De ce se sinucide un copil după ce vede filmul „Ultimul samurai”? De ce o femeie (în nici un caz „mamă”) îşi îngroapă bebeluşul de viu? De ce atât de multă răutate şi nepăsare? Un ateu are o variantă de răspuns. Un credincios va răspunde, însă: depărtare de iubirea Tatălui. Lipsă de cunoaştere a duhovniciei, cât de puţin. Oameni care nu au auzit în viaţa lor de Arsenie Boca sau Nicolae Steinhardt. Pentru că au vrut un singur lucru: banii.De ce nu revenim la simplitate? De ce ne place ipocrizia? Spunem: Da, a fost o experienţă interesantă la Prislop sau la Sâmbăta, dar atât. Nu vrem să ne schimbăm. Nu dorim să fim mai buni. Dacă am avea mai multă voinţă, am dobândi infinit mai multă credinţă. Păi, dacă nu ne lăsăm nici măcar de fumat, ce rost mai are să vorbim despre lucruri mai nobile? Dacă suntem laşi şi plângăreţi, cum vom dobândi o fărâmitură de virtute măcar? În iad pe cine vom mai da vina?Nu ne plac duhovnicii care vorbesc despre Cruce. Preferăm noii psihoterapeuţi care ocolesc Golgota şi accentuează doar bucuria. Ne arată ce este dincolo de pod, dar nu ne oferă posibilitatea de a trece puntea. Dincolo de spini, e apa vieţii. Dacă nu trecem prin spini, vom muri de sete. De frica spinilor, preferăm să petrecem aiurea. Nu vom muri în spini, chiar dacă vom sângera puternic.E post (şi încă ce post!), dar nu ne spovedim. Nici un duhovnic nu e destul de bun pentru noi. Fiecăruia i-am găsit câte o hibă. Nu ne place tratamentul (canonul) dat de către duhovnic, dar duce singurul şi sigurul la vindecarea sufletului de cancerul indiferenţei. Vrem minuni risipite la minute, nu avem răbdare să ne călim. Ne plictisim prea repede şi renunţăm prea uşor. Lipsa noastră de consecvenţă ne transformă în pseudo-creştini de examene şi operaţii.
Ascultăm conferinţe inteligente, ca în Areopag pe vremuri. Dar când noii Pavel-i ne zic de înviere, întoarcem foaia. Mulţi donează enorm, dar nu cinstesc sfintele moaşte. Sunt cuminţi, dar nu postesc. Pentru ca reţeta să iasă, trebuie ca toate ingredientele să fie atent verificate. Prin post, vedem de cât de multă rugăciune avem nevoie şi de cât de puţină mâncare. Noi am inversat proporţiile.
Continuăm cu bancurile proaste despre apa sfinţită şi nu ajutăm pe săraci. Ne sfădim pentru o bucată de teren, numai potrivită pentru cea mai mica garsonieră din pământ. Vrem bani, chiar dacă pierdem liniştea. Nu mai gestionăm agitaţia, pentru că nu avem nici un doctor care să ne călăuzească. Ne aşteptăm pedeapsa, în loc să ne luptăm pentru graţiere. Pe copii nu în învăţăm rugăciuni, ci metode de supravieţuire în junglă. Apoi îi certăm de ce sunt animalici. Vrem lucruri contradictorii şi suntem bulversaţi, obosiţi, depresivi. Nu vedem ce mulţi tineri mor? Poate e rândul nostru…
Avem bani de ţigări, dar nu avem bani pentru o lumânare. Avem timp pentru bârfe, dar nu pentru a sta de vorbă cu Mama. Nu ne pasă că ei îi e foarte-foarte dor de noi. Şi că ne-ar putea ajuta. Deci, suntem inconştienţi. Avem atât de mulţi duhovnici buni în jur. Dar preferăm să spunem că alţii sunt de vină pentru orice şi pentru tot. Suntem neprihăniţi doar prin comparaţie: ah, vecinul fură şi mai mult! Suntem obsedaţi de încălcarea poruncii a şaptea, încât le nesocotim pe celelalte nouă. Şi nu vrem să ştim că desfrâul se referă şi la mâncare şi la orice poftă, la orice necumpătare.
E bine să fii copac şi să nu fii frunză, spunea recent Uca Marinescu. Corect! Atunci, dacă ştim atât de multă filosofie, istorie şi geografie, de ce oprimăm strigătul divin din noi? Doar întreaga creaţie vorbeşte despre Ceasornicar. Întreaga ştiinţă postulează un Creator. Ne amăgim cu lumea asta, prin auto-sugestia indusă că nu există nici păcat, nici pedeapsă, nici iad. Şi ce ne-ar mai conveni!… Am obosit, dar Mesia îi cheamă pe toţi ce obosiţi la odihna Lui.
Redescoperirea lui Ariane Buisset: „Sunt îndrăgostit de focul viu. Sunt îndrăgostit de Dumnezeu. Nu vreau decât să umplu absenţa mea faţă de mine, căci toate celelalte nu sunt decât consecinţe şi reflexe ale ei!” Un fulger luminos ne poate spori credinţa, dacă nu întoarcem spatele. Sunt atât de multe minuni în jurul nostru, dar râdem de ele. O fetiţă salvată de Maica Domnului după ce a căzut de la etajul IV, la Craiova. Altă fetiţă care vine la Nicula în scaun cu rotile şi pleacă pe picioarele ei. Bolnav terminal, în comă de luni de zile, care se spovedeşte. Vindecări nenumărate de muribunzi. Şi multe alte exemple. Să citim mai mult şi mai profund cărţile părintelui Arsenie Boca, ale lui N. Steinhardt, Ioan de Kronstadt, Toma de Kempis, Hierotheos Vlachos, Benedict Stancu, Serghei Râbki.
Strigătul divin din noi este soluţia. Ascultarea de el ne redeschide calea spre lumină.
Marius Matei
