fbpx
LOADING

Type to search

Jonathan Jackson, un creștin la Hollywood (I)

Ortodoxie si traire

Jonathan Jackson, un creștin la Hollywood (I)

Share

Vorbeam ieri cu un prieten, călugăr la Sfântul Munte Athos (despre care știu că îți este foarte drag), și îi povesteam despre interviul nostru. Mi‑a spus că orice întâlnire cu oameni ca tine e o sărbătoare. Așa că aș vrea să‑ți mulțumesc pentru că ne‑ai oferit ocazia de a vorbi cu tine, astăzi.

Am să încep cu o scurtă prezentare a ta, pentru toți cei care s‑ar putea să nu te cunoască la fel de bine ca mine. Probabil că toată lumea cunoaște vedeta de film de la Hollywood, câștigătoare a cinci Premii Emmy – un lucru extraordinar, minunat! Te felicităm pentru asta, ca și pentru întreaga ta carieră. Însă eu cred că tu ești mult mai mult decât un star de cinema – și, din punctul meu de vedere, cel care te‑a descris cel mai bine este Steven Mansfield, cel care te‑a numit „un gânditor, un mistic și un profet”. Și cred că toata lumea ar trebui să cunoască mai bine cărțile pe care le‑ai scris, cum ar fi cea în care vorbești despre cum poți să devii artist după chipul lui Dumnezeu – o carte „care cântă”, după cum a spus un părinte. Ar trebui să citească și cartea ta de poezii, ar trebui să‑ți cunoască mai bine cântecele uimitoare – parcă fiecare din ele e o rugăciune! Și ar trebui să învățăm cu toții din faptul că pari să‑L inviți pe Dumnezeu în toate activitățile tale artistice; ești un fel de împreună‑lucrător cu Dumnezeu și consider că asta e foarte, foarte interesant în ziua de azi. Lumea ar trebui să afle despre toate cărțile pe care le‑ai citit: la vârsta de 11 ani, citeai C. S. Lewis – și cred că până acum ai citit probabil aproape tot ce s‑a scris despre creștinism și religie… Mi se pare uluitor!

Și nu știu când ai timp pentru toate astea! Și cred că ar trebui să luăm aminte mai ales la faptul că pari să fii atât de smerit. Cred că Dumnezeu ți‑a ascultat rugăciunile de când erai copil, când te rugai să‑ți dea înțelepciune – însă ea trebuia să vină neapărat însoțită de smerenie. (se închină) Și am să închei cu faptul că îmi place extraordinar de mult felul în care încerci să‑L vezi pe Hristos în fiecare om cu care te întâlnești și în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, precum și modul în care pari să aplici cuvintele Sfinților Părinți în viața de zi cu zi. Iar asta e ceva ziditor pentru oricine încearcă să‑și păstreze credința în aceste timpuri ciudate sau pentru oricine își caută Calea cea adevărată.

Acesta este deci omul Jonathan Jackson pe care îl văd eu și pe care îl apreciez pentru modul în care face tot ceea ce face spre slava lui Dumnezeu. Și profit de ocazie să le spun tuturor celor care nu știu că și în clipa în care ai primit un Premiu Emmy, discursul tău public de mulțumire a fost să‑ți faci semnul Sfintei Cruci și să le dedici premiul monahilor din Sfântul Munte Athos. Un lucru admirabil, cred eu.

 

Viața de dinainte și de după Muntele Athos

Am înțeles că ultimul tău proiect, un documentar despre viața Sfântului Iosif Isihastul, a primit un premiu în cadrul Festivalului Grecesc de la Londra, care a avut loc acum ceva timp. Deci, felicitări!

Mulțumesc, mulțumesc! Da, a fost ceva neașteptat și o adevărată binecuvântare pentru toți cei implicați în realizarea filmului. Iar eu am fost mai ales entuziasmat și recunoscător pentru faptul că acest film a fost ca o recunoaștere a lucrării pe care o fac călugării de la Mânăstirea Vatopedu. Subiectul acestui documentar le este foarte aproape de suflet. Sfântul Iosif Isihastul este părintele, bunicul lor duhovnicesc, iar ei au pus atât de multă rugăciune, timp și gând în toate! Și eu știu, după ce am fost acolo, alături de ei, că ei nu fac lucrurile astea pentru a fi recunoscuți în lume, ci pentru viața lumii și pentru mântuirea ei. Însă, oricum, e o mare cinste și bucurie să văd că acest documentar a primit recunoașterea pe care a primit‑o… Deci, m‑am simțit binecuvântat.

Iar cântecul tău – „Rugăciunea” – a sosit la timp pentru noi toți, în plină criză de coronavirus, așa că îți mulțumesc mult și pentru el. Mă întrebam cum ți‑a schimbat viața acest documentar – sunt foarte curioasă. Sunt sigură că te‑a schimbat mult. Ai putea să ne spui mai multe despre asta?

Da, bineînțeles. Dar în primul rând aș vrea să‑ți mulțumesc pentru toate cuvintele pline de bunătate pe care mi le‑ai adresat. Voiam să‑ți spun că pentru mine călătoria spre Ortodoxie a început în România. Și cred că asta s‑a întâmplat grație rugăciunilor credincioșilor din România – și, evident, și celor ale monahilor din Sfântul Munte și ale altora, din alte părți ale lumii, dar în mod special din România, pentru că prima oară când am văzut o procesiune (de Paști) a fost în România, de la fereastra hotelului. Am văzut o procesiune de oameni care purtau lumânări și habar nu aveam despre ce era vorba… Și când m‑au învățat să spun „Hristos a înviat!” deja ceva se deștepta în mine. Deci, aș vrea să le mulțumesc tuturor fraților și surorilor întru Hristos pentru toate rugăciunile, dragostea și sprijinul lor. Înseamnă atât de mult pentru noi! Soția mea și cu mine simțim acest lucru foarte, foarte profund.

În ceea ce privește documentarul, nu pot să‑l separ de călătoria noastră la Sfântul Munte și de experiența mea acolo. Amândouă fac parte dintr‑un tot unitar. Când m‑am dus prima dată la Sfântul Munte, starețul de la Vatopedu mi‑a spus: „Până acum, ai avut viața de dinainte de Ortodoxie, iar acum viața de după Ortodoxie. Și ai avut viața de dinainte de Muntele Athos – și acum viața de după Muntele Athos”. Și s‑a dovedit că așa a fost, pentru că nimic nu a mai fost la fel de atunci.

E o experiență care‑ți schimbă viața – să fii acolo și să iei parte la slujbe și la rugăciunea neîncetată și să simți dragostea pentru Hristos și bucuria întru Hristos în care trăiesc părinții de acolo. Și unul dintre aspectele care îmi plac deosebit de mult la religia ortodoxă este faptul că ea nu constă doar din filosofii sau idei pur intelectuale; miezul ei este experiența concretă. Ortodoxia înseamnă întâlnirea, relația cu Dumnezeu și cu familia Lui – de pretutindeni, dar și din toate epocile istorice; comuniunea cu sfinții… Dar este o experiență, o întâlnire. De citit, citisem mult despre Muntele Athos, dar prezența mea acolo mi‑a confirmat toate acele trăiri pe care le avusesem când studiam istoria Bisericii.

Și așa am aflat despre Sfântul Iosif Isihastul de la părinții athoniți. Citisem despre el vreo doi ani la rând, înainte să apară ideea documentarului. E greu să explic ce a însemnat asta pentru mine; sincer, nu pot explica. Aș spune doar că simt dragostea și rugăciunile Sfântului Iosif Isihastul – nu numai pentru mine și familia mea, ci – efectiv – pentru întreaga lume! Cred că este un sfânt al zilelor noastre, datorită curajului și îndrăznelii de care a dat dovadă în timpurile în care trăim. Suntem bombardați permanent de atâtea informații și atât de mult „bruiaj”, care ne fac anxioși, temători și ne dezumanizează. Și când ai o figură ca Sfântul Iosif Isihastul, care a ales Rugăciunea inimii și o viață de isihie, e pur și simplu… Nu știu; e vorba de o anumită pace, pe care el a dobândit‑o trăind întru Hristos – o pace de care eu știu sigur că am o nevoie disperată. Și cred că acest sfânt este o voce pentru noi, în vremurile pe care le trăim acum.

„Cel mai mult îmi lipsesc biserica și Sfânta Împărtășanie…”

Apropo de vremurile actuale, cum te găsesc? Primul gând care mi‑a venit în minte, întrebându‑te ce mai faci în această perioadă, a fost: ce îți lipsește cel mai mult?

Aș spune, în mod clar, că îmi lipsește faptul că nu mai pot să particip la sfintele slujbe ale Bisericii și nu mai pot primi Sfânta Împărtășanie. Aici ar fi principalul… A fost foarte greu.

Nu simt că ar trebui să deznădăjduim din cauza momente, în istorie, în care oamenii nu au putut primi Sfânta Împărtășanie – și încă mai sunt; sunt zone în lume în care nu există preot. Un prieten de‑al meu îmi spunea că în Alaska a existat o vreme în care preotul nu venea decât de două ori pe an, iar oamenii stăteau șase luni fără să primească împărtășanie. Sau perioade în care monahii se retrăgeau în singurătate pe toată perioada Postului Mare sau a Săptămânii Mari. Așadar nu cred că ar trebui să cădem în deznădejde.

Pe de altă parte, cred că e firesc să îți simți sufletul rănit în această perioadă. E ceva foarte puternic în acțiunea asta, de împreună‑adunare, ca oameni ai lui Dumnezeu – Sfânta Liturghie fiind lucrarea oamenilor. Deci a nu mai putea face asta a fost, practic, cel mai greu lucru.

Familia mea… Copiii mei fac școala acasă, așa că sunt foarte obișnuiți să stea acasă. Deci tranziția aceasta nu a fost dificilă în cazul lor. Practic, pe plan personal vorbind, suntem în plin demers de mutare în străinătate – vrem să ne mutăm în Irlanda –, deci e, fără îndoială, dificil să gestionezi tot ceea ce presupune o astfel de inițiativă în perioada asta de carantină.

Acum vă aflați deci undeva între vechea…

Da, stăm într‑un apartament închiriat în sistem Airbnb luna asta și sperăm să ne mutăm luna viitoare.

„Casa trebuie să fie o extensie a bisericii”

Ce pravilă de rugăciune ai în perioada asta? Mă gândesc că te rogi mai mult acum… Sau…?

Pentru sfintele slujbe, de pildă, am putut să urmărim on‑line, în direct, slujba de Paști și slujbele din Săptămâna Mare – care au fost o adevărată îmbărbătare și o binecuvântare pentru noi.

Apoi, în viața noastră de acasă, din ultimii ani, soția mea și cu mine… Ne place mult ideea (sperăm că într‑o zi va deveni realitate) că locul, căminul în care trăiești poate fi o prelungire a bisericii. În casă ar trebui, efectiv, să te simți ca într‑un sanctuar. Așa că viața noastră de rugăciune înseamnă să ne asigurăm că suntem uniți ca familie și că ne rugăm împreună – rugăciunile care se fac în această perioadă: rugăciunile de Paști și tot ce ține de ele.

Un alt lucru pe care ne‑am concentrat mult și pe care am ținut mult, în inima mea, să îl facem a fost să ne bucurăm, în ciuda faptului că nu ne mai putem reuni în cadrul slujbei. Nimic nu avea să ne ia bucuria Învierii. Nu contează contextul în care ne găseam; noi, ca familie, am vrut să ne bucurăm. Pentru că faptul că Hristos a înviat și (după cum spun cântările) „cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu‑le” este un motiv de sărbătoare, indiferent dacă suntem efectiv în clădirea bisericii, sărbătorind alături de ceilalți și luând parte la procesiuni, sau dacă suntem acasă, în fața câtorva lumânări. Motivul de sărbătoare e același. Așadar acesta a fost punctul central pentru noi – să ne manifestăm în continuare bucuria că Hristos a înviat.

De asemenea, perioada asta de carantină a crescut ocaziile de lectură și textele pe care am încercat să le parcurg. Un prieten de‑al meu mi‑a dat ideea să recitesc Noul Testament (de la un cap la altul) și așa am și făcut. Am mai citit și alte cărți, cum ar fi o carte scrisă de Sfântul Sofronie de la Essex, intitulată Despre rugăciune, care este pur și simplu uluitoare. Îmi place extraordinar de mult cartea asta. Deci în perioada asta a crescut timpul de lectură și de rugăciune. Dar există și lupte pe care le dai în fiecare zi, bineînțeles. Ritmul e diferit. Ești scos din ritmul tău de viață obișnuit și poate că acesta a fost unul din cele mai dificile aspecte. Dar cred că am fost atât de concentrați pe mutare! Viața noastră ar fi fost scoasă din rutină oricum!

„O carantină ca aceasta pune la încercare comunicarea”

În perioada asta, ai observat sau ai descoperit ceva nou la tine (bun sau rău)? Ai avut vreo „revelație” în ce te privește?

Eu am sentimentul unei călătorii continue. Prin harul lui Dumnezeu, pot să spun că soția mea și cu mine ne înțelegem foarte bine; suntem cei mai buni prieteni. Dar cred că o carantină ca aceasta pune la încercare comunicarea. Eu am avut cu siguranță nevoie de pocăință și de mai multă claritate în spovedanie, în ceea ce privește modul de a comunica și de a înțelege cât de grea poate fi situația pentru ea acum, din cauza mutării prin care trecem, plus carantina și toate celelalte. Foarte multe lucruri, în această perioadă, țin de ritmul nostru de viață și de capacitatea de a‑L vedea pe Hristos chiar și atunci când nu poți să participi la sfintele slujbe și la comuniunea pe care o ai cu ceilalți enoriași.

Acesta deci a fost, cred (și o spun într‑un sens global), unul dintre posibilele gânduri (sau una din revelații): că Hristos este, cu adevărat, tot, în toate. Avem acea frumoasă rugăciune despre Sfântul Duh, care spune: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești”. Sunt cuvinte puternice, după părerea mea, care ne atrag atenția că Hristos este realmente în toate. Dacă nu poți merge, fizic vorbind, la biserică, nu înseamnă că nu ești lângă Dumnezeu. Și oriunde ne găsim – fie afară, pe stradă, sau acasă (sau în casa altcuiva, într‑un apartament Airbnb!), întreaga lume este o Sfântă Taină – acesta e un aspect care m‑a atras către Ortodoxie; felul în care Părinții Bisericii vorbeau despre întreaga lume ca despre o Sfântă Taină. Nu avem nevoie să ne compartimentăm viețile – „Aici e sacrul, dincoace e zona seculară; aici e munca mea, și dincoace e familia” –, divizând așa totul. Criza a scos în evidență acest lucru. În Scoția există un călugăr minunat – părintele Seraphim Aldea –, care a ținut o predică foarte frumoasă, acum câteva săptămâni, tocmai despre acest aspect. Era undeva, afară, în mijlocul naturii și spunea: „Eu sunt ÎN Biserică în clipa asta!”. Înțelegi? Pentru că Dumnezeu este pretutindeni, e conținut în toate lucrurile. Și da, e dureros să nu poți să stai lângă icoane și să nu primești Sfintele Taine, însă monahii din Sfântul Munte – cred – le primesc în numele nostru, al tuturor, la fel cum se roagă pentru toată lumea. Deci sunt multe motive de îmbărbătare.

Cred că, în general, am fost mai ales atenți la a nu ne lăsa descurajați în această perioadă. Efectele pe termen lung cred că sunt cele care îngrijorează mai mult, sub aspect economic. Mulți au pierdut foarte mulți bani sau slujbe din cauza crizei. Sunt lucruri foarte grave și – evident – e vorba și de boala în sine, de pierderi de vieți omenești… Dar chiar și pentru cei care supraviețuiesc, impactul economic este pur și simplu uriaș. Așa că e greu să fii pozitiv când te gândești la aceste lucruri. Însă din punct de vedere sufletesc am încercat să ne gândim doar la cât suntem de recunoscători și să nu alunecăm în negativism și într‑o preocupare excesivă pentru propria persoană.

Dar asta e o luptă constantă, mă gândesc. În fiecare secundă ești obligat să menții linia de echilibru…

„Când lucrurile scapă de sub control, harul Domnului se înmulțește”

Eu una m‑am luptat mult cu gândul că în primul rând aș putea muri singură, fără să am pe nimeni dintre apropiații mei alături – pentru că asta face acest virus: pur și simplu mori, și nimeni nu poate sta lângă tine. Nici familia, nici prietenii, nici preotul. Nu te mai poți spovedi și nu poți să primești Sfânta Împărtășanie. Și mai e ceva: noi suntem creștini ortodocși – există posibilitatea să fii incinerat. M‑am luptat mult cu gândurile astea; nu am putut dormi, nu am putut face nimic normal timp de o săptămână. Mă tot chinuiau gândurile astea, până când o prietenă (comună), care este călugăriță, m‑a luminat în sfârșit și mi‑a spus cuvinte care m‑au liniștit și care m‑au ajutat să depășesc momentul. Acum sunt împăcată și accept voia lui Dumnezeu. Tu cum faci față acestui gând, acestei posibilități de a muri singur și de a fi incinerat, de pildă?

Da… Sunt gânduri extrem de tulburătoare. Aș spune așa: pe mine mă preocupă profund măsura potențial excesivă în care statul s‑ar putea implica în toată această problemă. Încă nu am un concept clar despre tot ceea se întâmplă în momentul de față – pentru că totul se schimbă atât de repede – , dar dacă te uiți la istoria secolului al 20‑lea…

Nu cred că ar trebui să avem încredere automat în tot ceea ce vine din direcția statului, pentru că există perioade în care se întâmplă lucruri ciudate. Așadar părerea mea este că e important să avem trezvie, să fim atenți. În momentul în care statul va începe să îi priveze pe cetățeni de posibilitatea de a avea o înmormântare corectă și le va lua drepturile (și din anumite puncte de vedere așa și face), avem motive serioase de îngrijorare și cred că ar trebui să ne preocupe aceste lucruri.

În ce privește aceste probleme punctuale, din punctul meu de vedere (pentru că nu am trecut prin așa ceva și nu pot decât să‑mi imaginez ce ar însemna), iconomia lui Dumnezeu este de așa natură încât atunci când lucrurile scapă de sub control harul Lui se înmulțește. Știi? E ca și cum am avea „norma”, situația de fapt (dar și aceste situații există din anumite motive), însă în momentul în care ai circumstanțe speciale… Mă gândesc la Sfânta Maria Egipteanca. Ea ne‑a fost un sprijin real în această perioadă, pentru că a trăit zeci de ani de zile fără împărtășanie. Și a stat în pustie timp de 40 sau 47 de ani și a murit singură, după ce a primit împărtășania. Deci… Și este o sfântă, sărbătorită ca atare în credința noastră. Avem atâtea de învățat și atâta putere pe care o putem lua de la ea – și a fost singură! A stat fără Sfânta Împărtășanie toți anii aceia!

Deci… Sunt relatări pe care le‑am auzit când am fost în Grecia, de pildă. O călugăriță ne‑a povestit despre o alta – medic, dintr‑o altă țară, care venise în Grecia; s‑a călugărit, apoi vizita spitalele. Pe vremea aceea (nu mai rețin anul), sistemul de sănătate grecesc nu era ca în țara din care provenea acea călugăriță. Cumva șocată de ceea ce văzuse prin spitale – proasta îngrijire și lipsurile de tot felul pentru pacienți –, a început să‑i viziteze, punându‑le întrebări și stând de vorbă cu ei. Și, unul după altul, aceștia îi spuneau: „După operație, în timp ce dormeam, sfântul meu a venit la mine în vizită”.

Extraordinar!

Iar medicii îi spuneau: „În timp ce operam, nu eu îmi mișcam mâinile, ci altcineva”… Și tot așa, poveste după poveste. Așa încât a spus: „După asta, nu mi‑am mai făcut griji pentru ei”.

„Pur și simplu nu cred că răul învinge”

Deci, din nou, acestea sunt miracole și lucruri care se întâmplă pentru că există o nevoie pentru ca ele să se întâmple, iar atunci când este o nevoie harul lui Dumnezeu vine. Cred că acesta este motivul pentru care în părți ale lumii mai bogate oamenii tind să fie mult mai nefericiți. Din punct de vedere spiritual. Dar în locuri unde este mult mai multă luptă, oamenii ne fac să ne fie rușine. Pentru că au bucurie… și au pace… fără prea multe lucruri materiale. În timp ce noi, care avem o abundență de lucruri materiale, suntem atât de nefericiți… Deci cred că este ceva acolo… Harul lui Dumnezeu ne întâlnește atunci când avem nevoie.

Deci, dacă suntem în fața morții de unul singur sau dacă ne confruntăm cu arderea trupului și nu putem face nimic să schimbăm asta, cred că ne facem curaj gândindu‑ne că Iisus Hristos a schimbat apa în vin și dacă poate schimba elementele apă și vin în Trupul și Sângele Său, cred că ne poate aduce înapoi din cenușă și ne poate reface oasele. Iubesc faptul că Biserica Ortodoxă nu este de acord cu incinerarea, pentru că sunt de acord că trupul este „templul Domnului” și că trebuie să îl tratăm cu respectul cuvenit. Dar cred că Dumnezeu poate învinge și asta, și o astfel de situație oribilă și rea. Pur și simplu nu cred că răul învinge.

(Va urma)

A consemnat Alexandra SVET

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *