LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Lăsatul secolului

Share
 Ce ne faci bun de lăsata secului ? mă întreabă din privire gospodinul meu, Aşchiuţă aşezat strategic pe băncuţa din bucătărie.
 Păi, o budincă de urdă cu stafide că se face mai uşor şi o poate mânca şi o guriţă cu dinţi moi ! încerc eu să-mi salvez reputaţia ştirbită cam tare în ultimul timp de implicarea mea selectivă în gastronomia familiei .
Sprijinit cu mânuţele de masă bucătarul meu-şef urmăreşte atent orice mişcare ţintind  obiectele care se află în raza lui de acţiune. Nici una nici două înhaţă castronul cu ouă şi începe să-l zgâlţâie în vu-vuul  unui mixer virtuos apoi varsă stafidele pe care tigrişorul de când şi-a schimbat dieta este nevoit să le mănânce şi abia dacă reuşesc să-mi recuperez punga cu pesmet că intră şi telul în acţiune.
Hotărât să-şi ducă până la capăt treaba începută trage tava în dreptul lui şi-şi înmoaie repede mânuţa în compoziţie că s-o fi inventat ea,linguriţa dar tot cu brânculiţa se face budinca bună. Î … !  îşi priveşte el degetele lipicioase şi încântat de ispravă mai aplică o palmă pe obrazul răbdător al budincii . La cuptor cu ea că posesorul ochişorilor neastâmpăraţi este pe cale să facă altă şotie.
Gata ! Noi ne-am îndeplinit partea la pregătirile pentru lăsatul secolului –expresie devenită prilej de amuzament în astfel de situaţii –şi ne putem juca în continuare.
Ăsta-i post uşor cu multe dezlegări la peşte şi nu trebuie să-l marcăm neapărat cu cine ştie ce festin de parcă am fi disperaţi să mâncăm ca pentru ultima oară.
Activităţile pe care le desfăşurăm împreună cu copiii sunt mai anevoioase dar pe de altă parte ne oferă momente plăcute şi multă bucurie. Însă avem tendinţa de a-i îndepărta atunci când pregătim ceva în bucătărie,fie din grija pentru securitatea lor fie din dorinţa de a lucra în linişte dar experienţa ne-a arătat că asta nu-i cea mai bună metodă. Am avut această atitudine cu fetiţa mea până când o doamnă mai în vârstă m-a luminat : dă-i şi ei un boţ de aluat şi las-o să facă ce vede la tine ! 
Atentă la preparatul pe care îl pregăteam nu observam frustrarea copilului de a fi respins ,nevoia de participa la o activitate care o apropia de mama , dorinţa de a-şi arăta abilităţile, bucuria de a reuşi într-o activitate şi de a-şi vedea lucrul mâinilor sale.
Văzând cu câtă pasiune se străduia să obţină ceva ,încântată de libertatea de a folosi ingredientele pe care până atunci nu le cunoştea decât din apostrofările mele : vezi că dai pe jos ;te murdăreşti ;verşi ;te loveşti ;te frigi,etc am realizat că nu există limită de vârstă pentru a dezvolta anumite deprinderi la copii. Şi am constatat că atunci când copilul este interesat de o activitate şi este încurajat s-o desfăşoare,el îşi dezvoltă aptitudini pe care altfel n-am avea posibilitatea de a le identifica.
Tot păţitu-i priceput ! ne spuneau părinţii când dădeam greş la o treabă.
Îmi amintesc de anii copilăriei când imitam în joc treburile pe care le făceau părinţii. De-ar fi prins viaţă ,câte case am construit şi cât busuioc am semănat pe lângă zidurile grajdului(îmi plăcea pământul mărunţit,scos de furnici) acum am avea toţi locuinţă şi câte un mănunchi de busuioc prins la grindă !
Îmi plăcea, mai cu seamă ,să stau lângă tata atunci când curăţa peşte. Mi-a rămas ca amintire mirosul de peşte proaspăt si ori de câte ori am ocazia ,chiar dacă nu vreau sa cumpăr, intru la Pescărie numai ca să admir peştele.
Îl pescuia noaptea, pe ascuns, în balta de lângă sat cu nişte unelte rămase de la bunicul din partea mamei pe care le punea în locuri numai de el ştiute şi când se crăpa de ziuă venea cu torba plină.De multe ori îl aştepta la colţ vecinul nostru,miliţianul ca să-l prindă căci deşi se împăcau bine şi noi,copiii ne jucam împreună totuşi  nu se putea pune semnul egalităţii între un fecior de chiabur şi un miliţian aflat « în exerciţiul funcţiunii ». După ce le-a luat pământul,animalele,batoza de treierat şi tot ce aveau prin gospodărie pentru cote, bolşevicii îi urmăreau ca să le mai pună în spate o vină.
Oricum nu le trebuia lor plevuşca ce creştea în balta aceea (elita aflată la putere avea gusturi alese) dar pentru tata  era o posibilitate de a-şi hrăni familia.
Se aşeza pe un scăunel cu trei picioare şi scotea câte un peşte pe care-l rădea pe scândură apoi îl arunca într-un căzănel şi după ce termina de ras tot peştele începea să-l cureţe de intestine. Priveam cum sar solzii în toate părţile şi mă uitam să văd care dintre ei are icre. Era multă caracudă (a dispărut ca specie) pe care o puteau mânca singuri şi copiii mici.  În sfârşit, ciorba de peşte era gata dacă prada era măruntă dar dacă burtoşii lacomi cădeau în plasă,avea şi cuptorul partea lui.
Părinţii au plecat lăsând în urmă nostalgia unei copilării destul de fericită pentru vremurile acelea. Deşi viaţa era plină de neprevăzut şi oamenii trăiau încă sub teroarea recentelor colectivizări totuşi părinţii ne-au ferit cât au putut de mizeriile unei lumi bulversate şi de urmările planurilor de exterminare prin foame pe care le aplicau noii ocârmuitori.
Mi-a rămas adânc întipărită în suflet viaţa aceea sănătoasă cu rosturile ei vechi , moştenite din bătrâni pe care nici hidra comunistă n-a reuşit să le sfărâme, dragostea pentru pământ, bucuria de a întâmpina orice anotimp, fiorul apropierii sărbătorilor, chiar şi postul cu asprimile lui.
Pentru noi, copiii nu era împovărător pentru că aveam dezlegare în zilele permise şi mama făcea o varietate de mâncăruri că nu ştiu de unde le mai scotea. O întrebam : Da’mâine ce mâncare ne faci?  S-ajungem până mâine că n-o să ne lase Dumnezeu să murim de foame ! venea răspunsul ei, invariabil. Da’ce ne faci? insistam noi căci voiam să ne asigurăm.
Răbdări prăjite ! izbucnea ea ,agasată de atâta sâcâială.
Plăcinta pe care o făcea mama niciodată nu mi-a reuşit (e drept că nici n-am exersat). Întindea o foaie subţire care se revărsa ca o faţă de masă apoi o răsucea pe vergică şi o aşeza pe pat peste o pânză de casă ,să se odihnească până când făcea alta tot la fel de mare. Şi cu aceste două foi umplea trei tăvi de plăcintă cu brânză,cu dovleac sau cu varză şi jumări,după caz.
Mă uitam fascinată la mişcările mâinilor ei îndemânatice care ştiau cum să apese cu vergica pe aluat ca să nu-l încreţească, câtă făină să presare pe foaie ca să fie destul de elastic ,cum să-l întindă în mâini ca să nu-l rupă  – adevărată artă pe care nu ştiu dacă o mai practică cineva azi.  Poate doar naşele longevive şi bunicile care mai au destulă vlagă şi dorinţă de a transmite mai departe ceea ce au învăţat de la predecesoarele lor.
Ăsta era şi testul pe care-l dădea nora când venea în casa soacrei  – plăcinta şi marginea dreaptă şi bătută a ţesăturii în război.
Lăsatul secului avea şi el locul bine definit în casa noastră după fiecare câşlegi şi pentru fiecare post. Părinţii munceau din greu ca să ne fie masa îndestulată,şi măcar în privinţa mâncării să nu avem de suferit. Ne îndemnau să nu fim lacomi ,să dăm şi altora din cele pe care le avem şi să-i mulţumim Lui Dumnezeu pentru grija pe care ne-o poartă.  
Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit dar cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele !
Tudora Luca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *