Cararea evlaviei

Parinte Arsenie, ne inveti evlavia pe noi, fatarnicii! Multumim pentru caldura dragostei tale pentru noi. Stim ca evlavia nu e un scop in sine, ci un mijloc de a ne ridica pe calea desavarsirii sufletului. Cu adevarat, parinte al Prislopului inimii noastre, fara evlavie interioara, suntem teci fara sabie! Tu ne arati Scopul si ne porti pe Cale. Nu vom calca peste cadavre, conteaza si mijloacele! Ne reamintesti ca evlavia este in primul rand o virtute. O vom lasa mostenire copiilor. Singura evlavia este pelerinajul catre Noul Ierusalim: calea de la iad la rai, strabatuta de sfinti.

Tensiunea dintre minte si patimi o analizezi, parinte drag, in „Cararea Imparatiei”:

”Care este mecanismul biologic, să zicem al instinctului de reproducție? Alegem pe acesta, întrucât se luptă împotriva votului fecioriei. Instinctul acesta are ca obârșie materială o glandă endocrină, care varsă o substanță chimică în sânge, care, la nivelul creierului, erotizează scoarța cerebrală. Această erotizare constă în apariția pe ecranul minții a gândurilor și a imaginilor în favoarea satisfacerii acestui instinct. Ele cer învoirea. Cenzura rezistă, le respinge. Conștiința – care ocrotește viața omului și sub perspectivă transcendentă – aduce ”Numele lui Dumnezeu care arde pe draci” și aduce Crucea Domnului: jertfa – lepădarea de sine, lepădarea de plăcere – ”armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat” cântă biserica. Aceste gânduri de rezistență, dacă sunt puternice și luminoase, sunt afirmate cu toată credința și știind cu certitudine că însuși Iisus se luptă cu Satana în locul nostru, atunci în organic se petrece o reacție chimică în care substanțele endocrine din sânge, care erotizau scoarța cerebrală, se neutralizează printr-o apariție de anticorpi, care fac această neutralizare, în felul acesta ”gândurile” și ”imaginile” și ”reprezentările”, toate pier și se restabilește un echilibru și o liniște în minte, asemenea cu liniștea pe care a restabilit-o Iisus când a venit pe mare la ucenicii Săi învăluiți de talazurile înfuriate ale mării, care apoi s-au liniștit.

Liniștirea unei furtuni de gânduri sigur că scoate mărturisirea: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Mărturisirile străfunde de credință în Dumnezeu, de pe urma unei evidențe divine, au ca urmare convertirea, strămutarea forței oarbe neutralizate, într-o energie de o altă calitate și de o înaltă valoare: a iubirii de Dumnezeu și de oameni în genere și nicidecum nu mai rămâne iubire de vreun om, ca trup. Așa prinde putere viața religioasă din chiar neputința omenească. Iată prilej de câștigat la nivel înalt.”

Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

Rolul păstorului este acela de a avea grijă ca oile să primească tot ce au nevoie. În sălbăticie, oile şi caprele se descurcă bine, dar dacă se îmbolnăvesc, dacă se rănesc sau dacă nu găsesc hrană, ele mor. Oile din turmă însă, nu ştiu cum să supravieţuiască.

Prin faptul că a spus despre Sine că este Păstorul cel bun, Iisus dorea să arate că va avea grijă ca „oile” Lui (adică noi) să nu ducă lipsă de nimic. Aceasta nu înseamnă că toate nevoile noastre trecătoare vor fi împlinite, ci mai degrabă că El nu va îngădui ca nevoile noastre spirituale să rămână neîmplinite, atâta timp cât cunoaştem glasul Său şi Îl urmăm. Iar noi, fiind răspunzători de noi înşine şi de alţii, vom căuta să întâmpinăm nevoile trupului, minţii şi inimii prin metode blânde şi iubitoare.

Recitesc Toma de Kempis:

„Lupta impotriva relelor porniri ale inimii si infrangerea imboldurilor diavolului, acesta este semnul unei bune deprinderi. Nu te lasa bantuit de inchipuirile straine ale mintii, de orice soi ar fi ele. Pastreaza-ti cu tarie hotararea si gandul curat indreptat catre Dumnezeu.

Este mai folositor si mai bine sa ascunzi harul evlaviei si sa nu te mandresti cu el, nici sa vorbesti despre el, ci mai vartos sa te socotesti neinsemnat si sa iti fie teama ca ti s-a dat fara sa fii vrednic de el. Nu trebuie sa fii lipit prea tare de acest simtamant, care se poate schimba destul de repede in altul impotriva. Cand simti ca ai har, gandeste-te cat de sarman si de lipsit erai cand nu-l aveai.

Cresterea vietii duhovnicesti nu sta numai in aceea ca ai avut harul mangaierii, ci si in aceea ca ai rabdat cu smerenie, cu tarie si cu infranare, incat nu te-ai lenevit in grija rugaciunii si nici nu ti-ai ingaduit sa parasesti celelalte fapte bune, ce trebuie facute dupa obicei.

Nu totdeauna cararea omului atarna de puterea lui, ci a lui Dumnezeu este puterea de a da si a mangaia, cand voieste, cat si cui voieste si nimic mai mult. Este mai bine sa stii mai putin si sa ai o pricepere mijlocie, dar sa fii plin de smerenie, decat sa fii o mare comoara de stiinta, insa incarcat de mandrie desarta. Nu judeca drept cel care, pe vreme de necaz si de greutate, se poarta ca un lipsit de orice nadejde si mintea si inima lui se indreapta spre Tatal cu mai putina incredere de cum trebuie.

Harnicia nu trebuie masurata dupa numarul vedeniilor, al mangaierilor ori daca cineva e indemanatic la cercetarea Sfintelor Scripturi sau daca e pus intr-un rang inalt. Vrednicia cuiva se pretuieste daca el se intemeiaza pe adevarata smerenie si daca e plin de iubire dumnezeiasca, daca el cauta neincetat numai marirea necurmata a lui Dumnezeu, daca pe sine nu se pretuieste si in adevar se crede tot mai neinsemnat si daca se bucura mai degraba cand e nesocotit si umilit, decat daca e laudat. Dumnezeu trebuie sa fie cel mai inalt si cel mai din urma tel al tau, daca vrei cu adevarat sa ajungi fericit. Prin aceasta dorinta se va curata inima ta.

Intoarce-ne spre Tine, ca sa fim multumitori, smeriti si evlaviosi, caci Tu esti mantuirea noastra, Tu esti taria si curajul nostru. Indeosebi ne-ai aratat bunatatea iubirii Tale prin aceea ca eu nu eram si Tu m-ai creat. Eu am ratacit departe de Tine, iar Tu m-ai adus ca sa slujesc Tie si m-ai invatat sa Te iubesc.

Tu esti cu adevarat Stapanul meu, iar eu sunt un biet slujitor al Tau, fiind dator sa-Ti slujesc cu toate puterile si sa nu ma simt obosit niciodata aducandu-Ti laude. Asa voiesc, asa doresc: indura-te si umple lipsurile mele!

Deprinde-te cu rabdarea si cu lupta impotriva patimilor. Cu cat te vei departa mai mult de toate bucuriile pamantesti, cu atat vei gasi la Dumnezeu mangaieri mai placute si mai puternice. Te va atata si te va intarata vechiul sarpe, dar prin rugaciuni va fi alungat.

Ce poti grai impotriva celor ce te invinuiesc, tu, care de atatea ori ai suparat pe Dumnezeu si care de nenumarate ori ai fost vrednic sa mergi la iad? Dar Dumnezeu te-a crutat, fiindca sufletul tau e scump inaintea Lui si ca sa cunosti iubirea Lui si sa fii mereu recunoscator pentru binefacerile Lui si sa te nevoiesti neincetat spre o adevarata umilinta.

Nu este sfintenie, daca Tu, Doamne, iti tragi inapoi mana Ta. Intelepciunea nu mai e de folos, daca Tu nu o carmuiesti. Puterea nu mai ajuta la nimic, daca Tu nu o sprijinesti. Cand vii Tu, ne ridicam si viem. Cand ne clatinam, Tu ne intaresti. Cand suntem reci, Tu ne incalzesti.”

Multumim, parinte Arsenie, pentru sfaturi:

„Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină şi nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfântă, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte „biserici” – casele de adunare ale sectelor – nu sunt sfinte pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi, răzvrătiţi, şi ca atare nu sfinţesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica în care ne mântuim a apostolească, adică îşi are slujitorii urmând ca dar, prin punerea mâinilor unii de la alţii în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte „biserici” ivite după aceea prin chiar aceasta, sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.

Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. Pe ea n-o înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemişcată şi neştirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătură sau viaţă, în credinţă sau rânduiala ei. De aceea se întăreşte prin Har, înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă, pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de altă parte păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegeri lor.

Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu lumea indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului.

Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că în dânsul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.

Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din: obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacului.

Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea.”

pr. Marius Matei