Gaşca şi disciplina replicii

Caut comportamente ale făpturilor bune, care să-mi arate cum să-mi vindec sufletul de rana mâniei, lăsată de cel care m-a insultat – pe mine, sau o făptură dragă.

Să-mi opresc mintea mai întâi, de la scenariile prin care şi eu îl voi răni, la fel de adânc. Nu se cheamă asta răzbunare, nu mi-o interzice Hristos? Merită să amân întâlnirea cu Domnul, doar ca să continui a gusta din sarea acestei neiertări?! O stare impură, tulbure, toxică, nimic cristalizat, doar pulbere amorfă. Nici nu este nevoie să meditez prea mult la răul pe care i l-aş putea face, el năvăleşte fără măsură, ducându-mi toată liniştea la vale şi uimindu-mă cât de aproape îmi era acest rău. Câte idei, ca să-i tulbur şi eu viaţa, ca să i-o dau peste cap! Dar de ce să-mi antrenez inteligenţa în aşa ceva, de ce să imprim în ea acest model al căutării răutăţii, al replicii, pe care doar un copil de 12 ani îl poate cere lui Doamne?! Şi cererea asta chiar o aud zilnic, în rugăciunea de dimineaţă:
-Ajută-mă, Doamne, să le răspund copiilor care-mi vorbesc urât, să nu tac ca proasta! Ajută-mă să-i dau pe spate! Învaţă-mă să-i înfrunt!
Nu pot să-i interzic fetiţei această rugăciune, e strigătul ei de supravieţuire, de adaptare la lume. Anul trecut voia să abandoneze şcoala, nu mai era în stare să se întoarcă în clasa ei şi să le ţină piept colegilor, după ce i-au aruncat ghiozdanul la gunoi; după ce i-au furat cheile, ca să nu poată intra în casă şi să vagabondeze pe străzi, ca şi ei. După ce Isa şi Andreea au încercat s-o strivească de perete, la sfârşitul orelor, împingând o bancă grea, împotriva ei.
Dimineaţa o întâmpinau cu dispreţ, fiindcă nu avea replică, în ea nu crescuse încă răutatea.
-Ce retardată, comentau.
Şi azi, ei practică jignirea, ca pe un joc de societate.
-Huo, afară din teren, nu eşti o jucătoare. Mâine te îmbolnăveşti, stai acasă. Mi-e silă să te mai văd. Ştii cum arăţi? Ca o grămadă de nenorocire, ca o mortăciune pe băţ.
Noroc că putea să-mi povestească totul, eram psihanalistul ei.
-De ce fac regula de joc, în clasa voastră, tocmai copiii cei mai răi? o întrebam, când venea plângând de la şcoală. Poţi să refuzi regula lor, nu depinzi cu nimic de gaşca asta, nu ai depus votul să li te supui. Oricât de tare ar striga, nu sunt o majoritate. Când se reped la tine, uită-te prin ei, ca printr-o pungă de celofan fără consistenţă, apoi imaginează-ţi că o foşneşti în pumn şi o arunci la gunoi.
-Trebuie să le pot răspunde, învaţă-mă să fac asta! Găseşte-mi un meditator la disciplina replicii, că tu nu eşti în stare să mă înveţi decât matematică.
-Vezi, ai şi învăţat să jigneşti, ai început cu mine.
Un an întreg am fost sacul de box al jignirilor ei. Le suportam fiindcă altfel, ştiam, ar fi abandonat şcoala.
De curând, gaşca (sunt fete şi băieţi fără deosebire, fără educaţie, fără bun-simţ) s-a gândit că n-ar strica să actualizeze un şlagăr mai vechi de maidan:
-Doamne miluieşte, popa prinde peşte! Doamne miluieşte!
-Prinde bine la ora de religie, explică un pistruiat obraznic profesoarei mirate, oprite lângă clasa lor.
Preoteasa Nicoleta încă nu sosise. Dar în săptămâna următoare, Iancu a venit cu o nouă melodie:
-Băieţi, atenţie la mine: Hristos a înviat din morţi! Tonul băşcăliei.
Dar nimeni din gaşcă nu a modulat beţivăneşte, împreună cu el.
-Băi, fii atent, de popă mai merge să râzi, că-i om şi el, dar de Hristos… Treaba ta.
Atunci Iancu îl înghesui pe Tudor în perete, gâdilindu-l fără măsură. Ţipa sărmanul, ca o găină, prinsă de uliu. Maidanul se mutase cu totul în şcoală.
-Lasă-l mă, lasă-l, că se sufocă, nu ştii că are astm?!
-Nu-l las decât dacă recunoaşte… că eu sunt mai puternic decât Dumnezeu!
În jurul lor se adunase tot etajul. Fetiţa ieşise şi ea. În capătul culuarului, zări doi tineri înalţi, îmbrăcaţi ca din alt secol, privind uşor încruntaţi toată zarva.
-De ce nu veniţi? Voi sunteţi mari, despărţiţi-i! le strigă ea.
Tudor nu avea stofă de martir, recunoscu ce i se ceruse, dar lepădarea de Cel Preabun îl umplu de o tristeţe de moarte. Nu mai răspundea la ore, nu mai învăţa.
Într-o zi, fetiţa se apropie de el şi îi spuse:
-Nu mai suferi, ai fost abuzat. Ai îndurat şi tu cât ai putut. Ţi-am văzut Îngerul, când se întâmpla. Purta un chiton albastru. Vrei să ţi-l desenez? Cheamă-l înapoi, sunt sigură că vrea să-ţi fie iarăşi alături.
Nu observase nimeni că Iancu nu mai frecventa şcoala. Reapăru într-o zi, chircit între două cârje.
-Cine l-a caftit până la urmă, se întreba gaşca, pe două voci.
-Nimeni, băieţi, nimeni. Am căzut ca un prost, pe loc uscat. Mi-am fracturat femurul în trei locuri.
Chiar de a doua zi, fetiţa începu să se roage pentru el:
-Doamne, te rog să îl vindeci pe colegul meu Iancu, să scape de cârjele lui. Era cel mai frumos băiat din clasă, iar acum arată de parcă ar fi căzut din înaltul cerului. Fă-l, Doamne, să nu mai arate ca o mortăciune pe băţ!
Elena Frandeş