LOADING

Type to search

Copiii sunt însumarea bunătății părinților

Ortodoxie si traire

Copiii sunt însumarea bunătății părinților

Share
Spread the love

Această afirmație a părintelui Teofil de la Sâmbăta ne determină să ne gândim dacă această însumare cuprinde și răutăți, frici și obsesii ale părinților. De regulă, marele adevăr este plătit scump, este câștigat cu greu. Lupta părinților este aceea de a nu lăsa adevărul să fie înșfăcat în marea luptă (de a îi învăța pe copii cum să se împotrivească cu îndârjire oricărei răutăți). Copiii uită adesea (cel puțin la vârste fragede) ceea ce aud. Ei rețin ceea ce văd, dar întotdeauna fac doar ceea ce înțeleg (este vorba de suma emoțiilor și a părerilor, dar și a îndoielilor).

zzzzzzzzzzzzziomiomcoim

Bunătatea părinților este încredere în grija dumnezeiască și ferirea de otrava demonică. Părinții învață în Biserică, în primul rând, curajul de a crede în însănătoșire. Ei învață prin dezvățare, evitând să transmită mai departe o gândire greșită, de tipul Nu pot să fac asta! (Cred că mă îmbolnăvesc!, Nu stau bine cu gramatica!). Părinții deprind în fața altarului încrederea în harul divin:

Singuri nu avem cum să reușim, dar – împreună cu Dumnezeu – nu avem cum să ratăm.

Astfel, rugăciunea și filantropia devin principala strategie de contracarare a gândurilor negative. Părinții se roagă în camera copiilor, împreună cu ei (pr. Sofronie de la Lupșa), șoptind noaptea la culcare afirmații (niciodată negații), care conferă siguranță (protecție): Dumnezeu este Stăpânul întregului univers! De fapt, părinții sunt cei care se dezvață de iritare și învață recunoștința: O inimă plină de mulțumire ADUNĂ BINECUVÂNTĂRILE* primite (la fel cum magnetul adună fierul).

Taina cea mai mare este înlăturarea fricii de moarte: Aerul dintr-un balon spart nu dispare (gheața care se topește doar își schimbă forma). Atunci când părinții au curajul să mărturisească învierea în familia lor, copiii nu vor deveni criminali (delincvenți pasibili de infern). Mai departe, copiii vor învăța ce înseamnă nemurirea, pregătindu-se să primească Euharistia (Mulțumirea): O bucată de parte din Întreg și are calitățile Întregului (conține același ingredient mântuitor).

Când Duhul Sfânt Se atinge de inima cuiva, părinte sau copil, acela nu mai poate fi aspru (pr. Proclu Nicău) și începe să îi pară rău pentru toate mărunțișurile, pe care până atunci nu le catalogase drept păcate. De aceea, dincolo de orele de volei și de șah, părinții trebuie să își ducă copiii la seminarii de smerenie, la cateheze, la colindat, la privegheri (fără să exagereze), în pelerinaje și la fundații de voluntariat. Astfel, copiii învață să nu se tulbure în vâltoarea lumii, scapă de egoism și de anxietate și deprind slujirea. Simt că aparțin unui Trup viu, Care nu mai moare și acest sentiment le dă forță să treacă peste provocările celor din jur.

Nu înseamnă că nu va mai exista durere în lumea aceasta. Există încă riscul iminent al unui impact frontal al demonismului cu bunătatea omului (pr. Ioan Istrati). Atunci când impactul demonismului este cu răutatea omului, pagubele sunt duble (două mașini care se izbesc frontal sunt mult mai avariate decât o mașină care se izbește de un copac). Orice rană poate fi vindecată, orice moarte poate fi înviată. Iar copilăria este vârsta la care sufletul omului acceptă asta sincer (sine cera, fără nici o mască de ceară).

Unii oameni sunt plini de lumină, dar o țin ascunsă. Părinții vor dobândi această lumină, ca să aibă ce dărui copiilor, din iubire. Problema este atunci când părinții nu au această lumină și nici nu o doresc. Sunt tot mai mulți părinți agnostici care nu își mai botează copiii deloc. Înainte ne plângeam că suntem creștini doar cu numele (formal), ei, acum se naște o generație de nebotezați (după model francez), în paralel cu generația celor care se împărtășesc duminical. Iar între cele două generații se iscă o prăpastie tot mai adâncă. Domnul Hristos Se adresează părinților, atunci când spune să nu ținem lumina ascunsă sub obroc, ca să nu bâjbâim pe întuneric. Important este să rămânem conectați la sursă.

Uităm prea des să mulțumim pentru apa pe care o primim de la Dumnezeu. Nu știm ce înseamnă să trăim fără apă. Ea curge la robinet în neștire, de parcă ar izvorî din perete. De fapt, nu avem nevoie de apă, ci de Cel ce ne oferă apa. Uităm prea des să curățăm poluarea sufletului nostru. Dumnezeu să ne ierte pe noi, uitucii! Uităm prea des să ascultăm de glasul conștiinței. Uităm cât de mult ne vatămă furia. Uităm că am uitat. Uităm să aducem bucurie în sufletele celorlalți. Uităm să ne eliberăm de frică, pentru a putea simți mai multă iubire**. Uităm că micile eșecuri fac parte din procesul de învățare. Uităm că gândurile noastre sunt dublate de sentimente și prea des le lăsăm să zboare aiurea. Uităm să ne deschidem inimile (și să le lărgim, pr. Zaharia de la Essex), așa cum se deschid florile la soare. Uităm să înlocuim dorința de a judeca pe alții cu iubirea. Uităm să înflorim.

Peste 500 de deținuți din țara noastră s-au declarat musulmani, pentru a primi o mâncare mai bună în închisoare. Toți nu primesc pachete din partea familiei, nici de mâncare, nici de iubire. Dacă nu pot însuma bunătatea părinților lor, apostaziază pentru un vas de linte (cu carne de oaie). Probabil nici nu i-a identificat nimeni cu Hristos în zeghe. Mulți hrănesc pe cei flămânzi și vizitează pe cei bolnavi, îmbracă pe cei goi și adapă pe cei însetați, dar aproape nimeni nu vizitează pe cei închiși. Exact pe cei care au cea mai mare nevoie de a scăpa de singurătate.

Marius MATEI

 

__________________

  • Peggy Joy Jenkins, Educarea spirituală a copiilor, Livingtone, București, 2014, p. 29.
  • ** Ibidem, 165.
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *