LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Despre icoană – perioada pre-iconoclastă

Share

Iisus-HristosLumea antică pătrundea în Biserică lent și cu mari dificultăți. Dotată cu foarte complexa și desăvârșita ei cultură, ea se asemăna omului bogat despre care vorbește Hristos: îi era greu să intre în Împărăția lui Dumnezeu decât i-ar fi fost unei cămile să treacă prin urechile acului. Arta acelei lumi constituia o moștenire din care Biserica prelua constant – pentru a le sfinți – anumite elemente ce puteau sluji la exprimarea revelației creștine. Era normal ca în acest proces de sfințire, să pătrundă în Biserică anumite elemente incapabile de sacralitate, care nu se conformau sau chiar contraziceau sensul artei sacre. Dar aceste elemente influențau totuși arta sacră, marcând-o prin caracterul lor profan, introducând aspectul carnal și senzual sau naturalismul iluzionist al artei antice; specifice toate păgânismului, dar străine de ortodoxie. Biserica se lupta mereu cu aceste elemente, lupta nefiind altceva decât reflexul – pe plan artistic – al luptei Bisericii pentru propriul adevăr. În domeniul teologiei, erezia este fructul neputinței umane de a accepta revelația divină în deplinătatea ei, al tendinței firești de a face această revelație mai accesibilă, de a coborî cerul spre pământ. La fel se petrec lucrurile și în domeniul artei sacre. Arta profană introducea în Biserică niște elemente care ”înjoseau” revelația, care căutau să o facă mai accesibilă, mai familiară, și care, în consecință, deformau învățătura Bisericii, deturnându-i scopul. Așa cum vom vedea mai târziu, aceste elemente carnale și ”iluzioniste” vor pătrunde ulterior în arta sacră sub forma naturalismului, a idealismului etc. Ele îi vor întina puritatea inundând-o cu atomii artei profane.

Cu alte cuvinte, Biserica aduce lumii imaginea lui Hristos, imaginea unui om și a unui univers înnoite prin Întrupare: o imagine mântuitoare. La rândul său, lumea încearcă să introducă în Biserică propria imagine, imaginea lumii căzute,  a păcatului, a corupției și a descompunerii: ”Lumea ostilă lui Hristos – va spune în vremea noastră Patriarhul Serghie al Moscovei – nu va căuta doar să stingă lumina lui Hristos prin persecuții sau prin alte mijloace exterioare. Lumea va ști să pătrundă în interiorul staulului lui Hristos”. Altfel spus, va încerca să distrugă Biserica din interior. Or, una din căile prin care lumea pătrunde în Biserică este tocmai arta. În acest domeniu, prințul acestei lumi procedează întotdeauna în același fel. El sugerează credincioșilor că arta este artă și atât, că ea poartă în sine propria valoare și că, prin mijloace proprii, poate să exprime sacrul într-un chip laic, profan, mai accesibil și care nu cere eforturi spirituale. Evident că e infinit mai ușor să-L reprezinți pe Dumnezeu după chipul și asemănarea omului căzut decât să procedezi invers, transmițând, prin reprezentare, chipul și asemănarea dumnezeiască a omului.

În Bizanț, influența exercitată de arta antică asupra imaginii creștine era atât de considerabilă încât a permis unor savanți să vorbească despre o ”renaștere” a antichității. Mai mult, în perioada pe care o studiem, chiar atitudinea credincioșilor față de imagine – atitudine care nu avea, adesea, puritatea necesară – constituia o armă puternică în mâinile celor care se opuneau venerării imaginilor. Pe de altă parte, au existat în afara Bisericii atacuri împotriva imaginii care au contribuit la dezvoltarea și consolidarea curentelor iconoclaste din Biserică.

fragment din volumul ”Teologia icoanei” de Leonid Uspensky (Editura Anastasia – 1994)

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up