Chirurgia-vedetă şi discreţia Chirurgului-fără-de-arginţi

Mă refer la Sfântul Luca al Crimeii (1877-1961) şi la tulburătoarea sa vocaţie medicală, transformată în sfinţenie, prin jertfa totală a harului profesional şi a timpului vieţii, pentru alinarea celor în suferinţă.

„Tânărul medic a început intervenţiile chirurgicale la spitalul Ardatov din regiunea Sibirsk. Rezultatele erau uimitoare. Acest fapt a avut ca urmare dobâdirea unei faime atât de mari, încât au început să sosească bolnavi de pretutindeni. Un tânăr cerşetor, orb din copilărie, a venit la spital şi Valentin (numele de mirean al viitorului arhiepiscop Luca) l-a operat. Operaţia a reuşit pe deplin şi bolnavul a căpătat lumină. Cel vindecat nu şi-a ascuns bucuria. Vrând să ajute şi alţi bolnavi ce sufereau de aceeaşi maladie, a căutat în toată regiunea, i-a adunat pe toţi orbii şi, ţinându-se unul de bastonul altuia, i-a adus în şir la medicul cel vestit, cu speranţa că-i va vindeca! Aşa s-a şi întâmplat. În fiecare zi primea mulţime de bolnavi la cabinetul de urgenţă, opera fără pauză, de la nouă dimineaţa şi până seara. Se deplasa la distanţe mari, ca să-i consulte pe bolnavii din acele regiuni. Iar noaptea, în loc să se odihnească, era nevoit să cerceteze la microscop acele fragmente pe care le extrăsese prin operaţii şi să facă proiectele preparatelor microscopice pentru articolele sale ştiinţifice” scrie biograful său, arhimandritul Nectarie Antonopoulos, în cartea „Sfântul arhiepiscop Luca, chirurgul fără de arginţi” tradusă de Cristian Spătărelu şi editată de „Egumeniţa”. Cât despre sfântul Luca, el însuşi nota, citând din Psalmul 131: „În toată această perioadă nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, numai şi numai pentru a-l ajuta pe omul aflat în suferinţă.”

Pentru medicul român, în limita puterilor personale, cred că acesta este modelul (interviurile Trinitas TV mă conving că majoritatea medicilor noştri buni sunt credincioşi) şi mai puţin Dr.House, lucrând într-un spital supradotat cu aparatură scumpă,  cu o echipă de colegi, provocaţi zilnic la brain-stormingul stabilirii unui diagnostic, mereu ascuns de simptome înşelătoare. În aceste filme  (adaug şi Anatomia lui Gray, Spitalul All Saints, Spitalul de Urgenţă) vedeta este chirurgia şi mai puţin suferinţa umană şi dorinţa de a o consola. De neînţeles, în scenariile cinematografiei contemporane de mare succes, mi se pare modul agresiv în care corpul uman este provocat să-şi trădeze neputinţe despre care ar fi vrut să tacă, dureri pe care nu vrea să le comunice nimănui şi recursul vestiţilor chirurgi la metode invazive, când spitalul dispune de atâta aparatură de investigaţie imagistică. Simt o mare tristeţe, urmărind acest abis al neîncrederii şi al necredinţei, unde până şi trupul cel bolnav şi căzut este bănuit de viclenie. Corpul viu este tratat aproape la fel ca unul depus la morgă, pe care un chirurg îl poate tăia (chiar în alt loc decât unde-l doare) şi coase la loc, ca să vadă, ca să greşească, eventual să înveţe, fără să-şi facă probleme asupra cicatricilor pe care viaţa va trebui să le vindece pe acel corp nefericit, ajuns totuşi viu în mâinile lor. Important pentru toate aceste echipe de medici prosperi, important ca un idol, este doar diagnosticul bolii (adesea incurabilă), implacabila lui formulare şi nu vindecarea, nu suferinţa pe care o provoacă toată bâjbâiala lor inteligentă.

Sfântul Luca al Crimeii nu a greşit un singur diagnostic, salvând mii de vieţi de la moarte. Secretul inspiraţiei sale?! Înaintea oricărei operaţii, o rugăciune către Sfânta Fecioară, a cărei icoană n-au scos-o, din spitalele pe unde a trecut şi lucrat, nici măcar comuniştii, nici ameninţându-l cu deportarea; sfântul a şi suportat-o, continuând să opereze răniţi de război, oameni sărmani, puşcăriaşi.

Bucură-te şi fii lângă noi în suferinţele sufleteşti şi trupeşti, minunat chirurg fără de arginţi, sfinte arhiepiscop Luca al Crimeii!

Elena Frandeş