Întrebuinţarea linguriţei pentru împărtăşirea credincioşilor în Biserica Ortodoxă

Linguriţa este obiectul liturgic din metal, de regulă argintat sau aurit, folosit în cadrul rânduielii Sfintei Liturghii pentru împărtăşirea credincioşilor.

 

1. Modul împărtăşirii euharistice în Biserica primară. Cadrul istoric al apariţiei linguriţei ca obiect litrugic şi motivaţia întrebuinţării ei în cult.

Linguriţa este întrebuinţată pentru împărtăşirea credincioşilor nu numai în Biserica Ortodoxă, ci şi în Bisericile orientale necalcedonieine (la copţii ortodocşi şi uniţi), la etiopieni şi la sirienii occidentali (iacobiţi) – la aceştia din urmă fiind folosită numai pentru împărtăşirea clericilor[1]. Pornind de la aceasta, mulţi liturgişti din trecut au arătat că linguriţa era întrebuinţată în ritul liturgic bizantin, înainte de secolul IV, când bisericile monofizite copte şi etiopiene s`au rupt de Biserica Ortodoxă, faptul că ele le întrebuinţează până astăzi fiind socotită de aceştia ca o mărturie a faptului că ea era utilizată şi înainte de despărţirea lor de Biserica Ortoodxă, în secolul IV.

Folosindu`se de o informaţie provenită de la Nichifor Calist[2], din sec. IV, liturgiştii din vechime considerau că linguriţa a fost introdusă în cult de către Sfântul Ioan Gură de Aur[3]. Însă, în pofida acestei mărturii, originea uzului litrugic al linguriţei nu putea fi atât de timpurie. Faptul că ea se află în întrebuinţarea liturgică a bisericilor vechi-orientale poate fi explicată prin influenţele mai târzii pe care cultul liturgic bizantin le`a exercitat asupra acestor rituri orientale. În favoarea acestei ipoteze vine şi faptul că în bisericile necalcedoniene mai conservatoare (armeană, nestoriană şi maronită), linguriţa nu este folosită în cult.

În toate Bisericile creştine din primele şapte veacuri, întrebuinţarea linguriţei nu este cunoscută. În primele veacuri, împărăşirea credincioşilor din Biserică se făcea în acelaşi fel ca şi împărtăşirea clericilor. Astfel, credincioşii primeau Sfântul Trup în palma dreaptă, aşezată cruciş peste cea stângă, iar Sfântul Sânge îl sorbeau direct din Sfântul Potir, care era ţinut de către diacon. Avem în acest sens mărturia Constituţiilor Apostolice, din secolul IV: „Episcopul să dea Sfânta Pâine, zicând: Trupul lui Hristos, şi cel ce primeşte să zică: Amin; iar diaconul să ţie potirul şi, dându`l, să zică: Sângele lui Hristos …”[4].

O altă mărturie o găsim în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Când te apropii deci să te împărtăşeşti, nu te apropia cu palmele întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă, fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împăratul. Fă`ţi căuş palma, şi primeşte Trupul lui Hristos, răspunzând „Amin”. După ce`ţi vei sfinţi cu multă grijă ochii prin atingerea de Sfântul Trup, împărtăşeşte`te având grijă să nu pierzi ceva din el. Căci dacă vei peirde ceva, este ca şi cum vei pierde unul din propriile tale mădulare. Spunem: Dacă cineva ţi`ar da câteva bucăţele de aur, nu le`ai ţine cu toată gija, ferindu`te să nu pierzi ceva din ele, şi să te păgubeşti? Oare nu vei căuta cu mult mai mult şi cu mai multă grijă să nu`ţi cadă vreo fărâmitură din ceaa ce este mai preţios decât aurul şi decât pietrele preţioase? Apoi, după ce te`ai împărăşit cu Trupul lui Hristos apropie`te şi de potirul Sângelui. Nu mai întinde mâinile, ci pleacă`te şi cu rugăciune şi evlavie rosteşte: „Amin”. Sfinţeşte`te împătăşindu`te din Sângele lui Hristos!”[5].

Altă mărturie similară găsim şi în Scrisorile Sfântului Vasile cel Mare[6].

Rânduiala aceasta a împărtăşirii credincioşilor cu sfântul Trup primit în palmă şi cu Sfântul Sânge, direct din Sfântul Potir, se păstrează până astăzi în ritul liturgic al nestorienilor[7].

În alte părţi, Sfântul Trup era dăruit credincioşilor spre împărtăşire în palmă, fiind însă îmbibat mai înainte în Sfântul Sânge, aşa încât potrirul nu mai era îmbiat. Aşa se procedează până astăzi la armeni[8]. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile baptismale ale sale, ne lasă să înţelegem că şi pe timpul său erau în vigoare acelaşi mod de împărtăşire a laicilor, dându`li`se Sfântul Trup în palmă[9].

Spre sfârşitul secolului VII, Sinodul Trulan (Quinisext, 692), în canonul 101, caută să impună această veche practică a împărtăşirii, osândindu`i pe cei care „în loc de mână, pregătesc oarecari vase de aur, sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescului Dar”[10].

Chiar în sec. al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin recomandă ca „încrucişând palmele, să primim trupul Celui Răstignit”[11].

În acelaşi secol, patriarhul Gherman al Constantinopolului vorbeşte despre labiς[12], însă tremenul acesta nu indică obiectul liturgic pe care`l numim astăzi linguriţă, ci cleşteştele format de degetele mâinii preotului care ţinea trupul lui Hristos, „cărbunele dumnezeiesc”, dăruindu`l credincioşilor spre iertarea păcatelor.

În secolul al IX-lea, canonul X al Sinodului local numit I-II (Constantinopol 861) enumeră printre vasele sfinte folosite la slujirea la sfântul altar şi linguriţa, osândind întrebuinţarea neliturgică a acestui obiect liturgic: „ … Sfântul Sinod a hotărât să se supună caterisirii celei desăvârşite cei ce răpesc spre folosul propriu sau întrebuinţează spre folosire nesfinţită sfântul potir, sau discul, sau lingura, sau cinstita îmbrăcăminte, sau cel ce se zice aer, sau în genere orice dintre cele sfinte din altar, sau din vasele sau veşmintele sfinte …”[13]. Textul acesta este socotit însă de către editorii mai noi ai Pidalionului grecesc ca fiind interpolat[14].

Cu toate acestea, liturgiştii mai noi presupun că folosirea linguriţei pentru împărtăşirea mirenilor trebuie să fi fost introdus, fie şi numai pe alocuri, încă din sec. al VII-lea, întrucât Sfântul Sofronie al Ierusalimului (+638) arată în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca (IV, 34) că avva Zosima a luat, într`un potir mic, Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului, amestecate, pentru împărtăşirea Sfintei Maria[15], ceea ce implică folosirea lingurţei pentru împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine. Se pare că pentru întâia dată linguriţa a fost introdusă, după unii liturgişti, în părţile Siriei, prin secolul al VII-lea[16], iar după alţii în Egipt, generalizându`se folosirea ei în tot Răsăritul, începând din sec. X[17].

Explicaţiile practice ale generalizării întrebuinţării linguriţei pentru împărtăşirea credincioşilor sunt două. Prima explicaţie este aceea că se putea întâmpla, fie din neglijenţa preoţilor slujitori, fie a credincioşilor care veneau să se împărtăşească, ca să cadă pe jos fărâmituri din Sfântul Trup sau picături din Sfântul Sânge. O a doua explicaţie era aceea că unii credincioşi păstrau Sfântul Trup care li se dădea în palmă, întreg sau doar o parte din el, folosindu`l în afara locaşului Bisericii, fie în scopuri oculte, în acte magice sau vrăjitoreşti, sau îl puteau duce acasă celor care erau oriţi de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, pentru nevrednicia lor. Doar punându`se în linguriţă, atât Sfântul Trup cât şi Sfântul Sânge, fiind consumat îndată de către cei care vin să se împărtăşească, evitându`se neajunsurile enumerate mai sus.

Prima menţiune sigură despre întrebuinţarea liunguriţei în rânduiala împărtăşirii credincioşilor o găsim în Tâlcuirea liturgică a lui Pseudo-Sofronie, din sec. XII-XIII.

 

1. Semnificaţia mistico-simbolică a linguriţei ca obiect litrugic.

În Tâlcuirea liturgică a lui Pseudo-Sofronie este indicat şi simbolismul acestui obiect liturgic, adică al linguriţei. Astfel, ea simbolizează mai întâi cleştele cu care serafimul din viziunea prorocului Isaia (VI, 6-7) a luat cărbunele de foc, punându`l, din porunca Domnului, în gura proorocului, ca semn al curăţirii lui de păcate şi al misiunii sale profetice. Acest cărbune ceresc închipuie însă pe Hristos cel euharistic, de care ne împărtăşim în cadrul Sfintei Liturghii.

Aceiaşi semnificaţie simbolică a linguriţei o găsim, mai târziu, şi la arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în secolul XV: „Arhiereul dă cu lingura celor ce vin să se împărtăşească, făcând aceasta după vedenia lui Isaia proorocul”[18].

Linguriţa o închipuie însă şi pe Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei Pâinea cea cerească[19]. Amintim în acest sens şi faptul că în Canonul din Rânduiala Împărtăşirii, ultima stihiră a Cântării a 8-a, arată despre Maica Domnului următoarele: „Cu adevărat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tău s`a copt Pâinea cea dumnezeiască a vieţii, păzind nevătămat pântecele tău cel nevinovat”[20]. Într`o astfel de accepţiune, linguriţa care poartă în ea Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, fiind o închipuire simbolică a Maicii Preacurate, care L`a purtat în pântecele ei, pe Hristos, Mântuitorul lumii.

 

III. Consideraţii practice privitoare la întrebuinţarea linguriţei pentru primirea Dumnezeieştii Împărtăşanii.

În actualitate se pot constata tendinţe inovatoare în ceea ce priveşte folosirea linguriţei pentru împărtăşirea credincioşilor cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului. Astfel, în unele zone ale ţării, există cazuri izolate în care pentru împărtăşirea credincioşilor sunt întrebuinţate mai multe linguriţe, sterilizate succesiv în timpul întrebuinţării lor. Aceasta, pornind de la refuzul unor credincioşi de a se împărtăşi cu linguriţa comună, pentru a nu se contamina de unele boli transmisibile.

Astfel de tendinţe, deloc noi, au mai fost înregistrate şi în trecutul Bisericii noastre[21], chiar şi în Biserica Greciei, dând naştere la aprinse controverse şi discuţii[22].

Aşa cum arătam anterior, o parte – neînsemnată numeric, a credincioşilor Bisericii noastre – solicită preoţilor să`i împărtăşească cu linguriţe separate, motivând că există pericolul contaminării lor cu boli transmisibile şi încercând în felul acesta să evite o astfel de îmbolnăvire care poate fi cauzată, în opinia lor, de întrebuinţarea aceleiaşi linguriţe pentru împărtăşirea tuturor credincioşilor care vin la Sfânta Liturghie. Această solicitare a credincioşilor este, din păcate în unele biserici îndeplinită de către preoţi, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei nu sunt convinşi de temeinicia acestei practici. Singurul lor argument în faţa unei astfel de practici este grija de a nu`i sminti pe credincioşi şi de a`i ţine aproape de Biserică şi de Sfintele Taine, invocând cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „tuturor toate m`am făcut, ca măcar pe unii să`i câştig”.

În situaţia aceasta, la Sfânta Liturghie sunt folosite două sau mai multe linguriţe, preotul având lângă el un diacon sau un paraclisier care ţine un vas cu apă, în care linguriţa este clătită după fiecare folosire, fiind mai apoi ştersă cu provocovăţul. În timpul acesta, preotul împărtăşeşte pe cel care urmează la Sfânta Împărtăşanie cu cea de`a doua linguriţă, urmând ca mai apoi să fie clătită în apă iar mai apoi ştersă şi aceasta, precum am arătat anterior în cazul primei linguriţe.

Există însă situaţii de`a dreptul exagerate în care credincioşii fie vin fiecare de acasă cu propria linguriţă pentru împărtăşanie, urmând s`o primească îndată după ce s`au împărtăşit – sau sunt folosite de către preoţi linguriţe de unică folosinţă.

Trebuie să precizăm de la început că solicitarea aceasta de a se împărtăşi cu linguriţe separate vine din partea credincioşilor puţin integraţi în viaţa liturgică a Bisericii, prea adesea superficiali şi indolenţi, care de cele mai multe ori vin la biserică doar înaintea Sfintelor Paşti, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi, având – atunci când vin pentru Sfânta Împărtăşanie – astfel de pretenţii.

În primul rând trebuie subliniat faptul că Sfânta Împărtăşanie ni se dă „spre sănătatea sufletului şi a trupului” şi în nici un caz primirea ei nu ne poate îmbolnăvi. Că Sfânta Împărtăşanie o primim spre sănătate şi nu spre boală, o subliniază în repetate rânduri şi rugăciunile cuprinse în Canonul Sfintei Împărtăşanii, atât cele de dinaintea împărtăşirii, cât şi cle rostite îndată după primirea ei. Amintim în sensul acesta, textul rugăciunilor a opta şi a zecea dinaintea primirii Sfintei Împărtăşanii cât şi al Rugăciunii Marelui Vasile şi al celei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, din cadrul Rugăciunior de mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşanie, care arată în mod expres faptul că aceasta se primeşte „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”[23], sau „spre sănătatea sufletului şi  a trupului”[24]. Amintim de asemenea şi minunea relatată în Viaţa Sfântului Ioan Maximovici, în care unul dintre preoţii care slujeau în biserica unde slujea şi Sfântul Ioan i`au pus în vinul pe care Sfântul îl folosea pentru potrivirea Sfintelor Taine din Potir, o cantitate conseiderabilă de otravă – fără ca Sfântul Ioan să ştie lucrul acesta. După consumarea acestei cantităţi de vin amenstecate cu otravă, dimpreună cu Sfintele Taine din Potir, Sfântului i s`a făcut rău însă, în ciuda aşteptărilor duşamanilor săi, nu i s`a întâmplat să moară prin otrăvire[25].

Pe de altă parte, linguriţa folosită pentru împărtăşirea credincioşilor nu este un obiect obişnuit, ci este obiect liturgic, binecuvântat şi sfinţit, consacrat slujirii Sfintei Liturghii printr`o rugăciune de sfinţire şi prin stropirea ei cu agiazmă, aşa cum se poate observa din rânduiala prescrisă pentru aceasta în Molitfelnic. În această rugăciune este arătată atât semnificaţia simbolică a acestui obiect liturgic, cât şi destinaţia ei precisă pentru împărtăşirea credincioşilor cu Dumnezeieştile Taine ale Lui Hristos:

„Doamne, Dumnezeule atotţiitorule, Cel ce, prin cărbunele cel luat cu cleştele de unul din serafimi, ai curăţit buzele proorocului prin atingere şi aşa ai preînchipuit puterea dumnezeieştilor Taine, a Trupului şi Sângelui Hristosului Tău, caută acum cu milostivire spre rugăciunea noastră şi trimite binecuvântarea Ta cea cerească peste linguriţa aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe ea, ca să fie vas vrednic spre luarea şi darea preasfântului Trup şi a scumpului Sânge al Hristosului Tău, care se va da prin linguriţa aceasta credinciosului Tău popor, spre curăţirea de toată întinăciunea şi spre iertarea păcatelor …”[26]. În cazul în care am accepta ca fiecare credincios să`şi aducă propria sa linguriţă de acasă, este exclus ca aceasta să fie binecuvântată şi sfinţită, aşadar afierosită exclusiv slujirii la Sfântul Altar. Lucrurile stau întocmai şi în cazul în care se întrebuinţează linguruiţe de unică folosinţă, pentru că nici acestea nu au fost concepute pentru a avea o destinaţie exclusiv liturgică.

Pe de altă parte, linguriţa binecuvântată şi sfinţită nu poate fi niciodată distrusă, ci în momentul în care ea devine nefolosibilă, din pricina faptului că aliajul din care este făcută s`a oxidat, ea va fi păstrată în Sfântul Altar, într`un loc curat, ca un obiect sfinţit, afierosit slujirii Sfintei Liturghii şi care a purtat Sfintele Taine ale lui Hristos.

Linguriţele pe care ar putea să le aducă credincioşii de la casele lor – pe lângă faptul că nu pot fi sfinţite şi afierosite slujirii cultului – pot prezenta riscul de a fi folosite şi în alte scopuri de către aceştia, pe de o parte, iar pe de altă parte, păstrarea lor în alte locuri decât Sfântul Altar, este un sacrilegiu.

Dacă este să punem în discuţie utilizarea linguriţelor de unică folosinţă pentru împărtăşirea credincioşilor şi aceasta constituie o gravă abatere de la disciplina bisericească, întrucât distrugerea lor după folosire nu poate fi justificată, încadrându`se în aceiaşi zonă a sacrilegiului. Pe de altă parte, ele nu pot fi sfinţite şi afierosite cultului, pentru ca ulterior să fie distruse prin ardere sau prin îngropare.

Atunci când ne referim la linguriţa cu care dăm credincioşilor Sfânta Împărtăşanie nu trebuie nici o clipă să pierdem din vedere faptul că ea poartă în ea Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos şi prin urmare n`o putem păstra oricum şi oriunde. Locul de păstrare al ei nu poate fi altul decât Proscomidiarul, alături de copie, steluţă, Sfântul Disc şi Sfântul Potir.

În situaţia în care sunt folosite pentru împărăşirea credincioşilor două linguriţe, chiar dacă acestea sunt sfinţite şi păstrate în Sfântul Altar, după rânduială, spălarea lor consecutivă înainte de folosire, într`un vas cu apă, ţinut de diacon sau de paraclisier, implică o mare problemă practică, în sensul în care apa în care linguriţele au fost clătite de regulă este aruncată, chiar dacă de cele mai multe ori într`un loc curat, ori aceasta conduce iarăşi către ideea de sacrilegiu, pentru că ele au ţinut Trupul şi Sângele Mântuitorului. Clătirea lor după împărăşirea fiecărui credincios implică riscul ca pe linguriţă să râmână fie o picătură din Sfântul Sânge, fie părticele minuscule din Sfântul Trup. Clătirea linguriţei în apă înseamnă inevitabil că aceste părţi din Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului rămâne în această apă, ori nu este îngăduit ca o parte a Sfintelor Taine, fie ea cât de mică, să fie risipită sau aruncată, odată cu această apă.

Dacă unii preoţi ar motiva că ei consumă această apă îndată după împărtăşirea credincioşilor – ceea ce în practică nu credem că se întâmplă – acest fapt ne conduce inevitabil către ideea că Sfintele Taine nu pot fi transmisibile de boli, pentru că apa aceasta ar fi purtătoare de viruşi, fiind contaminată prin clătirea concomitentă în ea a linguriţelor (fapt ireal pentru omul credincios) ori, dacă preotul care consumă acestă apă nu se îmbolnăveşte, acest fapt înseamnă că în acelaşi mod, şi credincioşii se pot împărtăşi cu aceiaşi linguriţă, pentru că introducerea ei în Sfântul Potir după fiecare credincios – fără a fi clătită – nu este cale de transmitere a bolilor, dacă privim actul în sine al împărăşirii şi realitatea prezenţei lui Hristos în Sfântul Potir, cu ochii credinţei. Euharistia (sau Împărtăşania) este o taină cerească, supraraţioanlă, depăşind barierele raţiunii umane şi, tocmai de aceea, primirea ei se face prin credinţă în primul rând – şi nu doar cu mintea.

Pe de altă parte, dacă analizăm lucrurile dintr`o perspectivă strict medicală, fără a implica credinţa, apa nu poate fi dezinfectant, ci mai degrabă transmiţător de microbi şi viruşi, aşa încât clătirea linguriţei în apă nu înseamnă dezinfectarea ei, aşa încât actul acesta devine în sine, de prisos.

Cât priveşte afirmaţia – venită din păcate tocmai din partea unui preot, într`unul din cotidianele de largă circulaţie[27] – că folosirea aceleiaşi linguriţe pentru împărtăşirea tuturor credincioşilor ar genera stricarea aspectului şi gustului Sfintelor Taine din Potir, îngreuind astfel chiar potrivirea sau consumarea de către preot a părţilor Sfântului Trup şi Sânge (rămase aici după împărăşirea preoţilor şi credincioşilor), aceasta pare hilară, vădind superficilaitate şi mai degrabă lipsa pregătirii catehetice a credincioşilor până la ajungerea lor la împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Cealaltă afirmaţie, potrivit căreia pe linguriţă ar putea rămâne urme de ruj sau alte resturi, rezultate din atingerea linguriţei de gura celor ce vin la primirea Sfintei Împărtăşanii, vădeşte că nu s`a făcut elementara catehizare a credincioşilor privitoare la pregătirea lor fizică şi chiar igienică, alături de cea sufletească, înaintea apropierii de Sfintele Taine. Această pregătire catehetică, făcută fie prin intermediul programului catehetic al parohiei, fie individual, în cadrul Tainei Spovedaniei, sau imediat după aceasta, este mai mult decât necesară. În felul acesta, putem evita apropierea femeilor de Sfântul Potir, într`o ţinută vestimentară necuviincioasă sau având buzele date cu ruj, ceea ce nu caracterizează ţinuta unei femei creştine. Lucrurile acestea pot fi foarte bine rînduite mai înainte, fie în Taina Spovedaniei, fie în discuţia purtată după aceasta, aşa încât apropierea credincioşilor de Sfântul Potir să se facă cu toată cuviinţa, nedându`se prilej pentru astfel de invocări stupide. De asemenea, în programul catehetic al unei parohii, desfăşurat de regulă seara, după slujba Vecerniei ar trebui integrate şi teme vizând pregătirea noastră trupească pentru apropierea de Sfintele Taine, cuprinzând chiar şi norme igienice sau insistându`se asupra modului în care trebuie ţinut procovăţul sub bărbie în momentul împărtăşirii, pentru a nu risipi nimic din Sfintele Taine.

Din prima parte a studiului nostru ne`am putut edifica asupra faptului că niciodată în Biserică nu au fost întrebuinţate mai multe linguriţe pentru împărtăşirea credincioşilor, ci că linguriţa folosită pentru împărtăşire era de la început una singură, sfinţită şi afierosită numai pentru aceasta.

A accepta folosirea mai multor linguriţe pentru împărtăşire, pentru a`i menaja pe cei mai slabi în credinţă, însemnă mai degrabă a le spori mereu susceptibilitatea în ceea ce priveşte posibilitatea îmbolnăvirii lor prin împărtăşire şi a rămânerii lor mereu în acealtă lipsă a credinţei. De asemenea, pentru cei credincioşi – care niciodată nu şi`au pus problema îmbolnăvirii lor prin împărtăşirea cu aceiaşi linguriţă – această practică devine smintitoare sau chiar poate introduce în inima lor îndoiala în privinţa realităţii împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

În faţa unor astfel de pretenţii nefundamentate, preotul trebuie, cu răbdare, să`i lămurească pe credincioşi asupra faptului că Sfânta Împărtăşanie o primim spre viaţă – şi încă spre viaţă veşnică! – şi în nici un caz spre boală sau spre moarte. Prin urmare, atingerea linguriţei de buzele noastre, ni`L dăruieşte pe Hristos în chip euharistic, ori aceasta trebuie să genereze bucurie în inimile noastre şi dorinţa neîncetată de a ne împărtăşi, în nici un caz teamă. Bucuria împărtăşirii de Hristos ar trebui să fie cel dintâi gând care să se afle în atenţia noastră atunci când venim la împărtăşire şi nu grija că am putea să ne ne îmbolnăvim prin folosirea succesivă a linguriţei. Dacă prin această folosire succesivă a linguriţei ne`am putea îmbolnăvi, atunci cei dintâi pasibili de contaminare ar fi preoţii, pentrui că ei, potrivesc, adică consumă după fiecare Sfântă Liturghie tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir, după împărtăşirea credincioşilor, prin introducerea succesivă a linguriţei în el. Ori că lucrurile nu stau aşa, ne`o demonstrează realitatea, pentru că niciun preot nu s`a îmbolnăvit vreodată ca urmare a potrivirii Sfintelor Taine din Potir. Sfânta Împărtăşanie nu este cauză a îmbolnăvirii noastre, ci izvor de viaţă şi de sănătate. Ori acest fapt trebuie ştiut de către credincioşii noştri, ei fiind învăţaţi despre roadele minunate ale Sfintei Împărtăşanii în viaţa lor, în cadrul programelor catehetice desfăşutate în parohie. Odată cunoscute şi înţelese lucrurile acestea, cu ochii credinţei, nu vom mai avea din partea lor solicitări de maniera celor amintite mai sus, în ceea ce priveşte împărtăşirea lor cu Sfintele Taine, folosind mai multe linguriţe.

 

În concluzie, solicitarea unor credincioşi de a fi împărtăşiţi cu o altă linguriţă decât cea sfinţită şi afierosită în acest sens, pentru a nu fi contaminaţi cu boli transmisibile, pe lângă faptul că este absurdă, vădeşte necredinţa acestora în realitatea împărtăşirii cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Aceasta întrucât cei care nu cred că Sfânta Împărtăşanie nu poate îmbolnăvi, ci că ea ne dăruieşte sănătate şi viaţă, pentru că ni`L dăruieşte pe Hristos-Viaţa, nu pot accepta nici realitatea prezenţei lui Hristos – ca Trup şi Sânge – în Sfânta Împărtăşanie, sub chipul pâinii şi al vinului. Pentru că a accepta că Hristos îşi descoperă prezenţa Sa reală, ca Trup şi Sânge, sub chipul pâinii şi al vinului, în Sfântul Potir, implică în chip obligatoriu şi a crede că împărtăşirea Sfintelor Taine ni se dăruieşte spre sănătate (nu spre îmbolnăvire) şi spre viaţă veşnică.

 

Preot  Conf. Univ. Dr. Lucian Farcaşiu

 

[1] S. Salaville, Les liturgies orientales. La Messe, II, p. 63-65, apud Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura Institutlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortoodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 595.

[2] Nichifor Calist, Istoria bisericească, cartea XIII, cap. 7, apud Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 595.

[3] A se vedea în acest sens Liturgiarum Orientalium Collectio, Collegit. Eus. Renaudot, ed. secunda, 2 tomuri, Francfurti ad Moenum, vol. I, 1847, p. 195-196; 262 şi J. Goar, Eucologion sive Graecorum, p. 105 şi H. Daniel, Codex liturgicus, t. IV, p. 380.

[4] Constituţiile Apostolice, VIII, 13

[5] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza XXIII, 21-22, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortoodxe Române, Bucureşti, 2003, p. 366.

[6] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 (Către nobila Chesaria), P.G., t. XXXII, col 485.

[7] S. Salaville, op. cit. în vol. cit, p. 63-64, apud Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit, p. 595.

[8] Liturgiarum Orientalium Collectio, vol. I, p. 262.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Catheza II către candidaţii la Botez, 2, în P. G. t. XLIX, col. 233.

[10] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe-note şi comentarii-, Sibiu, 1992, p. 160.

[11] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credinţei ortodoxe (Dogmatica), cartea IV, cap. 13, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, p.

[12] Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea liturgică, în P.G. t. XCVIII, col. 433.

[13] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 311.

[14] C. Kaliniku, Sfântul locaş şi cele ce se săvârşeşsc întrâînsul (în limba greacă), ed. III, Atena, 1969, p. 182.

[15] A se vedea în acest sens Viaţa Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, scrisă de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în Triod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortoodxe Române, Bucureşti, 2000, p. 751-752.

[16] S. Salaville, Liturgies Orientales. Notions generales. Elements principaux, p. 138; Idem, Liturgies Orientales. La Messe, II, p. 62, apud Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 596.

[17] C. Kaliniku, op. cit., p. 190.

[18] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tututor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, volmul I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 154.

[19] Pseudo-Sofronie, Tâlcuire liturgică, cap. V, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, 1960, nr. 5-6, p. 360.

[20] Ceaslovul, Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, Canonul, Cântarea a 8-a, stihira de la Şi acum…, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1973, p. 630.

[21] A se vedea în acest sens Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 597.

[22] A se vedea în acest sens lucrarea Arhitectului Mihai Urzică, Necinstirea Sfintei Împărtăşanii. Abateri, vinovăţii şi necredinţă, Bucureşti, 1930.

[23] Ceaslov, Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Rugăciunea a opta, Rugăciunea Marelui Vasile şi Rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, p. 644, 649, 651.

[24] Ibidem, Rugăciunea a zecea, p. 646.

[25] Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski, Fericitul Ioan Maximovici -viaţa şi minunile-, traducere şi note de Dana Cocargeanu, Editura Sojia, Bucureşti, 2006, p. 78.

[26] Molitfelnic, Rânduiala sfinţirii vaselor de slujbă: Rugăciunea pentru sfinţirea linguriţei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 587-588.

[27] Este vorba despre interviul acordat de Pr. Lucian Grigore, parohul de la Biserica Domnească „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, cotidianului „Evenimentul zilei”, din 14 martie 2010.

 

sursa foto: doxologia.ro