Costion Nicolescu: Bucuria năvalnică a Paştilor

Vechi publicist creştin, colaborator apropiat al regretatului Horia Bernea la Muzeul Ţăranului Român, realizator al suplimentului AlfaΩ apărut în vremurrile bune ale Cotidianului, doctor în Teologie la Saint‑Serge şi autor al multor cărţi de interes teologico‑duhovnicesc şi/sau etno‑folcloric, Costion Nicolescu, astăzi sexagenar, are parcă un fel de tinereţe inepuizabilă, dar de‑acum şi luminoasa cumpănire a celor învechiţi în bune. Cred că greu s‑ar putea găsi în acest târziu de lume românească o mai potrivită călăuză pe calea pascală… (R. B.)

Dragă Costion, Paştile ne bat la uşă. Când şi cum le deschidem?
Mă gândesc cum le deschid eu, dar mă gândesc şi cum le deschide Biserica… Pur şi simplu trebuie să fii pregătit, să fii atent că „la uşă“ este un eveniment extraordinar pentru omenire, dar şi pentru tine. Evident, când deschizi trebuie să fii de dinainte pregătit pentru ceea ce se întâmplă. Iar pregătirea ţi‑o oferă Biserica, şi nimic altceva din afara ei. Dacă vii la Paşti fără să fi trecut prin rânduiala sărbătorii, eşti nepregătit. Desigur, avem minunata Scrisoare a Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea de Paşti şi în care ni se spune că toţi, dar absolut toţi, îşi primesc răsplata în acea noapte. Chiar şi cei care nu s‑au ostenit primesc un dar – gratuit –, ceea ce este extraordinar! Evenimentul este ieşit din comun, şi Postul său, la fel. Postul Mare – nu orice post – care are multe trepte: Canonul Sfântului Andrei Criteanul, fiecare duminică cu însemnătatea ei, Deniile premergătoare, Săptămâna Patimilor – nu mai spun. Abia după tot acest drum eşti pregătit, iar când deschizi uşa spre Înviere, bucuria e alta! Şi nu că ai fi tu mai îndreptăţit, ci este bucuria celui care a ajuns la un capăt de drum. E o bucurie şi năvalnică, dar şi paşnică, în acelaşi timp. E foarte năvalnică în noaptea de Paşti, pentru ca a doua zi să vină o pace totală. E lumina după toată acea noapte, care este traumatică, într‑un fel. Este o tensiune dramatică, cu foarte multă lumină, cu mult „Hristos a Înviat!“ şi toate celelalte. Totul e făcut pentru un om care are pregătirea pentru o astfel de bucurie. Nepregătit fiind, ori o ratezi, ori te copleşeşte.
Pe lângă bucuria năvalnică, ai trăit şi vreo emoţie intensă, vreodată, în noaptea de Paşti?
O trăire specială am avut atunci când mi‑a murit tatăl într‑o perioadă premergătoare Paştilor. A fost o pierdere care m‑a marcat şi, în consecinţă, mă aşteptam ca la Paşti să nu am aceeaşi bucurie pe care o aveam de obicei. Ei bine, bucuria trăită a fost la fel de intensă şi nicidecum mohorâtă, aşa cum poate mi‑aş fi imaginat‑o eu. Bucuria adusă de Paşti a fost firească, naturală. Învierea covârşeşte totul!
Apoi, mi‑aduc aminte că înainte de 1989 se ştia la serviciul meu că am o legătură cu Biserica. Cred că dintr‑o mică răutate, am fost pus de gardă în instituţie chiar în Noaptea de Înviere. Pe moment, m‑am întristat. M‑am dus în seara de Înviere la serviciu, cum să‑ţi spun…
… ca mielul la tăiere, ca un mic mucenic…
Da, cam aşa ceva. Am luat cu mine cartea cu slujba Învierii şi am început să citesc. Evident, n‑a fost ca la biserică, că la mine s‑a terminat foarte repede – ca timp. Dar totuşi am avut mulţumirea asta şi a doua zi m‑am simţit bucuros, de parcă tocmai ispăşisem un fel de canon. Mi‑amintesc de duhovnicul meu, părintele Iulian, şi de o bătrânică de la biserică; ea făcea prescuri şi era tare bună la suflet. Când părintele se mai supăra niţeluş pe ea, îi spunea: „Vezi că‑ţi dau canon să mănânci carne în Vinerea Mare!“. Pentru ea, asta era ceva de neconceput, ceva monstruos! Aşa a fost pentru mine atunci mersul la serviciu, dar la sfârşit am fost foarte bucuros… M‑am gândit şi că prin desemnarea mea scăpaseră alţii de această corvoadă, iar faptul că nu voiseră s‑o facă era, totuşi, un semn bun, de respect şi ataşament pentru Sărbătoarea sărbătorilor.
Dar altceva vreau să spun, legat de Ziua de Paşti şi de ziua a doua, în care fiecare petrece cum ştie şi cum poate. Liturgic vorbind, Ziua de Paşti este foarte scurtă, e făcută special aşa şi nu lasă prea mult timp la derapaje şi exces gastronomic. Adică plecăm de la Liturghie pe la 4 sau la 5 dimineaţa şi la 12 ne întoarcem la vecernia de a doua zi. Iar noi când ne adunăm la masă e tocmai după prânz, adică ziua a doua! Aşadar, prima zi a fost „ferită“ de excese. Vezi câtă rânduială! Şi la ţară, pe vremuri, hora se pornea a doua zi…
Ce pierde lumea care pleacă după ce „se dă lumină“?
O dată sau de două ori am plecat şi eu, că m‑a obligat situaţia. Trebuie să‑ţi spun că am suferit foarte mult. Dacă am putut, am revenit, după ce am stat puţin şi cu prietenii. Parcă nu era totul împlinit…
Noaptea de Înviere este încununarea a 40 de zile de post. Or, dacă oamenii aceia nu au ţinut postul, ce ar putea înţelege dacă ar sta până la sfârşitul slujbei?
Evident că lucrurile se leagă. Dar, să fiu şi avocatul vrăjmaşului, dacă ar rămâne toată lumea, unde ar încăpea?! Aşa s‑ar vedea câte biserici mai trebuie ridicate…
Unde mergi anul acesta, la Înviere?
La Biserica Doamnei, ca în ultimii ani. Dar mi s‑a întâmplat să mai întârzii, că te trezeşti invitat la vreo televiziune, să comentezi în direct…
Şi te duci…
Da, cu gândul că faci o jertfă, gândindu‑te că faci un bine. Sunt şi astea un fel de provocări…

Oamenii se comportă ca şi cum ar fi nemuritori

De ce nu se obişnuiesc oamenii până la capăt cu realitatea Învierii? De unde rezistenţa asta?
N‑aş putea să spun chiar aşa… E clar un lucru: toţi se izbesc de problema morţii! Unii se opresc aici, alţii reuşesc să o depăşească. Prin Înviere, că n‑ai cum altfel. Rezistenţa vine din necredinţă, dar şi din neştiinţă.
Moartea este atât de bine înfiptă în noi?
Mă uit la mine şi văd că am aşa, câteodată, ca un mic fulger când îmi zic: „Dar… dacă nu…?! Dacă totul se sfârşeşte?“. Şi dacă n‑aş fi în biserică, să am ancorele credinţei, să am de ce să mă ţin, sigur aş cădea. S‑a mai şi ino­culat filozofia asta materialistă, care s‑a întărit tot mai mult în minţile oamenilor de vreo câteva veacuri. Eu cred că în adâncul fiecărui om din acesta este însămânţat gândul că moartea nu e pentru el, că poate pe el l‑ar ocoli – deşi ştie şi el că nu e logic. Şi aceşti oameni se comportă ca şi cum ar fi nemuritori în această lume, nu în veşnicie…
…adică se comportă cu nesimţire!
Da, ăsta e cuvântul! Hristos a biruit moartea, dar nu ne‑a scăpat de ea ca fenomen concret. Moartea s‑a transformat doar, dintr‑un capăt de linie într‑o trecere spre o altă viaţă. Mai e şi faptul că nu prea se ştie cum va fi şi ce va fi dincolo. Ni s‑au dat mici indicii, bănuim cam cum ar fi, dar lucrurile sunt mult mai extraordinare decât le putem noi intui. La Paşti aprindem lumânarea unul de la altul. Aşa şi credinţa, dacă n‑ai aprins‑o de la cineva – şi mulţi nu l‑au găsit pe acel cineva să le aprindă lumânarea –, rămâi în beznă. Mă mai gândesc şi la noi, ca laici care propovăduim Învierea, că nu suntem prea convingători pentru ceilalţi prin felul în care vorbim şi ne comportăm.
Tu cum îţi reprezinţi eternitatea?
Păi… nu prea pot… Credinţa mea şi marea bucurie, gândindu‑mă la momentul acela, e că va fi o lume în care tot ce e minunat va fi purtat dincolo, de o manieră transfigurată, aşa, ca trupul lui Hristos după Înviere. Nu numai oamenii ajung acolo, ci şi materia transfigurată, adică ceea ce au lucrat ei bun. O altă bucurie extraordinară este aceea de a întâlni oameni pe care n‑ai avut ocazia să‑i cunoşti în această lume, ori n‑ai avut destul timp să stai cu ei. Pe mine această stare de comunicare cu oamenii mă atrage cel mai mult în „oferta“ eternităţii! Parcă asta mă atrage chiar mai mult decât prezenţa lui Hristos, care poate că o să mi se pară prea copleşitoare – că eu sunt slab – şi pe care o simt cumva încă de aici. Nu‑mi dau seama cum ar fi dincolo, dar aici Îi simt prezenţa. Eu pe ceilalţi îi vreau mai mult! Aici şi dincolo! Oricum, Raiul în care vom fi este deosebit de Raiul pe care l‑a pierdut Adam. Este îmbogăţit cu drumul întregii omeniri, cu toată experienţa ei spirituală. Va fi un Rai îmbogăţit de lucrarea omului sub inspiraţia Duhului Sfânt. Ceea ce a fost fapt istoric cu adevărat valabil aici va fi lămurit prin focul duhului şi aşezat transfigurat în veşnicie. Întru veşnică pomenire, întru veşnică bucurie! Din  această bucurie este ruptă bucuria pascală!

Cunoaştere şi recunoaştere

Dacă ai fi trăit în vremea lui Hristos, crezi că L‑ai fi recunoscut ca Dumnezeu? Pentru că pe El L‑au recunoscut oamenii simpli, şi mai puţin teologii…
Da, aceştia ar fi trebuit să fie primii care să‑L recunoască. În ceea ce mă priveşte, mi‑ar fi chiar greu să spun.
S‑o luăm altfel: cât eşti tu de ataşat de aspectul formal al credinţei şi de legea ei, de toate cerinţele ei comportamentale? Şi cât dai crezare inimii?
Nouă în biserică ni se spune să ne întrebăm asupra oricărui lucru care pare minunat. Să nu‑l acceptăm cu uşurinţă. Cei de atunci or fi avut şi ei scuza asta… Întrebarea e: în ce moment nu mai e valabilă scuza asta?
Când crezi tu că or fi înţeles, de fapt, oamenii cu Cine aveau de‑a face?
Când stai lângă un om al lui Dumnezeu, simţi imediat asta. Aşa era pe vremuri Ioan Alexandru, iar acum Dan Puric – oameni care înflăcărează mulţimi. Alţii ţin focul aprins doar pentru familia lor… Ce să zic, e foarte complicată întrebarea… E credinţa un dar? Dacă e dar, o fi numai pentru unii? N‑ar fi logic. Eu cred că este un dar general dat tuturor oamenilor, însămânţat în firea fiecăruia şi nimeni nu este scuzabil dacă nu‑l face să crească şi să rodească.
Da, dar până la a fi conştient că Îl ai în faţă chiar pe Dumnezeu? Nu era prea mult pentru oamenii aceia? Sau, culmea, prea puţin – Dumnezeu arătând ca un simplu om?!
Era. De aceea am un mare drag pentru acele persoane care L‑au descoperit ca Dumnezeu. Simplu, fără mare ştiinţă de carte, fără studii sofisticate etc. Comunicarea cea mai simplă cu Dumnezeu este fără îmbrăcămintea asta adăugată… În principiu, astăzi Biserica este aceea care, în ciuda unor slăbiciuni evidente ale unora dintre oamenii ei, pe toate treptele ierarhice, ne asigură dreapta judecată în cele ale dreptei credinţe.
Care este cea mai grea poruncă a Bisericii? Unde te poticneşti tu? Unde apar problemele mari?
Marile încercări apar, de obicei, în legătură cu lucrurile cele mai importante, mai  preţioase, mai dragi, mai apropiate ţie. Marile ispite sunt prilejuite de marile adevăruri. Marea încercare este Învierea, cu tot ce implică ea. Restul sunt lucruri care se rezolvă, prin conştiinţă, prin spovedanie, prin căinţă. Aici însă este marea încercare… Să nu mai crezi în Înviere, să nu mai fii un om al Învierii! Atunci e neantul. O spune şi Pavel: dacă Înviere nu e, nimic nu e! Aici intervine părintele Stăniloae, amintindu‑ne un lucru simplu, dar esenţial: Dumnezeu este persoană. Cu Care poţi să comunici, Căruia să Îi spui tu ce doreşti. Poţi chiar să te şi „lupţi“ cu El, într‑un anume fel, bineînţeles, aşa cum se luptă băieţii mai mici cu tatăl lor. O joacă pe care copilul o ia foarte în serios. Copilul însă vrea şi exclusivitate. Ce e minunat la Hristos este că Îl avem în exclusivitate, fiecare din noi. Nu provoacă gelozii! Aşa după cum nici marii duhovnici nu provoacă gelozii între fiii lor duhovniceşti.
Care este ierarhia valorilor în viaţa ta?
Nu ştiu dacă o să fiu corect bisericeşte răspunzând aşa: l‑am întrebat pe părintele Stăniloae despre prietenie şi el spunea că nu poţi fi pe deplin prieten cu un om care nu are credinţă. Atunci mi s‑a părut că exagerează, dar acum văd că lipsa credinţei atrage fisuri şi suferinţă. Prietenia mi se pare o valoare supremă.
Mai este şi relaţia asta: bunic‑nepoţi. Este o relaţie extraordinară, pe care n‑am avut‑o aşa cu copiii mei, cu care poate nu am fost atât de atent. Ne întoarcem la Înviere, dar şi la bătrâneţe, despre care un bătrân hâtru din Maramureş, Moş Văsălie, spunea: „Tot omul moare, dar ăl bătrân e musai să moară!“. Acum îmi dau seama câtă mângâiere o reprezintă nepoţii la înaintarea asta în vârstă! Pe Faust nu l‑am înţeles decât la bătrâneţe, până atunci nu.
Iată şi un alt lucru frumos la Înviere: vom învia cu toţii la o vârstă tânără. Se spune chiar că această vârstă va fi de 33 de ani, vârsta lui Hristos. Chiar, îţi dai seama ce tânăr a fost Hristos? Elixirul tinereţii e un vis vechi al omenirii. Pe care, din fericire, nouă ni‑l oferă Biserica. Mi s‑a întărit acest gând la Athos, unde am văzut călugări vorbind despre moarte cu cea mai mare seninătate, în timp de nouă ni se pare ceva morbid. Cei mai bătrâni sau cei mai suferinzi vorbeau cu cea mai mare naturaleţe despre marea trecere…
Cum se poate dobândi în viaţa asta pacea şi liniştea în Hristos? Că parcă avem numai angoase, spaime, norme, stres eshatologic…
Eu am simţit pacea în Hristos numai stând aproape de oameni are au această pace, şi care sunt foarte puţini. Mai câştig pacea prin prieteni, fie cu prezenţă imediată, fie pe cale livrescă. Citind poezie care îmi place, spre exemplu. Altfel, avem mici detonatoare în viaţă care produc mari explozii. Şi culmea, în mediile care sunt mai apropiate. De la mici chestiuni, mici dispute, ies certuri mari, fără sens. Dar şi oamenii înduhovniciţi mai cad. Cad şi ei. Uită‑te la rugăciunile de dinainte de împărtăşire, scrise de Sfinţii Ioan Gură de Aur, Simeon Metafrastul ori Vasile cel Mare! Lumea poate crede că sunt nişte texte scrise pentru uzul credincioşilor, ca o piesă pe care alţii o joacă. Nu, acele rugăciuni sunt scrise aşa chiar pentru că ei, sfinţii, ei simţeau aşa! Se simţeau cei mai păcătoşi oameni ai lumii. Pe când noi nu suntem în stare să ne descriem neputinţa şi să ne vedem aşa cum suntem, şi în locul nostru o fac sfinţii, care şi ei au simţit‑o. Ne vine greu să credem că ei au avut acele păcate, dar unii chiar le‑au avut. Numai că s‑au ridicat din ele…
Pe lângă cele 10 porunci ale Legii Vechi, Hristos ne‑a lăsat cele 9 Fericiri, adică 9 porţi de intrare în Împărăţie. Observăm limpede că sunt 9 variante, nu e una singură. Tu, Costion, prin care „poartă“ crezi că ai putea intra?
Greu de spus. Dacă ar fi aşa, ca la metrou, mai multe porţi de intrare rotative şi pe fiecare ar fi înscrisă câte o fericire, poate că aş îndrăzni să introduc „cartela“ mea la cea pe care ar scrie „Fericiţi cei blânzi…“ Dar cel mai mult mă impresionează cei  „curaţi cu  inima“. Sunt adevărate nestemate duhovniceşti! Tot mai rare în zilele noastre. Şi, vezi, cei blânzi rămân cu pământul (cel nou, desigur), pe când cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu. Să‑L vezi pe Dumnezeu!… Dar eu nădăjduiesc mai mult la cea cu blândeţea, Răzvane…

Răzvan Bucuroiu

Lumea Credintei nr. 81 (4), aprilie 2010