LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

De ce să nu îmbrac mantia…

Share

Îi revăd la sfânta Liturghie pe cei doi psalţi, scăpaţi dintr-un accident cu mulţi morţi. Cel vesel (să-i spunem A.), mereu cu strîmbături de băşcălie faţă de protopsaltul B, şeful său de strană, a devenit ierodiacon şi iată-l, slujeşte în sfântul altar. Celălalt, cu capul ras după o intervenţie chirurgicală recentă, are privirea hieratică şi abia cântă lângă B, cu mare şi îngerească durere. Protopsaltul B. nu îndrăzneşte să-l „mâne”, după obiceiul său de dirijor (hai, mai cu viaţă, băieţi!), ci îl priveşte cu interes prudent (cât de rău s-a lovit, sărmanul?!).

Iubita lui A. s-a prăpădit atunci, în accident. O aştepta să termine liceul, ca să şi-o facă preoteasă. Până atunci cântau împreună, mergeau în turnee, aveau o formaţie bună şi erau invitaţi peste tot.

După ce s-a întors în biserică (îşi îngrijise luni de zile, într-un spital din Muntenegru, fratele de strană), tânărul bărbat a rămas cufundat în sine. Nu l-ai fi putut recunoaşte (faţa lui nu mai avea urmă de surâs, era în mod vizibil altul), dacă vocea lui frumoasă, cu o emisie specială, apropiată de melisma arabă, nu l-ar fi dat de gol. Slăbise grozav, pielea îi era întinsă pe pomeţii osoşi, postise, priveghease şi se rugase aproape neîncetat, hotărât să nu plece acasă, decât împreună cu celălalt.

Astăzi A. cădeşte, în vreme ce fratele citeşte Apostolul. Se înclină cu smerenie, unul în faţa celuilalt. Nu se privesc, căci amândoi au rămas cu mintea în Cer.

Minunate sunt aceste suflete, întoarse din iad prin mila lui Hristos, ca să ne bucurăm de vocile lor fără seamăn! dar mai ales de atingerea cu El, de adierea nepământeană a lumii de Dincolo, pe care cei salvaţi din autobuzul răsturnat în prăpastie ne-au adus-o, cu înfiorare de colind: din proba de viaţă, din suferinţa îndurată şi din cea văzută, din minunile făcute de Domnul cu atâţia dintre ei!

Astăzi, în locul veselului cântăreţ A, care se gândise într-o zi să apară în mantia bordată cu catifea mov a protopsaltului (sunt la fel de talentat ca şi el! cânt, conduc strana, de ce să nu îmbrac mantia…), a apărut un tânăr necunoscut, mai puţin dotat, dar care emitea spre B. acelaşi surâs contestatar, ca al cântăreţului intrat de curând în monahism.

-Aş vrea ca strana asta să rămână deocamdată goală, a spus într-o zi preasfinţitul Părinte. Un drăcuşor se pripăşeşte pe-aici şi-l împiedică pe dragul meu B. să-şi vadă de treabă cu partiturile şi cântăreţii. Îi strică pacea, îi bruiază mintea cea sclipitoare, îl supune la ispite prea mari… Veţi cânta cu unul lipsă, până aflăm dacă n-am lăsat noi cumva nepomenit un suflet care a lăudat pe Domnul din această strană, cândva. Prin neatenţia noastră de strecoară adesea vrăjmaşul.

Se lămurise preasfinţitul că A, cel adesea pedepsit, nu fusese vinovat de continua băşcălie pe care faţa lui o exprima către protopsalt. Nu era dispreţul şi orgoliul în firea lui delicată,care sclipea de simplitate armonioasă, de iubire jertfelnică şi de inocenţă.

Cum era cu adevărat acest suflet, vedeau toţi abia acum: de când i se făgăduise lui Hristos.

Scrie Arsenie Boca Ieromonahul:

„Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţa şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulţime de suferinţe putem răzbi cu bucurie”. (Despre îndumnezeirea omului prin har. Editura Credinţa strămoşească, 2005, p.125)

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *