LOADING

Type to search

Despre deasa şi rara împărtăşanie

Ortodoxie si traire

Despre deasa şi rara împărtăşanie

Share

Împărtăşirea credincioşilor prezenţi la Sfânta Liturghie cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos a fost o preocupare importantă şi permanentă a Bisericii, din primele veacuri şi până în zilele noastre.

În afară de cuvintele lui Iisus care îi îndemnau pe credincioşi spre împărtăşanie (Ioan 6, 54), mai exista şi Canonul 9 Apostolic care spunea că „toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie, trebuie să se afurisească ca făcând neorânduială în Biserică”. Potrivit acestui canon, toţi creştinii care participă la Sfânta Liturghie trebuie să fie pregătiţi să se şi împărtăşească. Aceasta era trăirea în Biserica primară, însă această situaţie nu avea să dureze. Canonistul Zonara, comentând acest canon, spune că aveau obligaţia creştinii să trăiască în aşa fel încât să fie vrednici de cuminecare la fiecare Liturghie la care participau. Acest precept era impus şi de Canoanele 8 Apostolic şi 2 Antiohia. Spune însă părintele Floca, comentând Canoanele Bisericii Ortodoxe (Sibiu, 2005, pp. 13-14), că „oricât se va fi străduit Biserica Veche şi cea de mai târziu să instituie obligativitatea împărtăşirii la fiecare Liturghie la care asistă credincioşii, această rânduială nu s-a generalizat şi nu a rămas obligatorie, pentru că nimeni nu poate fi primit să se împărtăşească dacă nu e pregătit şi cu atât mai puţin poate fi constrâns cineva să se împărtăşească cu nevrednicie… (cf. Canonul 1 al Sfântului Athanasie cel Mare şi 2, 4 Dionisie Alexandrinul)”.

Cât timp Sfânta Liturghie se săvârşea în ziua Domnului, împărtăşania duminicală a tuturor credincioşilor nu constituia o problemă (pr. prof. Ioan Ică, Persoană şi comuniune, p. 345). Înmulţindu-se însă numărul credincioşilor, s-au înmulţit şi prilejurile de păcătuire (certurile, dezbinările etc.), lucru ce l-a făcut deja pe Sfântul Apostol Pavel să atragă atenţia asupra împărtăşaniei: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir… căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea…” (I Corinteni 11-28, 29).

Această împărtăşire „cu vrednicie” şi „cercetare de sine” devine principalul motiv – chiar începând cu Biserica primară – pentru care nu toţi credincioşii s-au putut împărtăşi la fiecare Sfântă Liturghie.

Pe lângă aceasta, numărul zilelor liturgice fiind mare – se slujea lunea, miercurea, vinerea, sâmbăta, duminica şi în sărbători –, şi prilejurile de împărtăşire erau multe. Credincioşii nu puteau la intervale atât de scurte să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie cu frică şi cu cutremur (post, mărturisire, canon) şi astfel s-a născut sentimentul de vinovăţie faţă de trupul şi sângele Domnului şi „s-a produs în chip firesc o rezistenţă pioasă, prin abţinerea de la împărtăşirea regulată”.

Mai târziu, la un veac după libertatea acordată creştinismului, majoritatea credincioşilor nu se mai împărtăşeau decât în posturile mari, cu toate că, în Constantinopol spre exemplu, Sfânta Liturghie se săvârşea zilnic. Sfântul Ioan Hrisostom ne informează că „unii creştini se împărtăşeau de mai multe ori, alţii de mai puţine ori, cei mai mulţi o singură dată sau de două ori pe an, iar monahii din pustie şi la doi ani” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVIII către evrei). El mai spune că „nici obişnuinţele, nici soroacele să te îndemne să te apropii, ci curăţia şi nevinovăţia sufletului, cugetul curat. Timpul de împărtăşire pentru voi să fie conştiinţa curată” (Despre botezul lui Hristos). Aceasta este şi singura condiţie pusă de Biserica Ortodoxă în calea împărtăşirii: conştiinţa curată. Ea n-a impus vreodată termene obligatorii pentru cuminecare, chiar dacă a căutat să stabilească anumite reguli: în cele patru posturi de peste an / sau măcar o dată pe an, la patruzeci de zile şi/sau la treizeci de zile (cum spune Sfântul Simeon al Tessalonicului, „pentru cei sporiţi”).

„Împărtăşirea zilnică, euharistică, susţinută de Sfântul Nicodim Aghioritul, nu poate fi socotită foarte ortodoxă, pentru că nu e sigură dogmatic”, zice Sotiriou N. Schiomos.

„Prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, noi primim pe Însuşi Dumnezeu în sufletele noastre şi El rămâne în veac la noi”, spune Cabasila. Pe când lucra la Filocalie (1782), Sfântul Nicodim Aghioritul a realizat că împărtăşania sacramentală, cu cuget curat, trebuie să fie unită cu împărtăşirea duhovnicească – prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, împlinirea poruncilor, rugăciunea minţii şi multă smerenie.

Împărtăşirea duhovnicească este singurul mod prin care conştientizăm prezenţa euharistică a lui Hristos în noi, devenind dumnezei prin har. Cu toate acestea, Sfinţii Părinţi n-au căutat vreodată să substituie împărtăşirea sacramentală (cu trupul şi sângele Domnului) prin cea duhovnicească. Aceasta din urmă ajută însă la simţirea lui Hristos primit în sufletele noastre prin Botez şi Împărtăşanie.

Punând accent pe trăire duhovnicească, pe împărtăşire duhovnicească şi doar când se poate pe împărtăşire cu trupul şi sângele Domnului, Sfântul Nicodim Aghioritul face o precizare foarte importantă: „De la împărtăşirea sacramentală să treci la împărtăşirea duhovnicească. Prin împărtăşirea sacramentală putem primi pe Domnul cel mult o dată în zi, duhovniceşte şi mintal Îl putem primi în fiecare ceas, în fiecare moment” (Războiul nevăzut, p.125).

Chiar dacă nu ne împărtăşim euharistic, ne putem împărtăşi duhovniceşte, pentru că Hristos este precuvântul prezent şi lucrător în diferite moduri, dimpreună cu Duhul Sfânt, la fiecare Sfântă Liturghie. Teologi ca Părintele Stăniloae, sau Pavel Florensky, au arătat că Hristos este prezent în chip real (şi diferit) de la începutul Proscomidiei şi până la sfârşitul Liturghiei. El este viu în cuvintele Sfintei Scripturi citite de preot, sau în cuvintele de învăţătură ale acestuia, în ecteniile sau rugăciunile şi cântările stranelor, în icoane – care sunt „locul unei prezenţe harice” – şi mai ales, în chip desăvârşit, în Sfânta Euharistie, unde pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele Mântuitorului. Desigur că Sfânta Împărtăşanie întrece toate celelalte lucrări, dar se înţelege că şi credincioşii care nu se cuminecă se împărtăşesc de harul lui Dumnezeu la Sfânta Liturghie.

Părintele Rafail Noica spune că se împărtăşeşte creştinul la Liturghie cu harul dumnezeiesc şi atunci când stă cu evlavie faţă de cele sfinte şi nu îndrăzneşte să se apropie de preacuratele Taine, pentru că are conştiinţa păcătoşeniei sale. Când omul îşi simte starea de păcat, se smereşte, îi pare rău – şi aceasta este pocăinţă şi, unde este stare autentică de pocăinţă, acolo este prezent harul lui Dumnezeu în sufletul omului, chiar dacă el nu se află în Sfânta Biserică.

Om al lui Dumnezeu, marele teolog Teodor M. Popescu afirmă într-una dintre meditaţiile sale că omul se împărtăşeşte de harul lui Dumnezeu şi atunci când se luptă să deosebească binele de rău, în dorinţa de a nu-L supăra pe Dumnezeu.

Cu toate acestea, toţi credincioşii trebuie să dorească să se împărtăşească cu trupul şi sângele lui Hristos, chiar dacă au parte de harul lui Dumnezeu întratâtea moduri şi ocazii.

„Sfânta împărtăşanie este cea mai intensă unire a omului cu Dumnezeu”, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin. Este Taina cea Mare a creştinilor, care, atunci când se împărtăşesc cu ea, nu mai au de făcut nici un pas spre o mai mare unire cu Dumnezeu (cf. Nicolae Cabasila). „Sfânta Împărtăşanie primită de credincioşi nu se mistuie (în trupul nostru), nu se strică, nu trece în ceea ce dăm afară, ci slujeşte fiinţei şi menţinerii noastre, ne curăţeşte şi ne face Trup al lui Hristos”, după cum spune Sfântul Ioan al Damascului.

De la această împărtăşire cu trupul şi sângele Domnului trebuie să trecem la împărtăşirea duhovnicească, prin care se pun în lucrare darurile căpătate la Botez şi Cuminecare, pentru a-L face simţit pe Hristos cel euharistic primit în noi. Sfântul Marcu Ascetul exprimă acest adevăr spunând: „Dă lucrarea pentru care ai primit puterea şi te pregăteşte să primeşti arătarea Celui Care locuieşte în tine” (Filocalia I, p.289).

Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale şi-n virtuţi, în rugăciunea lui Iisus şi în multa smerenie. Totuşi nu rugăciunea inimii este cea care sălăşluieşte pe Hristos în noi. El este sălăşluit în noi sacramental, de la Botez şi de la ultima Împărtăşanie. Kallistos Ware spune că El „locuieşte în noi ca o sămânţă a împărăţiei cerurilor şi aşteaptă truda nevoinţei noastre pentru a se dezvolta, pentru a încolţi şi rodi, prin rugăciunea minţii şi a inimii, prin păzirea poruncilor şi practicarea virtuţilor”.

Aşadar, împărtăşania deasă, sau rară, nu ne este de folos dacă nu ne silim să avem permanent împărtăşire duhovnicească, prin păzirea poruncilor sfinte, prin practicarea virtuţilor, prin post şi rugăciune smerită, milostenie şi hrănirea sufletului cu cuvântul lui Dumnezeu, cu învăţătura Lui sfântă.

Sfântul Nicodim Aghioritul face o precizare foarte importantă, în duh filocalic, pentru înţelegerea împărtăşirii dese, punând accent pe trăirea duhovnicească permanentă a prezenţei lui Hristos şi, doar când se poate, pe împărtăşirea sacramentală cu trupul şi sângele Domnului. De fapt Sfântul Nicodim formulează implicit imperativul mod de trecere „de la împărtăşirea tainică-sacramentală la împărtăşirea duhovnicească”.

Concluzia evidentă a tot ceea ce am spus până acum este că Sfânta Împărtăşanie este absolut necesară omului pentru mântuirea sa. Cât de des sau cât de rar să se împărtăşească creştinii – pentru aceasta avem destul de multe lămuriri.

Primii creştini se împărtăşeau la toate Liturghiile la care participau. Erau vremurile de început, când se aflau sub puternica autoritate apostolică, când exista şi pericolul martirajului şi deci era nevoie de o pregătire zilnică pentru moarte. Când însă creştinii s-au înmulţit, când au apărut botezurile şi încreştinările oficiale, în Biserică s-a făcut multă tulburare prin amestecul adevăraţilor creştini cu cei formali. Şi oricât a dorit Biserica să-i mai împărtăşească pe toţi creştinii participanţi la Sfânta Liturghie, nu a mai reuşit s- facă. Când au apărut certurile şi dezbinările, atunci Biserica i-a îndemnat pe creştini să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar… ca să nu mănânce şi să bea spre osândă (I Corinteni 11, 27- 29). Sfânta Biserică nu numai că îi atenţiona, dar îi şi oprea de la împărtăşire, dându-le canoane şi stabilindu-le epitimii, iar pe unii chiar oprindu-i să participe la Sfânta Liturghie (punându-i să-şi plângă păcatele la uşa bisericii). Scoateţi afară pe cel rău dintre voi (I Corinteni 5,3), spune Apostolul Pavel. Dar, în aceste condiţii, canoanele Apostolilor (şi II Antiohia) n-au mai putut fi respectate.

Cei care luau parte la Sfânta Liturghie şi nu se împărtăşeau, totuşi nu rămâneau fără folos. Precum am arătat mai sus, există mai multe moduri de împărtăşire cu harul lui Dumnezeu la Sfânta Liturghie, prin rugăciunile din biserică, prin cântările sfinte, prin cuvântul lui Dumnezeu, anafora, dacă omul are preocupări duhovniceşti.

În ce priveşte Sfânta Anaforă, formula ei de binecuvântare nu este greşită: Binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine. Această formulă de binecuvântare este potrivită numai atunci când se taie mai multe prescuri pentru anaforă, nu doar cea din care s-a scos Sfântul Agneţ – care reprezintă trupul Maicii Domnului ce a născut pe Mântuitorul Hristos.

Sfânta Anaforă nu se dă în locul Sfintei Împărtăşanii celor ce nu sunt pregătiţi să se cuminece. Corectul înţeles este următorul: în locul obiceiului de a se da Sfânta Împărtăşanie la fiecare Sfântă Liturghie, s-a introdus de către Biserică obiceiul de se da anaforă credincioşilor ce nu sunt pregătiţi să se cuminece.

Cuviosul Paisie Velicikovski spune că adevărata pocăinţă a sufletului se petrece în Taina Spovedaniei. Tradiţia în Biserică a impus spovedania mai deasă şi împărtăşirea mai rară.

Râvna unora pentru prea deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea noastră duhovnicească începe cu deasa spovedanie şi se continuă cu faptele de pocăinţă… (avva Paisie Olaru în Convorbiri duhovniceşti).

Sigur că nu toţi care doresc împărtăşirea deasă sunt mândri şi slabi în credinţă, dar chiar să o dorească în fiecare zi, nu mi se pare un lucru plin de înţelepciune şi de dreaptă socoteală pentru vremurile noastre. Sfinţii Părinţi recunosc neputinţa omului de a se împărtăşi în fiecare zi şi acceptă, pentru cei mai evlavioşi, să se împărtăşească săptămânal. Împărtăşirea de fiecare zi nu ar duce decât la o banalizare, la o nesimţire faţă de marea Taină a Euharistiei. Să luăm trupul şi sângele Domnului zilnic, ca pe anaforă? Să fie oare marele praznic al Învierii Domnului în fiecare zi? Este ca şi cum ne-am îmbrăca în haine de sărbătoare zilnic. Este posibil ca unii oameni să socotească harul dumnezeiesc după cantitatea luată din Sfânta Împărtăşanie! O credincioasă chiar a exclamat la o cuminecare: „Numai atât îmi daţi din Domnul?!” (!). Să nu fi ştiut oare că Hristos Domnul Se află atotputernic şi întreg în fiecare părticică a Sfintei Împărtăşanii?

Arhimandrit Policarp Sidor
(Sf. Schit Crasna‑Gorj)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *