În opoziţie cu Dumnezeu

                 Am ajuns vremurile (sau ele ne-au ajuns pe noi) în care a trăi în opoziţie unii cu alţii este o plăcere ce contaminează, este o mare “izbândă” a omului modern.  A fi în opoziţie cu cineva însamnă a recunoaşte, de fapt, existenţa şi puterea, ba chiar superioritatea aacelei persoane. Nu se rosteşte bine cuvântul, că se şi primeşte răspuns portivnic de la cei gata în orice clipă să-i convingă pe ceilalţi de adevărul spuselor proprii, vrând să-şi impună punctul lor de vedere.

                  Da, cei mai mulţi dintre noi n-avem răbdare să ascultăm părerea celor cu care dialogăm, socotindu-i, poate, mai puţin pregătiţi să dea răspunsuri bune la întrebările principale ale vieţii. Ba, mai mult, mulţi credem că opoziţia noastră este motorul progresului, a stării de mai bine.

                 De la a nu fi mereu de acord cu partenerul de dialog, şi până la nu asculta nici de cuvântul lui Dumnezeu nu sunt decât puţini paşi, făcuţi repede, pe o “scurtă şi netedă” cale. Ascultarea cuvintelor cuiva presupune iubire şi respect, răbdare şi toleranţă, înseamnă a accepta că şi celălalt are dreptul la o opinie personală, şi că s-ar putea ca dreptatea să fie de partea lui (şi spre folosul nostru).

                 Cei ce refuzăm continuarea dialogului atunci când nu ieşim biruitori, ne izolăm cu bună ştiinţă, ne comportăm asemenea celor a căror inimă “se desparte de minte, iar atacul satanei devine iminent”. Curăţia sufletească a omului este dată de “unirea dintre minte şi inimă”.

                 Aşi zice despre litera “O” din cuvântul opoziţie, că se aseamănă cu un cerc turtit de pumnul răutăţii, cerc pe a cărui circumferinţă stau oamenii cu spatele spre centrul lui, deşi acolo L-ar putea vedea pe Cel Care este Soarele Dreptăţii. Dar nu, oamenii privesc şi merg spre orizontul unor făgăduiţe deşarte, depărtându-se unii de alţii, dar şi de centrul cercului, de Domnul şi Stăpânul lor, lipsiţi de lumină şi căldură.

                  Depărtarea de Dumnezeu aduce după sine depărtarea de cel ce ar trebui să fie aproapele nostru, de confidentul şi primitorul durerilor şoptite; ne însingurăm şi devenim neputincioşi în a răspunde iubirii lui Dumnezeu şi semenilor noştri.

                 Atitudinea opozantului “de serviciu” omoară bucuria comunicării şi a comuniunii dintre oameni; duce la dezbinare, la ură şi la “poliţe plătite” cu mare bucurie. Cel ce este în opoziţie cu Dumnezeu este în opoziţie cu cei de lângă el, şi ajunge, până la urmă, să fie în opoziţie chiar cu el însuşi; nu se crede nici pe sine, nu este mulţumit de ceea ce face, e tot timpul ros de îndoială şi chinuit de incertitudini; nu se întristează că trece cu vederea păzirea voii lui Dumnezeu (despre aceasta nici nu-şi face griji), ci este mâhnit că nu-şi poate împlini a sa voie egoistă, iar “egoismului i se mai spune şi mormântul sufletului şi sărăcia vieţii”.

                 A fi în opoziţie cu Dumnezeu înseamnă a-I nesocoti Poruncile, a nu-I vedea Mila şi Iubirea şi îndelunga Lui Răbdare; a nu-I pricepe Jertfa de pe Golgota. De aceea, cred folositoare această rugăciune:

                 Nu ne  lipsi, Doamne, pe noi, cei cu inima învârtoşată şi tari la cerbice, de întâlnirea noastră cu Tine “pe drumul Damascului”, unde, din prigonitării Tăi, Tu ne poţi face îndrăzneţi vestitori ai Evangheliei Tale, bine ştiind “că la Tine este miolstivirea” (Ps.129,4).

 

 

***

                       De la naştere şi până la moarte, omul este un enigmatic călător spre tărâmuri necunoscute. Poate tocmai de aceea, viaţa tuturor oamenilor ar trebui să fie un timp (şi) al pregătirii duhovniceşti, în lumina gândului la moarte şi la veşnicia care o urmează. N-aş vrea să supăr pe nici un cititor, dar cel ce nu se gândeşte la moarte, este deja mort, fără să ştie.        

                       Mila şi dragostea lui Dumnezeu pentru om le găsim prezente în îndemnul Tatălui ceresc: “Două căi îţi pun în faţă: calea vieţii şi calea morţii. Alege calea vieţii”.

                      Călătoria omului se desfăşoară între naşterea şi moartea sa. Naşterea este o trecere a pragului spre lărgimea infinită a timpului lui Dumnezeu (viaţa este o consumare a timpului de aici), iar moartea o încheiere a vremelniciei şi o trecere către veşnicie. Orice călător este cunoscut după urma pe care el o lasă în zbaterea lui zilnică şi după moştenirea spirituală a urmaşilor săi.

                       Fiecărui om născut din femeie îi este dat să împlinească o neştiută călătorie spre o aleasă veşnicie. Da, am scris bine: o aleasă veşnicie, căci omul îşi alege una din cele două veşnicii puse la îndemâna lui de Domnul Dumnezeu, spre care el aleargă: veşnicia vieţii sau a morţii. Cel de curând născut îşi începe călătoria în “cântul de plâns” al durerii ce parcă vrea să facă cunoscută lumii întregi povara păcatului adamic, păcat cu care fiecare om se naşte. Dar în acel plâns se poate ascunde şi bucuria de care el încă nu a auzit, şi anume aceea că s-a  împlinit promisiunea Tatălui ceresc, Care, la “plinirea vremii”, L-a trims pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, să o scoată din temniţa morţii. Deci, plânsul este purtător şi de durere, şi de bucurie: de durere pentru moartea ca plată a păcatului, şi de bucurie pentru că trăim nădejdea izbăvirii din moarte, prin Jertfa Mântuitorului – după cum ne învaţă cântarea: “Cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Această încredinţare uşurează şi veghează călătoria omului în această lume, nelipsită de repetate bucurii şi întristări.

                       Bucuria sau tristeţea călătoriei este dată de însoţitorul nostru, căci niciodată nu suntem singuri în călătoria pe care o facem. Dar nu întotdeauna ne vedem (Î)însoţitorul. Fericit este cel care, în negura ispitelor şi a fărădelegilor ce-l înconjoară, vede Steaua  călăuzitoare de la răsărit, aude chemarea lui Dumnezeu şi pricepe trimiterea lui spre “ieslea Pruncului de curând născut”, aşa cum au fost trimişi păstorii şi călăuziţi magii.

                       Redau mai jos câteva “repere duhovniceşti” ale călătoriei omului în această lume.

                      Orice călătorie cuprinde în ea şi popasuri de odihnă, aşa cum zilele săptămânii se încheie cu o repetată şi binemeritată “Zi de Odihnă”. Călătorule, mai mult sau mai puţin obosit, unde şi cum îţi trăieşti ziua relativului repaus? Cunoşti tu pe Cel Care îţi alină oboseala şi îţi sporeşte puterea, pe Cel Ce te îmbracă cu nădejdea în ziua de mâine şi te ridică din căderea ta?

                      Osteneala călătoriei este plăcută numai dacă dialogăm mereu cu noi înşine şi cu Însoţitorul nostru Bun şi Milostiv, cerându-I să nu ne lase lipsiţi de grija Sa dumnezeiască. Dacă Îl avem pe Domnul lângă noi, nu ne vom răni picioarele în mărăcinii ispitelor, iar nădejdea că putem fi buni creştini va face roditoare călătoria, şi la capătul drumului ne va aştepta cununa răsplătirii.

                      Ferice de călătorul care poartă la “reverul” hainei sale floarea împlinirii voii lui Dumnezeu. Plăcutul miros al ei îi va însenina faţa şi-i va lungi viaţa. Sunt şi călători care, prin propria lor voie, şi cu îngăduinţa (nu cu voia) lui Dumnezeu, îşi fac mai scurtă călătoria, vrând să pună capăt suferinţelor vremelnice de aici, dar nu pot fugi de chinurile veşnice de Dincolo. Se vede că Iuda Iscarioteanul îi are ca urmaşi nu numai pe cei care Îl vând (şi azi) pe Domnul Iisus, ci şi pe sinucigaşii biruiţi de diavol. “Saturaţia” de păcat are două finalizări: convertirea, adică “trezirea” pentru o viaţă mai bună, şi sinuciderea, adică luarea propriei vieţi, urmată de moartea cea veşnică.

                      În lada de “zestre duhovnicească” a fiecărui călător, Tatăl Cel ceresc pune mai mulţi talanţi, sau, poate, numai unul, după puterea noastră de a lucra cu ei. Unii, la sfârşitul călătoriei lor vor fi mai bogaţi, iar alţii mai săraci. Cei săraci nu se vor bucura nici măcar de singurul talant primit, căci şi pe acela îl vor “păstra” îngropat în noroiul nepăsării şi al lenevirii.

                      Călătoria noastră nu trebuie să fie o trecere pe lângă cel aflat în suferinţă, ci o oprire lângă cel căzut şi o alinare a durerilor celui găsit “aproape mort”. O asemenea călătorie e plăcută Domnului Iisus. Este ştiut faptul că noi ne “plimbăm” acum în afara Edenului, pentru că păcatul neascultării adamice ne-a scos de-acolo, pentru o vreme, nu pentru veşnicie. Acum, în ziua de azi, trupul omului este supus poftelor şi suferinţelor, având şi o stare spirituală în care şansele de a creşte în asemănare cu Dumnezeu sunt tot mai mici, dar nu pierdute. Paşii noştri sunt însoţiţi de gânduri şi dorinţe, uneori, pătimaşe, de îndemnuri şi făptuiri păcătoase. Suferinţa şi bucuria n-au fost dintotdeauna împreună, dar scânteia divină din noi ne ajută să dăm valoare creştină fiecăreia dintre ele. Când lipseşte durerea, parcă am porni în căutarea ei, sau ne-am dori să fim găsiţi de ea. În durerea înţeleasă ca milă a lui Dumnezeu, întunericul se face lumină, iar îngrijorările sunt “furate” de o pace tainică greu de explicat.

                       Înţeleptul Solomon ne învaţă, în Pildele sale, că “prin iubire şi credinţă se ispăşeşte păcatul şi prin frică de Dumnezeu te fereşti de rele”, dar şi că “multe căi i se par omului bune, dar la capătul lor încep căile morţii” (Pilde 16,6 ; 16,25).

                       Ţelul călătoriei noastre să nu fie bogăţia materială; numai aşa ne vor însoţi mulţumirile, gândurile curate  şi scopurile sfinte. Se vor împlini cu noi frumoasele cuvinte: “Omul sfinţeşte locul!”.             

                       Călătoria creştinului trebuie însoţită şi de un angajament spiritual, avându-L ca martor pe Nevăzutul Dumnezeu şi pe Atotbiruitorul Mântuitor. În mersul nostru îngândurat, să ne întrebăm dacă venim dintr-o lume unde se cere cu insistenţă “răstignirea” lui Iisus, sau ne îndreptăm năuciţi spre ea. Oare ne deschidem noi inima spre taina necuprinsă a aproapelui nostru, fiindu-i de folos atunci când el are nevoie de noi? Călătoria noastră are ceva din “untdelemnul şi vinul” samarineanului milostiv, şi din cântările de laudă ale unui pelerinaj trezitor de suflete adormite?

                      Călătorule obosit, oare ştii tu, şi dacă ştii, şi crezi că “ochii Domnului veghează cărările omului şi vede toţi paşii lui”? (Iov 34,21). Nu uita că duşmanii tăi sunt aceştia: trupul, diavolul şi lumea. Pe unul e bine să-l ţii în frâu, altuia să nu-i dai ascultare, iar cu celălalt să te împaci (“până eşti pe cale cu el”), spre folosul tău duhovnicesc şi pentru a ta mântuire.

                       Călătoria omului să aibă, în această viaţă, folosul călătoriei lui Saul spre Damasc, când a auzit întrebarea Domnului: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, folos concretizat în convertirea însoţită de rodirea vestirii Celui prigonit de el. Prigonitorul a devenit Apostol!

                       Patru etape cunoaşte orice călătorie plină şi deplină: etapa copilăriei, numită şi vremea întrebărilor şi a credinţei curate; etapa tinereţii, sau vremea neascultării şi a închipuirii că toat “ne sunt la picioare”; etapa maturităţii pândite de “rătăciri dorite” şi păcătuiri bucuroase, în care Milostivul Dumnezeu, prin aleşii Săi, ne ceartă, vrând să ne îndrepte şi “la cunoştinţa adevărului să ajungem”; apoi, etapa bătrâneţii gârbovite de puţina credinţă şi multa neputinţă, când moartea “bate la uşă”. Aceasta e vremea puterilor slăbite în lupta cu valurile vieţii, când oamenii îşi aduc aminte de Hristos şi strigă după ajutor: “Ajută-ne, Doamne, că pierim”. Pentru unii, strigătul e prea târziu.

                         Apropiindu-ne de sfârşitul călătoriei să fim conştienţi că nu putem ţinem minte tot trecutul, că nu înţelegem bine prezentul, că nu ştim nimic despre viitor. Trecutul, dat în “custodia” faptelor bune şi rele, şi prezentul, bucurat de o trezire şi trăire creştină, sunt ale “noastre”. Viitorul e al Domnului, deşi El este un nesfârşit Prezent. Slaba memorie şi puţina înţelepciune ne însoţesc până la moarte, iar taina lui Dumnezeu, privind veşnicia noastră, n-o putem pătrunde.

                       Timpul lui Dumnezeu, ascuns între “Astăzi” şi “Mâine”, lăsat omului spre cunoaştere şi trăire, să fie timpul faptei bune a samarineanului milostiv, şi al recunoştinţei celui de “alt neam” dintre cei zece leproşi vindecaţi de Domnul, al smereniei din rugăciunea vameşului ce s-a urcat la templu, şi al “venirii în sine” a fiului rătăcitor.

                       Doamne, nu ne lăsa singuri în călătoria noastră, ci fii şi pentru noi ce Tu ai fost pentru Luca şi Cleopa, în drumul lor spre Emaus.

 

                                                                             

Iosif  Badiu