Cu Mitropolitul Serafim Joantă. Misionarul (2)

De cinci ani, zecile de mii de români ortodocşi din Nürnberg (Bavaria) şi din împrejurimi au un loc numai al lor unde se pot ruga, unde se pot cunoaşte unii pe alţii şi unde se pot aduna la evenimente şi întruniri comunitare: în incinta Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Cel care a orânduit toate, făcând – cu sprijinul lui Dumnezeu, bineînţeles – din nimic ceea ce acum se vede, este Mitropolitul Serafim. Continuăm publicarea inter­viului începută în numărul trecut.

Da, d-le Bucuroiu, cum spuneam, o taină trebuie protejată, nu trebuie explicată. În faţa ei trebuie să cazi în genunchi. Taina nu e subiect de explicaţii. Şi asta se îmtâmplă şi la nivel personal. Când eşti convins de o lucrare a lui Dumnezeu în viaţa ta, îţi mai vine să trâmbiţezi acest lucru când ştii că Dumnezeu se retrage imediat şi atunci taina dispare şi ea? Chiar şi noi acum, vorbim despre faptele noastre – poate bune, poate spre folosul şi întărirea altora – dar totuşi nu distrugem taina?
Bine, dar aşa cum de s-au putut scrie Vieţile Sfinţilor, întreaga istorie bisericească, Patericul şi atâtea altele?
Sunt doar câteva excepţii: Sf. Simeon Noul Teolog, care şi-a descris trăirile şi experienţele mistice personale. Ceilalţi vorbeau la persoana a treia! Ca şi Sf. Apostol Pavel: „Cunosc pe unul care…”  Eu sunt prea convins de existenţa acestor taine în viaţa noastră. Am şi o oarecare experienţă; atunci când am vorbit celorlalţi, ca să ia şi ei exemplu, am şi simţit că Dumnezeu, oarecum, S-a retras. Gata, acum chiar schimbăm vorba!
Dar Dumnezeu este atât de sensibil, atât de sfios?
E delicat. Are respect faţă de libertatea noastră. Chiar când vorbeşti despre exemplul tău bun, vorbirea e amestecată cu un gând de mărire, de mândrie. Nu spunea Sf. Simeon că „Înţelepţii nu vorbesc nimic, doar ceea ce le inspiră Duhul Sfânt? În rest, ei tac”? Şi tac, d-le Bucuroiu, pentru că Îl simt pe Dumnezeu şi adoră taina Lui în ei.
Mi-aţi dat o lecţie de teologie trăită. Dar ce facem cu presa creştină, în acest caz? Este ea un non-sens?
Ea trebuie să existe, fără îndoială. Voi, ziariştii creştini, sunteţi ca nişte apostoli, pentru că faceţi o lucrare de propovăduire. Şi tot ceea ce scrieţi trebuie să scrieţi în duhul smereniei. Mă acum gândesc la unele ediţii mai „populare” din Vieţile Sfinţilor, unde sunt hiperbolizate unele fapte şi nu ştiu în ce măsură acest lucru foloseşte. Poate foloseşte pentru un început al vieţii creştine…, căci oamenii de aici înainte parcă aşteaptă numai minuni. Dar minuni din acestea, exterioare lor. Or, minunile sunt atât de prezente în viaţa fiecărui om în parte, însă noi nu mai avem posibilitatea să le vedem, căci sunt de natură foarte profund duhovnicească.
Da, lumea noastră – vorba arhimandritului Ioasaf Popa – suferă de minunism! Oamenii cred numai dacă văd minuni, şi parcă numai după asta aleargă: după senzaţional.
Da, pentru că s-au învăţat să vadă şi caute minunile din Vieţile Sfinţilor, care erau cu totul spectaculoase, la vremea aceea. Dar noi trebuie să avem o altă viziune şi gândire despre minune. Trebuie să ne întoarcem spre noi înşine şi să vedem minunea lui Dumnezeu în viaţa noastră – care sigur există! Dar pentru asta îşi trebuie un alt senzor, mai delicat… Hristos a fost discret: atunci când făcea minuni, de cele mai multe ori le spunea martorilor să tacă. Dar ei nu tăceau, spuneau tot ce văzuseră. Însă Hristos ştia că minunile astea creează un fel de manie, o stare de spirit exaltată, nefirească în fond. Oamenii alergau spre El de dragul de a vedea minuni. Înmulţirea pâinilor – o minune înţeleasă de popor în sens materialist, pe care Hristos L-a sesizat şi amendat verbal, pe dată.
Revenind la rostul nostru aici, în Occident, cred că Dumnezeu ne-a trimis cu un plan. Eu cred că prin ortodocşii de aici se descoperă lumii credincioase (atâta cât mai este ea în Europa) dimensiunea autentic creştină care e dată de mistica noastră, de întreaga noastră spiritualitate, de asceza creştin-ortodoxă. Această asceză dă sens vieţii… Dacă ne închidem în societatea de consum, vom muri o dată cu ea.
Înalt Prea Sfinţite, Occidentul a avut parte, timp de o mie de ani, de adevărata mistică şi trăire creştină. Chiar credeţi că acum, după o mie de ani de despărţire de adevăr în întregul trăirii lui, mai poate prezenta interes Ortodoxia pentru ei?
Cred că DA, şi dovadă avem că vocea ortodocşilor – când aceştia exprimă cu adevărat Ortodoxia, şi nu cu integrismele care nu interesează pe nimeni – e foarte ascultată.
Oare de ce?
Pentru că există o sete de spiritualitate, de autentic, de ceea ce îi lipseşte omului contemporan. Această sete mulţi încă o mai au aici, iar acei care nu simt că o au – şi la dânşii există, dar e pervertită. Setea de Dumnezeu e prezentă în tot omul! „Neliniştit este sufletul meu, Doamne”… Societatea de consum îl transformă radical pe om, orientându-l numai spre lucrurile exterioare, dar spre nefericiera lui, spre ruperea echilibrului lui interior – dovadă bolile psihice, depresiile fără leac etc. Spunea bine cineva că trăim acum într-o dictatură, dar fără dictator. Ni se dictează, ni se impun anumite lucruri şi un anumit comportament. Este o dictatură difuză. Te domină, nu mai ai libertate deoarece trebuie să faci şi tu ceea ce face toată lumea; trebuie să te „aliniezi”. Munca e stresantă şi omul nu îi poate face faţă decât dacă are o viaţă lăuntrică sănătoasă. Dacă nu, cedează. Ei bine, această viaţă ţi-o oferă, în profunzime, numai Ortodoxia, prin duhovnicia ei – lucru recunoscut chiar şi de cei străini de credinţa noastră.
Eu bănuiesc că sunt doar politicoşi, pentru că dacă ar înţelege asta, ar trece cu toţii la dreapta credinţă…
Acum doar nu credeţi că pot şi trebuie să treacă toţi la Ortodoxia istorică. Poţi să te inspiri din spiritualitatea ortodoxă, din mistica noastră, rămânând totuşi catolic sau protestant. Îţi accentuezi interioriatea ortodoxă, dar tu rămâi formal, să spunem, catolic. Sigur, e mai greu pentru că nu ai cadrul complet – Biserica, Sf. Taine şi toate celelalte. Eu am întâlnit protestanţi foarte angajaţi în biserica lor, în rugăciune şi în citirea Scripturii, în slujirea aproapelui – sub acest ultim aspect pot fi exemplu, pentru noi, ortodocşii. Cunosc mulţi astfel de creştini respectuoşi, lipsiţi de orice fariseism. Ştiţi că la protestanţi se accentuează latura comportamentală: fapta. Hristos ne va judeca după faptele noastre şi aici s-ar putea să avem surprize… E o taină mare a lui Dumnezeu existenţa acestor oameni, cu darurile acestea comportamentale. Eu nu sunt un relativist în dogmă sau în credinţă, sunt nu 100%, ci 1000% ortodox convins. Ortodoxia e calea, calea normală, sănătoasă, neîntreruptă, dar nu sunt nici exclusivist, să zic că cei care nu sunt pe calea ortodoxă sunt cu totul rătăciţi de la mântuire. A-i critica în exces este o atitudine care te descalifică pe tine ca ortodox, nu mai eşti tu ortodox dacă te pui moţ în locul lui Dumnezeu şi-i judeci pe ceilalţi. Să tragi în contul lor şi al credinţei lor nişte concluzii strict raţionaliste, e deplasat. Şi raţionamentul care este? Acela că Hristos a întemeiat o singură Biserică, aceea e Ortodoxă, iar toţi cei care nu sunt ortodocşi sunt daţi dintru început pierzării. Ce simplist! E doar raţiune simplă, goală. Dar tocmai noi, ortodocşii, ştim faptul că credinţa doboară raţiunea! O transformă, o transfigurează. Nu poţi emite astfel de judecăţi exclusiviste. Un om duhovnicesc nu poate spune aşa ceva, măcar şi pentru faptul că nu se poate bucura să ştie că ceilalţi sunt pierduţi, condamnaţi.
Adică Ortodoxia e integratoare, nu denigratoare.
Da, şi trebuie să vezi elementele ortodoxe şi din celelalte biserici. Există o doză de ortodoxie şi la ceilalţi. Nu trebuie să pierdem pe nimeni…
Astăzi s-a ajuns la apariţia unui discurs ortodox tranşant, nu integrator, ci integrist. De unde credeţi că vine asta?
De teamă că ne-am pierde identitatea, pe care, de fapt, n-o prea mai avem, pentru că nu o trăim – în fond. Noi mărturisim acum o identitate intelectuală şi nu una ontologică, asumată. Ne tot temem că ceilalţi – catolici, protestanţi, evrei, masoni etc. – ar veni împotriva noastră. Desigur, în prezent astea sunt, în mare, nişte fabricaţii, care au altă sursă.
Să fie spaima de tăvălugul globalizării cea care dă astfel de reacţii?
Eu trăiesc aici în mijlocul acestor fenomene, dar le ignor. Mai exact, nu le dau importanţă. Aud despre ele, mai citesc una-alta, dar nu mă afectează absolut deloc. Eu îmi trăiesc viaţa exact cum mi-am trăit-o şi până acum. Eu trăiesc clipa de faţă, care mă poate mântui sau nu, şi nu ceea ce se va întâmpla peste un an, sau zece, sau un secol. Trebuie să-L ai pe Hristos în tine acum, în tot momentul. Asta nu înseamnă că sunt un naiv şi nu înţeleg că lumea „evoluează” negativ. Dar dacă noi ne-am ocupa mai mult de noi înşine şi de viaţa noastră duhovnicească, dacă am trăi Ortodoxia mai profund şi am forma un adevărat popor ortodox, atunci s-ar converti lumea! Ne batem cu cărămida în piept că suntem ortodocşi şi suntem pe locul 10 în lume la avorturi – în faţa unor ţări necreştine, chiar… Am participat la un seminar unde am aflat că, în 8-10 generaţii, creştinii vor fi minoritari în Europa. Adică musulmanii respectă mult mai mult poruncile lui Dumnezeu, iar noi ne ocupăm mai mult cu teoriile…
Care credeţi că este ispita cea mai mare a Ortodoxiei româneşti acum?
Crisparea unor medii – monastice mai cu seamă, dar şi a unor tineri zeloşi – împrumutată de pe la Muntele Athos, de prin Grecia, de prin Rusia, care au discurs radical. Globalizarea o simt şi eu, ea oricum vine, ca un tăvălug. Important e cum îi faci tu faţă, cum te aperi tu. Cred că nu te poţi apăra decât tu ca persoană, ca familie şi poate şi ca neam – dar asta numai dacă suntem uniţi. Însă dacă ţipăm şi ne văităm, condamnându-ne cu repeziciune unii pe alţii, ce realizăm? Ne dezbinăm noi înşine şi slăbim în faţa tăvălugului. Dacă am fi mai blânzi şi mai senini, dar şi mai responsabili, ar fi mult mai bine. Într-adevăr, e o lipsă de comunicare între ierarhie, credincioşi, călugări şi nu avem nici simţul autorităţii – aşa, ca popor. Nu ne supunem deloc legilor – civile sau bisericeşti, nu ne supunem nici măcar autorităţii duhovniceşti. Noi avem o teologie dumnezeiască, singura integral adevărată, pe care însă nu o trăieşte mai nimeni.
În concluzie, ce se poate face?
Cred că monahismul poate fi soluţia… Vedeţi, în Biserica Coptă din Egipt: monahii au regenerat această Biserică începând din anii ‘60. Cum? Ducându-se foarte mulţi tineri intelectuali în mânăstiri. Aceştia au ajuns stareţi, episcopi şi astfel s-a creat o înnoire a Bisericii Copte prin monahism. Aceasta ar putea fi şi la noi calea de regenerare a Bisericii şi a poporului dreptcredincios… Dar unde sunt acei monahi – în  număr suficient de mare? În prezent există o întreagă pleiadă de tineri care merg din mânăstire în mânăstire şi storc de la marii călugări (câţi au mai rămas) declaraţii aiuritoare şi pseudo-răspunsuri pe care ei înşişi vor să le audă. E păcat împotriva Duhului Sfânt să ispiteşti astfel oamenii, căci ar trebui să vorbim doar lucrurile lui Dumenzeu – aşa cum au făcut toată viaţa aceşti bătrâni. E un sacrilegiu să-i pui pe aceşti venerabili monahi în asemenea situaţii, şi să induci lumea în rătăcire şi eroare. Acestor tineri li se pare că ei salvează Biserica, că sunt chemaţi să facă asta, dar dacă tu, tinere prieten, n-ai viaţă, n-ai trăire profundă, nu ştii ce-i aia smerenie, nu ştii de ascultare, n-ai trecut nici o clipă prin suferinţe, nu te-a transformat Duhul lui Dumnezeu prin nevoinţă şi durere, atunci ce putere ai tu? Doar pentru că ai citit ceva cărţi, pe sfântul cutare sau cutare din care tot extragi citate din context, asta nu cred că ajunge. Ce minunat exemplu ne dă Sf. Vasile cel Mare, care a trăit în epoca de luptă împotriva Duhului Sfânt. El a scris atunci un întreg tratat despre Duhul Sfânt, să-I apere divinitatea. Dar cum a făcut? Nu L-a numit niciodată, explicit, pe Duhul Sfânt Dumnezeu, tocmai pentru ca să nu îi frustreze în mod direct pe opozanţi. Ce înţelepciune! Astăzi, o asemenea poziţie nuanţată, pedagogică şi delicată tot­odată, ar fi considerată erezie în toată regula, iar tu – ereticul ereticilor. Ce diferenţă de vremuri, ce diferenţă de trăire şi de simţire ortodoxă!

Lumea Credintei, anul VII, nr. 10 (75) Octombrie 2009