Cutremurătoarea poveste de viaţă a maicii Teodosia de la Iezer

De obicei, atunci când păşeşti într‑un lăcaş monahal, primul impact te face să simţi acea pace nefiresc de blândă pentru noi mirenii, o pace care predispune la meditaţie şi rugăciune. Într‑o astfel de zi, accentuată de albul imaculat al unei proaspete ninsori, am cunoscut‑o pe maica Teodosia, o minune de om, al cărei destin pare desprins dintr‑o carte. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L‑a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într‑o desăvârşită lume a rugăciunii. Un nemilos decret al vremii a aruncat‑o în vâltoarea vieţii din lume, unde s‑a căsătorit şi Dumnezeu a binecuvântat‑o cu cinci copii. În toţi aceşti ani, în care a ars de dorul mânăstirii, şi‑a crescut copiii cu dragoste. Soţul însă a trăit toată viaţa cu teama că într‑o bună zi nimic n‑o va putea opri şi se va întoarce la mânăstire. Aşa s‑a şi întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de la Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mânăstirea pentru care sufletul său a ars neîncetat. Această poveste de viaţă m‑a făcut să înţeleg cât de profund este legământul cu Dumnezeu!

Copila Loviștei

Oricine ajunge să poposească fie şi pentru o clipă în Ţara Loviştei este fascinat de decorul de basm al acestei zone, dar şi de caracterele umane dăltuite într‑un mod aparte. Aici, în lumea satului loviştean, a văzut lumina zilei o copilă fascinată de rugăciune, o copilă care a găsit calea Bisericii la vremea când cei de vârsta ei abia dacă desluşeau labirintul jocurilor nevinovate ale copilăriei. Cam pe la vremea adolescenţei, traiectul monastic a început să prindă contur, aşa cum însăşi maica Teodosia mi‑a povestit, la gura sobei din minuscula sa chilie: „Eram copil, acasă la părinţi, aveam vreo paisprezece ani. Într‑o zi a venit la noi un părinte Ioil, de la Frăsinei, care, observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat‑o ce vreau? Parc‑o aud şi acum: «Ce să vrea, părinte, vrea să meargă cu sfinţia voastră, parcă ea‑i de mânăstire…?! ». Şi voia Domnului a fost ca în scurt timp să plec la mânăstire, împreună cu verişoara mea Domnica. De fapt noi împreună puseserăm la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce‑mi povestea despre cei doi fraţi ai săi care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, stareţul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Şi pentru că de‑acum unchiul meu le dăduse şi pe cei doi fii şi oile şi fânul, călugărul îi spuse că în curând va veni să ne ia şi pe noi. Şi uite‑aşa, marţi după Paşti, am plecat de‑acasă, pe jos. Am dormit o noapte la nişte gospodari, o noapte la Cozia, după care am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne‑a dus la Iezer”.

S‑a călugărit la doar 18 ani

Am scris adesea despre călugării din Munţii Builei, despre rigorile vieţuirii monastice din această zonă. Am încercat fărâme de nevoinţă în mai toate mânăstirile de pe aici, am cunoscut călugări care realmente mi‑au schimbat viaţa, dar Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii a vegheat la toate acestea şi m‑a tot adus înapoi, iar şi iar. Aşa am început să desluşesc şi povestea de viaţă a maicii Teodosia, pentru care Schitul Iezer a fost sălaş duhovnicesc, nu pentru o clipă, ci pentru o viaţă: „Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme fără să ştiu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici ţeseau la război. Bine‑nţeles că imediat mi‑am vârât degetele printre firele de lână, ştiind de acasă cum se ţese la un război, lucru care a încântat‑o pe maica stareţă încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica stareţă să‑şi dea seama dacă într‑adevăr ardeam după Dumnezeu. Bine‑nţeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am ţesut, am cărat piatră, am fost şi paracliser atunci când era nevoie, am făcut şi şcoala monahală şi alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperitşi ferit de rele în fiece clipă. M‑am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verişoara mea maica Varvara. Vă daţi seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să ţină o veşnicie, dar din păcate după numai doi ani aveam să cad de‑acolo de sus într‑o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufleteşti”.

Alungată din mânăstire, şi‑a întemeiat o familie şi a adus pe lume cinci copii

Ceea ce a curmat acest înălţător vis duhovnicesc nu a ţinut de voinţa nici unei măicuţe, pentru că toţi monahii au fost împrăştiaţi (şi la propriu şi la figurat) de cumplitul Decret 410, prin care toate călugăriţele cu vârsta până în cincizeci de ani şi călugării până în cincizeci şi cinci de ani au fost scoşi din mânăstiri. Aceştia au fost obligaţi să‑şi asume cât mai vizibil condiţia laică, deoarece erau urmăriţi de Securitate, pentru a nu încerca să continue viaţa monahală în afara mânăstirii (purtarea veşmintelor monahale sau frecventarea fostei mânăstiri). Minorii au fost încredinţaţi părinţilor, iar adulţii au fost încurajaţi să se căsătorească, ca o garanţie a faptului că au terminat cu jurământul fecioriei şi au fost încadraţi în câmpul muncii, pentru a contribui la „edificarea socialismului”.Majoritatea călugărilor care au fost scoşi din mânăstiri au continuat însă să ducă şi în lume, în mod discret, o viaţă monahală exemplară, aşteptând momentul să poată reveni la vechile vetre monahale, aşa cum aveam să aflu de la maica Teodosia: „Până la sfârşitul anului 1960, aveam să plecăm una câte una, spre durerea şi suferinţa tuturor.

În ziua de Buna Vestire, după slujbă, am plecat împreună cu părinţii, care veniseră după mine şi după maica Varvara. Părinţii erau şi
ei săraci, motiv pentru care după Paşti ne‑am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunţăm la hainele călugăreşti
şi să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginaţi‑vă cum e să te trezeşti dintr‑o dată din liniştea privegherilor în haosul unui cămin de nefamilişti. Mi‑a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumeşti. Soţul meu provenea şi el dintr‑o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaştem greul mult prea devreme. După ani şi ani de stat cu chirie, am primit un apartament, unde încet‑încet ne‑am încropit cam ceea ce este necesar într‑o familie, după care Bunul Dumnezeu ne‑a dăruit cinci copii”.

Sfâşiată de dorul de Dumnezeu

O urmăream cu atenţie pe maica Teodosia, care avea privirea pierdută între cele două lumi, în care Dumnezeu a hărăzit‑o să vieţuiască. Un zâmbet cald şi doi ochi mari, din care mai apărea când şi când câte o lacrimă, o privire blândă şi câte un suspin mângâiat de lumina din ceruri, aşa se desluşea în clipa aceea portretul măicuţei: „A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mânăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut şi ei, i‑am dat la şcoli, s‑au căsătorit… şi dorul meu cel mare s‑a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soţului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de‑acum mă obseda: «Ce caut eu aici?». Între timp l‑am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s‑au înfipt ca un cuţit în rană: «Întoarce‑te acum, când s‑a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!». Am trecut apoi pe la Mânăstirea Turnu, dar am plecat şi de‑aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă‑ntrebe părintele Neofit la despărţire: «Când te‑ntorci?». Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia Părintelui Cleopa, care m‑a sfătuit: «Fă ce‑ai face şi‑ntoarce‑te la locul tău!». Era greu să conştientizeze un călugăr trăirile unei persoane care trăieşte sub Sfânta Tainăa Cununiei”.

„Soţul meu a trăit toată viaţa cu teama că mă voi întoarce…”

Priveam spre candela care pâlpâia, mângâiată de icoanele din chilia de la schit, şi mă gândeam aşa, ca pentru mine, oare cum s‑a desprins maica Teodosia de viaţa plămădită în lume, de familia aceea dumnezeiască, de un soţ şi tată de excepţie, de cei cinci copii dăruiţi de Bunul Dumnezeu? Ca şi cum mi‑ar fi citit gândurile, măicuţa şi‑a continuat povestea de viaţă: „Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni şi nimic nu m‑a mai putut opri. Era într‑o sâmbătă, când cu mare greutate (cred că soţul presimţea ceea ce avea să se întâmple) am reuşit să‑l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă‑ntorc de undeva acasă.
Parcă‑l văd şi azi pe Înalt Preasfinţitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic şi care venise să slujească la priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareţă, care tocmai venise, i‑a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu‑mă cu blândeţe, mi‑a
spus: «Maică Teodosia, dar când ne‑ntoarcem ce‑I dăm lui Dumnezeu, drojdia?». Am simţit că pică cerul pe mine de tulburare şi de ruşine
şi i‑am explicat că dacă ar fi după mine eu aş rămâne şi acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soţul meu a mers de bună voie la episcop, spunându‑i că doreşte să dea semnătura de care este nevoie pentru ca eu să mă pot întoarce la mânăstire. Ceea ce nu ştia soţul meu era faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulţumirea aceea de bun creştin care mi‑a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească pe care de‑atâta vreme o aşteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer şi strigam din toată fiinţa mea: «Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!». De‑atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Şi asta până‑ntr‑o zi când, după o îndelungată suferinţă, a trecut la Domnul. Înainte de asta, am fost acasă şi i‑am întins o  mână, ajutându‑l să treacă dincolo. Părintele Siluan l‑a spovedit, l‑a împărtăşit şi i‑a citit toate dezlegările de cuviinţă. Acum s‑au liniştit cu toţii, copiii îşi văd de viaţa lor şi nu mai trăiesc cu povara acelui dor pe care tatăl lor l‑a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m‑am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile şi privegherile din mânăstiri”. O poveste de viaţă născută din dor, trăită cu dor şi‑mplinită din dor de dor! După ceasuri întregi de binecuvântate destăinuiri, am ajuns la concluzia că întâlnirea cu maica Teodosia este cea mai frumoasă lecţie de viaţă pe care Dumnezeu mi‑a dăruit‑o întru desluşirea adevăratului drum spre mântuire.

Mariana BORLOVEANU

Lumea Credinței nr. 2 (139), februarie 2015