LOADING

Type to search

Mănăstirea Căldăruşani

Ortodoxie si traire

Mănăstirea Căldăruşani

Share

Zilele şi nopţile Căldăruşanilor se scurg după alte dreptare. Cele ale veşniciei. Ai pierdut dragostea creştină? Ai rătăcit pe undeva o parte a sufletului tău? Vino la Căldăruşani, caută un părinte, regăseşte cerul. Biruitor ori înfrânt, numai vino! La Căldăruşani, viaţa ta poate renaşte. Vei redescoperi aici cărările veşniciei. Pustnicii Codrilor Vlăsiei de odinioară, prin rugile şi dragostea lor, au legat trainic acest loc de înaltul cerului, de potecile raiului. Dreapta credinţă a neamului românesc datorează mult Căldăruşanilor. Greco-slavismul a bătut în retragere în faţa acestei cetăţi‑mănăstire, condusă de vrednici egumeni români pregătiţi întotdeauna de “lupta cea bună” a slujirii lui Hristos.

Academia valahă
Când am mers pentru prima oară la Căldăruşani, a trebuit să străbat mai mulţi km pe jos. La marginea unui sat, am prins din urmă un călugăr al cărui grai era plin de dulceaţă duhovnicească. Părintele îşi aducea aminte cum în podul casei părinteşti avea „un troc” cu cărţi pe care le citea cu nesaţ, în dreptul unei ţigle „trase”, prin care pătrundea lumina. În tinereţe îşi dorise să se stabilească în Tibet ori la Budapesta. După ce s-a mărturisit la un duhovnic bătrân de la Căldăruşani, visurile i s-au destrămat. Încet, încet a apucat calea călugăriei. Mult doritele studii şi experienţe tibeto-budapestane au fost făcute pulbere de „Academia” Căldăruşanilor. În timp ce-mi povestea, încercam să desluşesc în zare, sub razele soarelui primăvăratec, contururile nemuritoarei academii valahe…

Lupta cu puterile întunericului
Domnia lui Matei Basarab (1632-1653) a fost o neîncetată luptă a luminii cu întunericul. Aproape după fiecare ctitorie, cel rău a căutat să-l piardă. Însă, cu ajutorul sfinţilor, domnitorul a ieşit învingător tot mereu. Cât de mult a întărâtat puterile întunericului nou ctitorita mănăstire a Căldăruşanilor (1638) se vădeşte din cronici. O pustiitoare invazie de lăcuste se va abate asupra întregii ţării. Domnitorul va apela atunci la monahii Marii Lavre din Athos care, în 1641, vor aduce în ţară cinstitul cap al Sf. Mihail al Sinadelor. S-au făcut procesiuni în acel an cu moaştele sfântului de-a lungul şi de-a latul Ţării Româneşti. Ca recunoştinţă, Matei Basarab va zidi, în 1643, la Marea Lavră, o biserică în cinstea acestui sfânt izbăvitor, dăruind aghioriţilor şi o Evanghelie grecească (manuscris de secol 10) cu ferecătură din argint. Pe spatele primei coperte sunt gravate chipul lui Matei Basarab şi al doamnei Elina sub binecuvântarea Sf. Mihail Mărturisitorul. Capul sfântului va mai reveni în Moldova şi Ţara Românească, în decursul vremurilor, în situaţii asemănătoare celei de mai sus, aducând întotdeauna mângâiere şi izbăvire.

Lacul
Lacul mănăstirii n-a prins nici măcar o pojghiţă de gheaţă în această iarnă. „Să nu vezi dumneata ţurţur la streaşină!… Că atunci îţi dai seama că s-a ajuns sub zero grade” – îmi ghiceşte gândul, din privirea aruncată peste lac, d-l Petre. Dânsul e „taman” de la Fierbinţi. Vine des la Căldăruşani. A avut aici un bun prieten, pe părintele Iov, „care s-a dus”. „Dacă nici n-o să plouă, va fi sărăcie mare”. „Le vom duce pe toate, d-le Petre” – îi răspund. Nu se lasă însă uşor convins în privinţa sărăciei. „Aşa a fost şi la începutul mănăstirii. Că d-aia îi şi zice Căldăruşani; că umblau părinţii din pădure, că aici a fost pădure, cu căldăruşele, prin satele dimprejur, ca să boteze de sărăcie, de lăcuste şi de secetă”. Iarba pârlită dă ocol lacului. Nu e nici iarnă, nici primăvară. Nu ştim în ce anotimp ne aflăm. D-l Petre mai adastă o vreme lângă lac. Îl lăsăm cu gândurile sale şi păşim spre cetate…

Părintele Laurenţiu
Am bătut la uşa unui preacuvios părinte. Cu smerenia părinţilor de la Căldăruşani, care te trimit întotdeauna la un alt părinte „mai bun”, să tot baţi la vreo câteva uşi. „Nu ştiu eu, tată. Părintele Gheorghe s-ar putea să ştie mai bine!”. Şi numai ce începe bătrânul să-l laude pe părintele Gheorghe: „Are şi carte, are şi înţelepciune, şi dragoste… Nu ca mine”. În cele din urmă, nici nu mai ştii pentru ce ai venit la Căldăruşani. Poate că întâlnirea aceasta cu părinţii e mai de folos. Ba bine că l-am întâlnit pe părintele Laurenţiu, ghidul mănăstirii! Asta îi este ascultarea. „Ce vă interesează, tată? Ei, răspunde-i la întrebare, după un ceas de „nu ştiu” şi de vorbe de pateric cu călugării! „Poate vă e foame. Să mergem la trapeză. Ia puneţi masa la fraţi, părinţilor!”. Trapeza, pictată de curând, străluceşte de curăţenie. Ne lasă singuri. Ne simţim dintr-o dată „prizonieri” ai lumii monahale. Lume a dragostei, cu alte obiceiuri decât lumea noastră. Între timp, părintele Laurenţiu a mai „rezolvat” câteva cazuri. „Tată, nu poţi să-l laşi pe om!”. Deşi are două doctorate, cu greu află vreme de citit. „Pravilă, slujbe, pelerinii care vin mereu, muzeul, oamenii cu nevoi”. Pentru un om aflat la necaz, călugării de aici lasă orice altă îndeletnicire. „Nu se poate ca omul să plece nemângâiat de la casa lui Dumnezeu”- ne spune părintele Laurenţiu.

Cerul Căldăruşanilor
Ne lăsăm „pe mâna” părintelui-ghid. Mai întâi de toate, biserica cea mare a Sf. Dimitrie, ridicată de Matei Basarab pe locul schitului de lemn tăinuit în Codrii Vlăsiei. „Închinaţi-vă, şi apoi mai stăm de vorbă!”- ne îndeamnă la bună rânduială părintele. În faţa altarului – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Noul Neamţ, adusă de călugării basarabeni refugiaţi de pe Nistru, în timpului ultimului război; apoi urmează racla cu o mulţime de sfinte moaşte; în dreapta, frumoasa raclă cu moaştele Sf. Grigorie Dascălul,canonizat anul trecut. Suntem purtaţi după aceea prin toată istoria locului, de la Matei Basarab până la ultimele lucrări din mănăstire şi betoniera ce tocmai a intrat pe poartă. La Căldăruşani s-a tipărit în anul 1836 colecţia completă a Vieţilor Sfinţilor. A existat aici o îndelungată tradiţie a copierii de manuscrise. Jumătate din manuscrisele bibliotecii Sfântului Sinod provin de la Căldăruşani. Biblioteca acestei mănăstirii a fost una dintre cele mai mari din ţară. Tot aici s-a ostenit cu tradusul din greceşte însuşi mitropolitul Valahiei Grigorie Dascălul. La celebra şcoală de pictură a monahilor a studiat marele nostru pictor Nicolae Grigorescu. Câteva dintre icoanele pictate de el se află în frumosul muzeu al mânăstirii. Părintele Laurenţiu pomeneşte apoi de stareţul Gheorghe de la Cernica, de diata lui şi rânduielile athonite păstrate cu sfinţenie de către stareţii Căldăruşanilor. Nu uită nici pe cei 500 de călugări ce se nevoiau aici pe la jumătatea veacului al XIX-lea. Ne conduce apoi în cimitirul mănăstirii, la mor­mântul părintelui stareţ Sofian. Credeam că va rămâne o veşnicie la Mănăstirea Antim. Nici nu pot să mi-l înc­hipui altfel. Şi-a dorit însă ca loc de odihnă, până la obşteasca înviere, Mănăstirea Căldăruşani. Tăcere. Părintele ne lasă să medităm. Vă asigur că nu te poţi desprinde uşor de Căldăruşani – locul unde odihnesc călugări basarabeni, ardeleni, munteni şi moldoveni, truditori, prin rugăciunea lor, la naşterea unei instituţii, a unui reper însemnat al neamului creştin românesc – Academia Valahă.

Gheorghiță CIOCIOI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *