LOADING

Type to search

MAICA MARIAMI LEONTE – Convorbiri şi cuvinte de folos (II)

Ortodoxie si traire

MAICA MARIAMI LEONTE – Convorbiri şi cuvinte de folos (II)

Share

– De-a lungul anilor care au fost descoperirile care v-au influențat? Mă refer la oameni, la cărți…
– Crezi că le mai pot ține minte?
– Hai să ne povestiți măcar o parte din ele… Câte pot fi? Că nu cred că ați avut zilnic câte o revelație…
– Nu, Doamne ferește. Pot spune că n-am avut deloc și așa am încheiat imediat subiectul. Asta dacă aș vrea să zic că mă smeresc. Deși nu ar fi smerenie, ar fi îndărătnicie.
Prefer să le țin însă în sinea mea trăirile astea, să nu vorbesc despre ele. Nu sunt eu vrednică de a le povesti. Plus că mă mai oprește și vârsta, și bunul-simț.
– Credeți că românii au o înclinație spre eșec, spre ratare?
– Nu. Conducătorii se fac vinovați de asta, nu românii.
– Atunci întreb altfel: credeți că cei ce ne conduc au o înclinație spre eșec?
– Asta da, atâta timp cât nu urmăresc decât interesul personal. Dacă ar fi vreunul cu trup și suflet pentru țară, ar putea ridica țara. Că avem atâtea exemple de voievozi care au fost așa.
Ce, n-a mai fost decăzută România?
Nu plătea biruri la Înalta Poartă?
Și s-a redresat totuși. De ce au râvnit atâția la țara asta? Fiindcă am tot avut resurse. Cât s-a furat și cât se mai fură și încă mai avem resurse… Tot a mai rămas în țara asta ceva. Suntem ca un tezaur deschis. Dar conducătorii sunt de vină, fiindcă nu sunt pentru țară, sunt doar pentru ei înșiși, să-și facă ei de toate.
– În vremurile noastre a fi senin înseamnă a fi nesimțit?
– Uite, întrebarea asta ți-o pun și eu… tu ce crezi?
–  Eu zic că nu.
– Vezi? Așa aș spune și eu.
– Dar câți oameni senini mai sunt în țara asta, în jurul dumneavoastră. Câți oameni senini ați întâlnit și câți nesimțiti?
– Dar crezi că poți să-i numeri?
– Care din ei nu pot fi numărați?
– Și unii și alții. Ăia smeriți și senini, cu viață curată, sunt mai ascunși, nu se arată, și nu-i poți număra din cauza asta. Nu se dau în vileag, ca mine, de-am ajuns acum vezi Doamne să dau interviuri.
Păi, mai sunt eu smerită? Mai sunt eu senină?
Prin asta doar îngroș rândurile nesimțiților, care se fac atât de mulți încât iar nu-I poți număra… Îngroș rândurile lor, că nu am dat locul altora mai buni să-ți vorbească.
– Măicuță, ce credeți că primim și ce anume pierdem odată cu avansarea în vârstă?
– Câștigăm multă experiență și pierdem păcate. Fiindcă atunci când devii mai înțelept diavolul te pierde de mușteriu.
Să știi că fiecare vârstă are înțelepciunea ei, are un anume mod de a gândi, de a înțelege, de a face unele lucruri. Iar păcatele făcute la tinerețe mai târziu nu le mai repeți.
– Și atunci, spuneți-mi, a fi deștept este ace-lași lucru cu a fi înțelept?
– Nu neapărat. Deșteptăciunea nu este întot-deauna și înțelepciune. Este o diferență între ele. Nu se poate explica dar, de ești om cu carte, o înțelegi. Este distanță mare între ele. Eu de pildă mă consider o persoană deșteaptă, dar înțeleaptă nu sunt. Asta e părerea mea.
– Măicuță, tot asistăm la lupta asta între generații, tot auzim că e timpul ca bătrânii să se dea deoparte, să lase locul tinerilor, că bătrânii sunt răi, penibili… Ce credeți dumneavoastră, este penibilă bătrânețea, măicuță?
– De ce să fie? Bătrânețea are o anumită frumusețe. Este perioada înțelepciunii desăvârșite, când ai trecut prin viață și ai o anumită experiență. La bătrânețe ajungi să înțelegi ce pot folosi alții din viața ta. Vin tineri la tine, îți cer sprijin, îți cer un sfat…
D-aia eu nu consider bătrânețea o pacoste, o dramă. Este ceva firesc și frumos. Perioada în care ai timp să meditezi la tot ce ai trăit până atunci. Atunci tragi linie și începi a socoti ce ai făcut bun și ce n-ai făcut bun, ce trebuia să mai faci…
– Spuneți că este ceva firesc dar, vă întreb, este și ceva suportabil?
– Este, de ce nu? Dar pentru asta trebuie să lucrezi o viață. Să te gândești ca atunci când ajungi bătrân să nu ajungi pe mâna altuia, să nu chinui pe altul.
Însă asta depinde și de cum îngăduie Dumnezeu. Fiindcă bătrânețea nu vine singură, vin telegramele ei înainte.
– Credeți că bătrânii sunt suportabili?
– De ce nu? Ei sunt oglinda noastră. Cum sunt ei astăzi așa vom fi noi mâine. Purtându-ne noi frumos cu ei astăzi, așa se vor purta și alții cu noi mâine. Deci să nu-i dăm deoparte, să nu-i batjocorim, să nu-i luăm în râs, să nu-i lipsim de puținul pe care-l au… Dimpotrivă.
Fiindcă ei, ca mâine, nu vor mai fi și atunci, prin felul nostru de a fi, să nu le punem o pată pe suflet. Atunci ar pleca cu sufletul întunecat și nu cred că este așa mulțumitor pentru un tânăr sau o tânără care îngrijește un bătrân să-i facă zile amare și acela să moară cu sufletul întunecat și întristat asupra celui care l-a “îngrijit“.
Să ne purtăm senin. Știu că, uneori, ei ajung la vârsta când nu mai înțeleg unele lucruri, când nu mai sunt în stare și nu mai au pute-rea pe care au avut-o o viață. Dar trebuie să avem în vedere că toți vom ajunge așa fiind-că bătrânețea este imprevizibilă și nu poți să știi ce ajungi și cum ajungi.
Iar cum te porți tu cu altul, așa se va purta și altul cu tine.
– Între melancolie și nostalgie ce diferență credeți că este?
– Este. Ai trăit și tu stările astea și știi. Fiindcă altfel nu ai întreba. Eu, de pildă, am și stări de melancolie, și de nostalgie. Am din toate câte un pic.
– Sunteți mai degrabă un om pesimist sau optimist?
– Nici una nici alta. Am mers mereu pe principiul ce va fi aceea va fi.
Nu mi-am făcut niciodată planuri pentru mâine, sau pentru un an-doi. Am judecat mereu că ce știe bunul Dumnezeu că va veni peste mine, va veni.
Pot eu să-I dărâm planul, să-I întorc planul? Nu pot.
Sunt datoare să primesc totul fără să cârtesc.
Nu sunt un om optimist din fire dar nu sunt nici pesimist. Sunt sceptică uneori, dar nu știu de ce. Așa sunt eu.
– V-a dezamăgit viața?
– Da. De multe ori da, m-a dezamăgit. Dar din fericire viața merge înainte, nu se termină astăzi. Mâine este o nouă zi iar mâine va fi altfel. Fiecare zi are felul ei, lucrurile ei, întâmplările ei, rosturile ei. Așa că nu trebuie să numim viață întâmplările ce se perindă doar într-o zi. Trebuie să ne găsim puterea și cura-jul de a suporta și cele ce vin mâine ori peste un an, ori peste zece, dacă Dumnezeu ne îngăduie să trăim atât.
Pe de altă parte este normal, om fiind, să te simți depășit, să cazi în unele clipe ale vieții în deznădejde.
Noroc că apoi te redresezi și mergi mai de-parte. Gândește-te că poate vin zile și mai rele și atunci cum le mai înfrunți dacă tu te-ai împiedicat de un pai? Dacă mâine apare în cale o bârnă atunci ce mai faci? Fiindcă așa este viața, are surprizele ei.
– Ce rol are pentru dumneavoastră tăcerea?
– Foarte mare rol. Dar vezi că eu, din păcate, nu sunt tăcută. Însă are un rol foarte mare fiindcă atunci când taci vorbești și cu tine, și cu Dumnezeu. Este doar o aparentă tăcere, în realitate, în interiorul tău este o vorbire foarte intensă. Atunci când taci vorbești cu sufletul tău, te deschizi în fața lui Dumnezeu, cunoști lucrurile altfel decât le-ai cunoaște prin viu grai.
– Este mai folositoare tăcerea decât vorba?
– Da. Este mai lucrătoare în unele momente. Că sunt și clipe când vine omul și-ți cere un sfat, normal că atunci trebuie să i-l dai și să nu pozezi în om smerit, care gata, nu mai vorbește.
Trebuie să dai un sfat, să ajuți, fiindcă d-asta ți-a dat Dumnezeu grai și minte, ca să-ți ajuți semenii, nu să taci.
Taci atunci când ești în chilie. Atunci vorbești cu tăcerea, cu Dumnezeu. Dar în rest dă sfat dacă ți se cere.
– Se învață mai ușor să vorbești sau să taci?
– Să vorbești. Să taci este mai greu să înveți. A tăcea este o artă.
– Și de unde putem învăța să tăcem?
– Avem atâtea exemple înaintea noastră. Plus că uneori viața îți oferă exemple atât de importante încât nu ai cum să nu înveți să taci.
– Despre lacrimi ce ne puteți spune?
– Plângi și tu și atunci îți vei răspunde singur la întrebarea asta. Despre lacrimi nu se vorbește, lacrimile sunt trăirea și simțirea fiecăruia.
– Ce rol credeți că are tineretul în viața actuală a României?
– Are un rol foarte mare dacă este îndrumat și condus pe drumul cel bun.
Ei sunt viitorul, ei sunt nădejdea de mâine, dar le trebuie conducători, cineva care să-i sprijine din urmă.
– Și au conducătorii pe care îi merită?
– Să știi că și tinerii sunt dezamăgiți de tot ce se întâmplă, nu mai au în cine să aibă încredere.
Am văzut de curând un tânăr, vorbea la știri. Zice:
„Noi suntem parlamentarii de mâine dar ce o să facem noi acolo când vedem ce fac parlamentarii astăzi? Oare nu vom face și noi tot la fel?”
Asta se întrebau tinerii cu frică, cu groază.
Știau că pornesc cu sufletul curat înainte dar că, la o oarecare cotitură a vieții, ar putea să devină și ei tot la fel.
Deci țara își pune nădejdea în ei, îi alege, îi votează, îi sprijină, dar după aceea doar pe unul sau doi îi mai zărești la muncă, prin sălile parlamentului, restul fiind cine știe pe unde. Și atunci ce încredere mai poți avea și în tineri?
– Însă cum vă explicați că tot tinerii aceștia se îndreaptă într-un număr atât de mare spre mănăstiri și biserici și, uneori, rămân acolo?
– Puțini rămân. Foarte puțini.
Oricum, duhul lui Dumnezeu le poartă pașii spre mănăstiri și biserici. Duhul lui Dumne-zeu și eșecurile vieții. Fiindcă sunt foarte mulți care vin aici din cauza decepțiilor și, după câțiva ani de stat, pleacă.
Am avut și noi aici, la Văratec, câteva exemple de genul ăsta.
Au văzut că nu pot birui în lupta cu ei înșiși și au plecat. Asta deși veniseră cu bună credin-ță și cu râvnă să rămână la mănăstire.
Fiindcă nu sunt toți meniți pentru viața asta, sunt mulți chemați și puțini aleși. Însă totul depinde mai ales de cum rânduiește Dumne-zeu fiecăruia și apoi de voința omului. Fiindcă dacă dai voință iei putere.
Așa că trebuie să te lupți, cred că nimănui nu i-a fost ușor să rămână la mănăstire, cărțile sunt pline de exemple de acest fel. Doar vezi sfinții din Pateric, din „Viețile sfinților”, ce ispite de tot felul au avut ca să plece din mănăstire sau să cadă în păcate sau în patimi…
De ce le-au avut?
Însă dacă te lupți, Dumnezeu văzându-ți voința și râvna, un timp te lasă să te rodezi, să te izbești de greutăți, dar apoi îți trimite și harul lui, ușurarea.
Și atunci să vezi cum te bucuri și-ți spui: „Uite Doamne, dacă am răbdat, dacă am stat locului, deși am păcătuit, Tu nu m-ai lăsat și nu m-ai părăsit. Mi-ai trimis ajutorul tău și am ieșit la liman.”
Și apoi te pregătești pentru alte ispite…
Fiindcă asta este viața, o luptă continuă și o ispită continuă.
– Acum, după atâția ani de stat în mănăstire, vă pare rău că ați ales drumul acesta?
– Nu. Nu mi-a părut niciodată rău.
Mi-a părut rău atunci când vedeam că lucrurile nu sunt cum trebuie. Când vedeam că se fac abateri de la reguli iar eu eram strunită, obligată, să fac cum trebuie, când eu trăiam în asprime și în duritate iar la altele vedeam deplină libertate sigur că îmi ziceam: „Dar ce, eu nu sunt tot om? De ce la mine sunt valabile toate iar la altele, mai tinere, nu?”
Apoi înțelegeam că așa este valul ăsta, fiecare generație are felul ei de a se comporta și nu ai ce le face, nu îi mai poți îndrepta.
Înțelegeam că nu e vina lor ci mai marii lor contribuie la decăderea asta.
Fiindcă maicile, când vin aici, trebuie formate toate deodată. Dacă greșește, arată-i. Dacă nu înțelege cu blândețe, dă-i pe un ton mai poruncitor, că atunci o să înțeleagă.
Însă aici se lasă totul în voia sorții, o greșeală azi, două mâine, poimâine trei… Iar maicile așa se obișnuiesc și așa merg apoi înainte.
Este o nesimțire, o nepăsare față de cel ce greșește.
Iar eu asta nu am acceptat și, fiindcă nu am acceptat, de multe ori viața asta monahală m-a dezamăgit.
Însă de regretat nu regret că am venit.
Oricum, nu-mi vedeam locul în lume.
– Cum este privită aici dragostea?
– Te referi la dragostea pământească?
– Da.
– Nu știu ce să-ți răspund la asta fiindcă, poate nu mă crezi, nu am avut tangențe cu așa ceva.
– Eu mă refeream în general, nu al dumneavoastră. Există și altfel de exemple?
– Desigur că au fost și exemple negative, persoane care nu au putut rezista până la final, au plecat apoi în lume și s-au căsătorit…
Însă așa a fost de la început, nu de acum. Și o să mai fie cât va mai fi pământul.
– Credeți că putem sluji lui Dumnezeu mai mult în biserici și mănăstiri sau în lume?
– Nu, nu contează locul…
– Poate sluji deplin lui Dumnezeu și un mirean?
– Normal. Ce, credința este dată doar pentru monahi și mănăstiri? Este universal! Fiecare om este deci dator să slujească lui Dumnezeu conștiincios, cu credință și cu dragoste adevărată. Nu cu fățărnicie și cu interes.
Iar asta este valabil peste tot, fiecare creștin poate sluji lui Dumnezeu. Asta dacă are inima curată.
Dacă inima este curată atunci și slujirea ta față de Dumnezeu și de aproapele va fi tot curată. Altfel nu.
– Sunteți de acord cu afluxul ăsta imens de turiști care vin la mănăstiri?
– De ce nu? Se folosesc și ei de ceea ce văd.
– Dar mănăstirile nu sunt tocmai locuri de retragere?
– Ba da, însă mântuire de unul singur nu există. Așa că lasă-i să vină fiindcă cine vine la mănăstire, în mare parte, se folosește de pelerinajul ce-l face, de ceea ce vede, de ceea ce aude.
– Și o ultimă întrebare: sunteți de acord cu drumul pe care merge Biserica Ortodoxă Română?
– Nu prea.
– De ce?
– Fiindcă, așa cum zice, Părintele Justin, „ecumenismul secolului XX este cea mai mare erezie”! Asta este…
– Să înțeleg că nu sunteți de acord cu unirea bisericilor…
– Dar nu se poate. Nu se poate să se facă așa ceva. Crezi că o să lase ceva de la ei catolicii?
– Poate o să lăsăm noi…
– De ce să lăsăm noi? Tu ai fi de acord să lași? Cuvintele „ortho” – „doxa” înseamnă „credință dreaptă”.
Și atunci tu, creștin ortodox, cu o credință primită de la Sfântul Apostol Andrei, ai renunța pentru catolici? Tu ai accepta?
– Dar Patriarhul nostru nu știe asta?
– Dar ce, el o să trăiască cât veacul? Problema nu e el, ci celălalt, care va veni după el. Acela va răspunde la întrebările astea și de el va depinde totul…
– Despre vizita Papei ce părere aveți?
– Ce părere să am? Este o vizită obișnuită. A venit aici așa cum m-aș duce și eu la Vatican.
– Sau, cum spunea Părintele Teofil Părăian: „Îmi pare bine că a venit și îmi pare bine că a plecat!”
– Exact. Foarte bine că a plecat sănătos și nu i s-a întâmplat nimic pe teritoriul țării noastre.
Nu sunt de acord cu el. Cum vine asta, „Sfântul Părinte”? Ce, el e sfânt?
Un om cu judecată dreaptă nu ar fi stat la discuții cu Papa. Nu accept catolicismul sub nicio formă!
– Dar celelalte religii?
– Nici atât.
– Deloc?
– Deloc. Știu că ne închinăm aceluiași Dumnezeu, sub diferite forme, dar ceilalți au mari lipsuri.
Nu vezi, cândva erau doar două-trei secte. Acum sunt cu miile și tot mai apar. La ei nu există Sfânta Treime, nu există Maica Domnului, nu există sfinți… Doar atâta știu: „Iisus!”
Doamne ferește!
Câte războaie nu s-au făcut în numele credinței? Nu auzi mereu „Războiul sfânt” în care se omoară arabii între ei?
Cum să te omori pentru credință? Fă cu pace totul, că d-aia se spune: „Cu pace, Domnului să ne rugăm” sau „Pentru pacea a toată lumea”…
Cu pace se face totul și d-aia nu mai facem nimic cum trebuie în ziua de azi, că a venit timpul când s-a luat pacea de pe pământ.
Așa spunea un sfânt Părinte: „O să trăiți, dragii mei, zilele în care s-a luat pacea de pe pământ. Zilele în care o să fie vrăjmășie cumplită între mamă și fiică, între om și om.”
Și așa este, nu se mai înțelege nimic în ziua de azi.
Nu vezi, acum te-ai despărțit în pace și după un ceas ori două, când te întâlnești iar cu omul ăla, vezi că are o dușmănie cumplită.
– Nu credeți totuși că astea sunt doar așa, niște cuvinte? Nu credeți că vrăjmășie între mamă și fiică nu a fost și acum 100 de ani?
– Ba da, dar atunci lucrurile astea erau excepții, acum a devenit totul firesc. Îți dau un exemplu clar: m-am despărțit în pace de o persoană și după o oră, când a trebuit să mă reîntâlnesc cu ea, nu ne-am mai putut înțelege. Deși vorbeam aceeași limbă nu ne-am mai putut înțelege, nu mai puteam comunica.
– La credință credeți că ajungem prin filo-sofie sau prin religie?
– Prin curăția sufletului.
– Pe care cum o dobândim?
– Prin viață curată. Nu trebuie să fii musai creștin.
Sunt atâtea exemple în Noul Testament  și în alte cărți sfinte de păgâni care aveau o viață curată, care erau oameni milostivi, buni la suflet, care făceau fapte bune… Aveau de toate dar le lipsea credința. Și atunci Dumnezeu, văzându-le milostenia și faptele, le-a mișcat sufletul și inima și le-a vârât în ea raza Sfântului Duh, credința, tocmai ceea ce le mai lipsea. Și astăzi cine mai este ca ei?
– Măicuță, trebuie să facem milostenie?
– Normal.
– Tuturor?
– Da. Cât ne țin puterile.
– Dar avem cum să dăm tuturor? “Mămăluca“ Aglaia Roban, când am întrebat-o, mi-a spus că este bine „să facem milostenie până la țigani”.
– Eu ți-am zis, dă atât cât te țin puterile. Nu sunt eu obligată să lucrez pentru alții, care pot și ei să se ducă la câmp cum mă duc și eu, zi și noapte. Îi ajut dar să meargă și ei la prășit, cum mă duc și eu. Că sunt atâția oameni care au nevoie de forță de muncă. Însă vezi tu, ei nu se duc, e mai bine să cerșească și să capete mai mult decât să se ducă să stea o zi în soare sau în ploaie, sau în vânt.
Unii așa s-au învățat, așa le este felul… doar cu „dă și mie!” Fiindcă le este mai ușor așa decât să muncească. E mai comod. Iar de nu le dai, să vezi cum te ocărăsc.
În fiecare zi coboară din autobuz câte 17-18 și încep cu „Dă-mi!”
„Dă-mi, că am o casă de copii!” Dar ce, sunt obligată să-ți cresc eu copiii? I-ai făcut, crește-i! Ce, sunt eu obligată să ți-i hrănesc o viață întreagă?
Ți-am dat ieri, ți-am dat alaltăieri, ți-am dat acum o săptămână… Cât mai vrei? Dacă o țin tot așa urmează să mă duc și eu cu cerșitul…
Mie îmi dai dacă vin la tine?
Nu-i contest, nu-i defaim, știu că sunt și ei suflete și înțeleg că viața și lipsurile i-au adus în halul ăsta. Dar sunt vicleni, sunt șmecheri, oameni întregi ori femei, voinici, ar putea să dărâme și munții dar la muncă nu se duc.
Însă sunt și câte unii săracii, vai de capul lor.
– Unde ne putem găsi liniștea sufletească?
– În ziua de astăzi nu o poți găsi decât în inima ta. Doar în inima ta. În rest n-o căuta nicăieri fiindcă peste tot este plin de vrăjmă-șie.
– Și cum o găsim?
– Căutând să fii în pace, în primul rând cu tine însuți și apoi cu Dumnezeu. Și mai poți fi liniștit și atunci când încerci să faci binele altora. Chiar de ești păcătos.
Ai făcut vreodată experiența asta?
Să zic că ești conștient că ai supărat cândva pe Dumnezeu cu ceva grav. Ei bine, de ai reușit răul ăla făcut să-l împingi cumva mai departe făcând o milostenie, cu o faptă bună, cu un ajutor extraordinar făcut cuiva care avea nevoie imensă de tine, să vezi cum simți o liniște deplină și o mulțumire sufletească. Ai trăit așa ceva?
– Da.
– Atunci știi ce vorbesc…
– Cum ați vrea să se încheie convorbirea aceasta? Asta ca să nu vă cer un cuvânt de folos…
– Nu sunt eu în măsură să dau cuvânt de folos…
Cum aș vrea să închei? Cu mila lui Dumnezeu, care să fie cu noi, cu toții. Atât avem nevoie în ziua de astăzi. Numai mila lui Dumnezeu ne mai poate salva și ajuta să ne mai menținem pe drumul care, zicem noi, este drept. În ce măsură chiar este drept drumul ăsta, asta nu știm…
Închei deci cu mila lui Dumnezeu, să facă milă cu noi. Așa închei.
Și cu cuvintele unui sfânt Părinte: „Doamne, vreau, nu vreau, mântuiește-mă!”
– Mulțumesc mult.
– Doamne ajută!

Fabian Anton

Prima partea a interviului se găsește la:

https://lumeacredintei.com/ortodoxie-si-traire/maica-mariami-leonte-convorbiri-si-cuvinte-de-folos/

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *