ca atunci când vom uita, să Îşi aducă El aminte de noi). Întotdeauna, primul semn al uitării de Dumnezeu este uitarea rugăciunii (o socotim o activitate facultativă). Fără rugăciune, încălcăm mai uşor poruncile şi uităm de veşnicie.
Prin mărturisirea credinţei, ne înţelegem sensul în lumea aceasta şi calea pe care trebuie să mergem, pentru a moşteni viaţa veşnică.
Poate nu sunt timpuri prospere, dar suntem mai aproape de Dumnezeu. Asta e tot ce contează.
Nici un trăznet nu poate birui Biserica! Hristos potoleşte furtunile şi linişteşte mările tulburate. Biserica este Stâlpul şi Temelia Adevărului, paratrăznetul prin care se descarcă tensiunile şi se încarcă harul.
Sfântul Efrem se ruga să ajungă măcar pe pajiştea de dinaintea Raiului, pentru ca rugăciunile Bisericii să îl împingă înăuntru. Azi ne rugăm să putem intra din curtea Împăratului în Casa Lui, înăuntru (doar la templu oamenii erau în exterior), aşa cum cei dragi nouă plecați prea devreme Dincolo (pomeniți la parastas) intră de pe pajişte (loc de verdeață) în interiorul splendorii Raiului, aşteptându-ne şi gătindu-ne şi nouă loc.

Succesul Evangheliei a fost atât de mare, încât a zdruncinat idolatria. Creștinii au înțeles că Dumnezeu nu se întrupează în animale. Cultele idolatre promiteau eliberarea de moarte, dar numai apostolii au văzut această eliberare în Hristos înviat. Cei mai vehemenți adversari ai adevărului au fost cei ce riscau să dea faliment pentru că se vindeau tot mai puține amulete.

Ne-am obișnuit să îi vedem pe creștini divizați. Pentru apostoli, acest lucru era de neconceput. În fiecare secol, creștinii au demonstrate că ei nu acționează din interes propriu sau din alte motive omenești, ci pentru că sunt slujitori ai lui Hristos. Doar crezând în înviere, creștinii înțeleg destinul omenirii. Credem ca să înțelegem. Evanghelia va cuceri lumea și nimic nu o va opri. Răspunsul Lui la cererea noastră ne aduce bucurie. Cine nu cere, nu primește.

Hristos nu ne cere să renunțăm la nimic din ce ar fi în beneficiul nostru să păstrăm. Apostolii văd și ne arată nouă, orbilor, cum arată culorile paradisului. Ei nu au nici o îndoială că se vor reîntâlni cu Hristos prin moarte. Ei văd în Hristos un Artizan al reconcilierii. Ei știu că nu e suficient să facem parte dintr-o comunitate pe gustul nostru, ci trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu. Prin Hristos euharistic, nu vom muri niciodată. Dumnezeu îngăduie moartea tinerilor – zice părintele D. – pentru ca ei să nu facă păcate extrem de mari, care să le primejduiască mântuirea.

Cea mai mare ispită este amânarea binelui. Să Îl copleșim pe Dumnezeu cu binele făcut de noi, ca să nu scormonească în gunoiul nostru.

Credința face posibilă îndumnezeirea fiecărei persoane umane, dar și iubirea între ele și între ele și Dumnezeu. Toate ereziile sunt aiureli periculoase, care fac imposibilă îndumnezeirea omului și provoacă nefericire veșnică. Ereziile sunt minciuni, izvorâte din vicleniile diavolului, pentru a depărta de la adevăr pe cât mai mulți. Planta nu știe de ea și – de aceea – nu își pune întrebări despre ceea ce este, de unde vine și ce rost are și nici nu cugetă pentru a găsi răspunsuri. Numai omul are conștiința propriei existențe și caută răspunsuri la aceste dileme. Omul deștept este omul treaz, priveghetor, vigilent, trezit la conștiința de sine. Cel adormit, anesteziat, nu are această bucurie a descoperirii nemuririi și rămâne să vegeteze inutil.

 

Sensul omului se luminează numai din îmbogățirea cu sensurile descoperite împreună cu ceilalți. Oamenii se simt ca frați, bine știind că nu au existența de la ei. Ei se simt ca având o origine comună. Ei se simt fii ai Tatălui iubitor. Ei simt că ținta existenței lor este iubirea desăvârșită între ei ca frați. Ei se identifică cu cei ce suferă, descoperindu-L astfel pe Hristos. Bucuria lor vine din simțirea prezenței lui Hristos în mijlocul lor. Acest lucru este posibil doar pentru cei ce cred că există înviere.

Cei despărțiți voluntar de El și dezbinați între ei se află în imposibilitatea de a moșteni fericirea veșnică. Cei uniți cu Dumnezeu însă pot iubi la nesfârșit, pentru că El face posibilă fericirea veșnică. Lumea este făcută pentru creșterea spirituală a oamenilor în comuniune. Fără oameni, lumea nu ar avea nici un rost. Dumnezeu este mereu disponibil comunicării vieții Lui. El nu ne pretinde să cuprindem toate lucrurile create, prin cunoaștere, pentru că nici nu am reuși să facem asta.

Credința nu anulează lumea, ci dorește ca aceasta să fie sfințită prin puterea divină și promovează normalitatea și setea de bunătate. Singura piedică este păcatul, care nu trebuie justificat, ci părăsit imediat. Este un privilegiu pentru om că este creat de Dumnezeu cel iubitor, nu este o emanație unei esențe oarbe (caz în care nu ar scăpa niciodată de neputințe, ca să nu mai amintim de moarte). Numai prin smerenie omul reușește să vadă în ceilalți valoarea pusă în ei de Dumnezeu.

Dacă între oameni nu există bucurie perfectă, trebuie să existe Cineva care ne poate bucura deplin, Cineva fără umbră de egoism, Cineva care poate dărui o iubire desăvârșită, Cineva care participă la durerea noastră și o poate preschimba în bucurie. Dacă nu intrăm în dialog cu Dumnezeu, înseamnă că nu avem conștiința nevoii noastre de El și că trăim o iluzie. Fiind susținuți de Dumnezeu, suntem inepuizabili, dar nu creștem decât acceptând comunicarea cu El. Lipsa acestei comuniuni de iubire este o răzvrătire (neascultare, rebeliune). Ca să primim daruri, mai întâi să Îi cerem iertare și să ne împăcăm, înainte de a ne primi pedeapsa meritată.

Cu cât se apropie mai mult oamenii de Dumnezeu, cu atât simt mai mult comuniunea dintre ei. Devenind mai comunicabile, persoanele sunt mai unite între ele. Binele se trăiește de persoane cu cea mai deplină mulțumire, doar răul provoacă nemulțumire și tristețe. Fiecare om poate deveni un izvor de iradiere activă a formelor concrete ale binelui. Primind harul, omul este ridicat la alt plan de existență, care transfigurează lumea din jur. Prin înviere, întreg universul va ieși de sub incidența legilor coruperii.

Când patimile stăpânesc mintea noastră, ne despart de Dumnezeu și ne fac să ne ocupăm doar cu ele. De aceea, războiul cu propriile patimi este urgența majoră din viața noastră. Suferințele altora sunt cele mai potrivite prilejuri de manifestare ale iubirii concrete. Făcând binele, scutim lumea de răul nostru și acesta este cel mai mare bine pe care îl putem face. Fiind ocupați mereu cu binele, nu avem timp să gândim răul.

Faptul că am fost creați fără să fim întrebați nu este o constrângere a libertății. Suntem liberi să fim ambasadori ai binelui, nu ne constrânge nimeni. Doar cine vrea își asumă Crucea. Este o alegere conștientă, care atrage consecințe importante. Este o adeziune bazată pe iubire, nu pe frica de pedeapsă. Este, în cele din urmă, o întâlnire între îndrăgostiți. Părintele Stăniloae ne spune că românescul cuvânt derivă din latinescul conventum, care înseamnă tocmai convenție, întâlnire. Prin Cuvânt, ne împărtășim de iubirea veșnică, ne întâlnim cu Cel iubit. Doar că locul de întâlnire este Crucea.

Dumnezeu nu îi distruge pe cei ce Îl neagă, ci le lasă o formă de existență reală. Doar că lumina binelui este pentru aceștia un chin prea mare. Dumnezeu nu este mai puțin Dumnezeu prin necredința lor. El nu este un Bine mai mic prin răutatea lor. El nu se răzbună pe aceștia, nici nu îi este frică de ei. Dar este păcat de locul liber lăsat de ei în rai. Ar fi putut să se lase salvați, să nu se învârtoșeze inima lor din pricina răutății.

Datorită învierii lui Hristos, nu mai există pericolul ca umanitatea să dispară ca specie. Omul nu este îngrozit atât de propria moarte, ci de posibilitatea ca întreaga omenire să dispară. Odată alungată această temere, omul poate munci nestingherit la propășirea binelui, așteptând cu răbdare înfrângerea răului. Dumnezeu nu regretă că a creat lumea, chiar dacă unii nu au ales să lupte de partea binelui. Răzvrătirea este o abatere gravă, o anormalitate. Nimic natural nu se împotrivește Lui, deoarece nimic nu a fost creat având ceva reprobabil în existența sa.

Puterea binelui se descoperă în iubirea Sa copleșitoare. Cei ce nu cinstesc pe sfinți, călăuzele binelui, neagă – de fapt – posibilitatea existenței unei vieți de sfințenie, neagă efectele iubirii divine și pun sub semnul îndoielii viața veșnică, reducând totul la profitul imediat, efemer, compromițător. Cine neagă reperele binelui, adesea numește minciuna ca fiind adevăr, boala ca fiind sănătate, iadul ca fiind rai. Fără sfinți, totul este pe dos. Cei ce au biruit deja îi pot ajuta din plin pe cei ce încă mai luptă.

Dumnezeu nu este un Judecător distant, Care doar ne iartă prin Hristos în virtutea promisiunii formale, ci vine la noi și ne îmbunează. El vine ca un Doctor, care extirpă tumorile răului. Medicamentul poate fi amar, dar eficient. Cine refuză leacul, rămâne să agonizeze la nesfârșit. De aceea, Biserica nu a fost niciodată un forum filosofic, ci o bolniță a răniților de pe frontul duhovnicesc, unde infirmierii sunt sfinții.

Cât de frumos ar fi ca întreg universul să devină o împărăție a luminii! Toată omenirea este chemată să se adune (să se regrupeze) în Dumnezeu. Hristos este Capul, în înțelesul că ne recapitulează pe toți în iubirea Lui. Cum moare omul, așa va învia: de moare careva nătâng spiritual, nătâng va învia. Scopul despătimirii este vederea luminii, vindecarea de orbire, tămăduirea minții. Lucrând binele, devenim partenerii Lui. Dumnezeu nu poate să nu fie bun. În asta constă atotputernicia Lui. Doamne, iartă-ne neputința de a primi lumina Ta! Dorul după Tine ne face fețele strălucitoare. Că Tu ești bucuria, desfătarea și slava celor ce Te iubesc!

 

Marius MATEI

 

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *