V-am vorbit de mai multe ori despre un nou mod de a practica creştinismul, îndemnându-vă să cântaţi. Într-o lume a depresiilor, în care chiar la această oră observ la televizor tensionat modul în care un vestit politican român şi-a tras un glonte în gât pentru a scăpa de suferinţă, nu-mi rămâne decât să vă rog să fiţi şi mai buni decât sunteţi, rugându-vă pentru sufletul celor crunt încercaţi de viaţă. Şi mai ales să vă dăruiţi. Nu pentru bani, nu din vanitate, nu din slavă deşartă.
Cântaţi pentru oameni. Cântaţi pentru că viaţa trece şi e păcat de ea. Cântaţi pentru că şi acest mod de iubire e o rugăciune. Cred că voi vă veţi mântui prin cântec. Acum am să vă redau un fragment din cartea pe care aş vrea să o tipăresc săptămâna viitoare. O carte de dialoguri şi de eseuri sufleteşti. Despre viaţă, despre cântec, despre mine. Este un dialog despre nevoia de a cânta şi o motivaţie a existenţei Cenaclului Lumină Lină.
Muzicienii se mântuiesc?
Cred că şi ei o chemare specială spre a cânta. Dumnezeu le dă un talant pe care trebuie să îl înmulţească ocâpându-se numai şi numai la activitatea de creaţie şi nefăcând alte lucuri. Pentru că, fiecare zi poate fi o urgenţă. Talantul se poate îngropa dacă nu te ocupi de compoziţie, de interpretare, de răspândirea frumosului prin muzică. De altfel, doar ei, muzicienii ştiu să îşi definească muzica şi destinul. Nu avea cum un Tolstoi, să zicem, ca să vorbească altfel. De altfel chiar el numea muzica drept o „stenografie a emoţiei”. Autorii de frumos înţeleg cel mai bine pe ceilalţi creatori. Doar un om de creaţie poate să înţeleagă ce este frumos şi sfânt în alt om de creaţie. Un creator poate simţi tumultul sufletului unui alt creator. Aşa e şi la rugăciune. Un drum spre Împărăţia Cerurilor. Care însă trece prin inimile oamenilor. Aşa cum proclama Lotte Lehmann, că muzica ar fi calea cea strălucitoare pe care poetul călătoreşte sprea a aduce cântecele sale lumii. Viaţa omului e de fapt o călătorie şi un cântec. Octavial Paler se întreba: „Nu credeţi că noi suntem ca un cântec? Iar un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi întotdeauna îndreptându-te spre sfârşit”.
CATALIN DUMITREAN
