LOADING

Type to search

MĂRTURII VII DESPRE AVVA GHELASIE GHEORGHE

Ortodoxie si traire

MĂRTURII VII DESPRE AVVA GHELASIE GHEORGHE

Share

Părintele Ghelasie era un părinte de o mare asceză. Eu, când îl vedeam aşa slab, îi spuneam: „Mai mănâncă şi tu ceva, ca să te mai îngraşi”. Dar el zicea: „Lasă, bă, sufletul e mai important!” Părintele Ghelasie a venit la mânăstirea Frăsinei în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, ucenic la un Părinte Arsenie, pustnic. Şi de acolo a deprins el asceza asta deosebită. La masă venea, dar mai mult de formă, lua aşa, puţină ciorbă, dar ouă sau peşte nu mânca. Avea mare bucurie să slujească, slujea şi atunci când nu era de rând, împreună cu ceilalţi preoţi slujitori. Fusese asistent medical şi făcea injecţii la cei din mănăstire, îi îngrijea pe bolnavi.

Părintele Ghelasie avea darul acesta deosebit al convingerii. Veneau la el mulţi oameni. Veneau şi securişti şi-I puneau întrebări şi Ghelasie le răspundea şi ei nu aveau ce să mai zică nimic. Cum făcea, cum nu făcea, tot în picioare cădea. Nu aveau ce să-i facă, îi dezarma. Ei încercau să-l prindă în cuvânt, dar le răspundea aşa de bine şi frumos, că-i făcea praf. Le impunea respect, şi îi cucerea. Pe unii dintre ei i-a şi convertit. Unul dintre securişti a zis odată că „dacă îl aveam pe ăsta cu propaganda la noi, eram de neînvins”. Avea o mare putere de convingere. Ştia mai mult decât pregătirea teologică. Şi multe altele, în multe domenii. Veneau profesori mari, din toate colţurile ţării. Vorbea cu toţi şi-i aducea la credinţă. Au fost şi mulţi yoghini pe care i-a adus la credinţă. Da, avea un dar nemaipomenit al convingerii (Părintele Arhim. Ioanichie, actualul stareţ al mânăstirii Frăsinei).

Părintele Ghelasie m-a surprins pentru că a fost un om al simplităţii, el a ştiut să îmbine în mod

extraordinar virtutea postului cu virtutea îngăduinţei şi virtutea bunătăţii, pe care o considera singura cale, singura cale, singurul indiciu – dragostea – pentru aproapele al unei vieţi adevărate. Şi lucrul acesta m-a convins, m-a făcut să-l urmez, pentru că de fiecare dată părintele avea un argument special prin care te făcea să îţi dai seama că merită să o iei de la început în viaţa duhovnicească. Orice dezamăgire, orice moment mai puţin prielnic şi favorabil părintele duhovnic Ghelasie în felul acesta îl rezolva, dându-ţi sau redându-ţi de fiecare dată speranţa că prin adunarea de sine şi cu harul lui Dumnezeu vei birui şi vei trece peste multe încercări (Protosinghel Varsanufie Gherghel, stareţul mânăstirii Pătrunsa).

Părintele Ghelasie a fost simultan un producător (sculptor, pictor, teolog), un monah-războinic împotriva duhurilor rele şi patimilor, dar şi preot. Fericit, de trei ori fericit eşti, avva Ghelasie, care te-ai priceput a le împleti pe toate trei!” (Pr. Dan Popovici).

Eu îl consider un descoperitor şi comentator de taine, un mistagog, cred că este singurul. În civilizaţia noastră ortodoxă, din ţara noastră, cred că este singurul. Dar el bate mult mai departe decât spaţiul acestei ţări, cu delicateţe. Cine-l citeşte cu atenţie, vede că enumeră alte locuri, credinţa athonită, sinaită, pravoslavnică ş.a.m.d., ca să nu iasă scandal, dar în mod evident el susţine că iconicul carpatin este forma originară şi cea mai puternică şi mai accesibilă omului (Acad. Sorin Dumitrescu).

Părintele Ghelasie nu a fost un om obişnuit. Deşi simplu, vedea lucrurile într-un mod special. Mişcări legănate, gesturi alese, cu privirea senină îndreptată spre cer, glasul clar şi blând, înfăţişare iconică cu trăsături grav ascetice, cu râvnă neobosită spre frumos şi spre albastrul pufos al cerului, lipsit de barbă (uneori o mândrie ascunsă a călugărului), aduce la iveală un al doilea Pavel Xiropotamul.

Firesc, la asemenea viaţă, asemenea limbaj. Se exprima liber, spontan, fără reţinere sau prejudecăţi, aşa cum şi trăia. Deşi iubea tăcerea, nu putea să treacă pe lângă un om şi să nu-i zică un cuvânt de bucurie. Totdeauna sprinten, zglobiu, medita şi scria cu acelaşi randament. Era foarte iubit şi apreciat de tineret şi lumea intelectuală, spre surprinderea multor călugări împreună vieţuitori. Acestea nu erau decât un dar al duhului lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l vedea oricine.

Slujea la altar ca un copil lipsit de patimi, legănându-se de parcă ar fi vrut să ne odihnească pe noi. Cearta dintre oameni era singurul lucru care îl intimida. Nu ştia cum să reacţioneze şi nu reacţiona, doar suferea. Se mâhnea uneori, dar nu era trist. Era foarte interesat de medicina curată a lui Dumnezeu.

Gândea ca un biolog, se orienta ca un geograf, se exprima ca un om de ştiinţă, şi se ruga ca un înger uitând de trup. Nu purta haine alese sau călcate, nici încălţăminte moale sau modernă.

A murit precum a trăit…ca un sfânt (părintele Ilie Dantes Bobăianu de la Mânăstirea Slănic-Argeş, în volumul „Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu”, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 90).

Sfătuia Avva Ghelasie ca nici chiar din ideea de Dumnezeu să nu ne facem idol, ci să ne raportăm la El ca la Dumnezeu cel Treimic, personal, necreat, mai presus de gând şi simţire, însă prezent în mod viu şi lucrător în viaţa noastră. Să tindem aşadar ca relaţia noastră cu El să fie una „faţă către faţă”, „iconică” (de creştere în asemănare cu El).

 Zicea Avva Ghelasie unui ucenic: „Bă, tăticule, dă tot, dă tot din mână, nu ţine nimic pentru tine, măi tăticule! Dă tot, să fii liber, să fii liber, măi tăticule!”.

M-am spovedit odată la Avva Ghelasie de mândrie. „Părinte, mă munceşte patima mândriei, nu pot să scap de ea, cum să fac?” Părintele se uită atunci la mine şi-mi zice: „De ce, măi tătică? Ia du-te tu puţin pe afară câteva minute şi gândeşte-te, şi apoi să vii să-mi spui şi mie, ce ai tu mai deosebit?” Parcă m-a lovit în moalele capului. Am încercat să mă gândesc, dar n-am găsit nici un motiv pentru care să mă mândresc. Am realizat că n-am cu ce să mă mândresc şi m-am liniştit.

Spunea Avva Ghelasie: „La copii, la bătrâni şi bolnavi, trebuie să ai grijă să le duci mereu câte un mic dar. Este un gest fundamental. Şi în căsnicie, să duci femeii, care poartă chipul Maicii Domnului, de fiecare dată un cât de mic dar”.

 Părintele Ghelasie îmi povestea că a visat de mai multe ori că era linişte, frumos, şi deodată se ridică din pământ o mână cu pumnul încleştat şi se aude o voce – un strigăt: „Pe mine nu m-ai mântuit!”. Părintele îmi spunea că cele „nemântuite” ale neamului „urcă” până la noi, care suntem înzestraţi de Dumnezeu de la naştere-creaţie cu un „destin”-menire hristică de „mântuire” a celor pe care-i „purtăm” în firea noastră, ca urmaşi şi continuatori ai lor.

De aceea, Avva Ghelasie mă sfătuia ca preot să îndemn să se săvârşească adesea pomenirea morţilor – parastas la biserică. Să se strângă astfel câteva familii în fiecare sâmbătă, cu nişte prinoase, cât de puţin, ca să se întărească în conştiinţa şi rugăciunile noastre legătura cu cei adormiţi, şi să se reverse harul şi milostivirea lui Dumnezeu, tămăduind „rănile” ascunse, uitate ale neamului. Şi aşa să ne putem purta crucea de moştenire, cu puterea lui Hristos.

Doar în „baia” ritualului Bisericii se curăţeşte şi se sfinţeşte memorialul psiho-fizic moştenit sau dobândit.

„Nu te poţi despărţi de patimă cu adevărat dacă nu vrei din toată inima, dacă mai laşi în tine un gând că undeva, cândva, ai mai putea face păcatul”, spunea Avva şi îndemna:

„Umblă uşor, mă tăticule, ai grijă cum calci, cum umbli cu lucrurile, cum vorbeşti şi cum primeşti gândurile, fii cu atenţie să nu strici sau să distrugi ceva, să nu răneşti pe careva. Să nu cauţi în urmă la amintirea căderii, ca să nu te îndulceşti iar cu ispita şi să orbeşti cu sufletul, nici la stânga ori la dreapta, cu disperare sau îndrăzneală, ci cu răbdare şi nădejde, tot înainte la Hristos”.  „Nu pot, Avva!” „Bă, dacă vrei, până la urmă, poţi, mă tăticule, că te ajută Dumnezeu!”.

Spunea Părintele Ghelasie: „Păcatul, după mărturisire şi dezlegarea preotului, este iertat de Dumnezeu. Cicatricea, urma sa rămâne însă. Rămâne ca semn de hotar-oprire şi sensibilizare a conştiinţei spre a nu mai păcătui. Ca motiv de atenţie-trezvie. În plus, din acel loc sensibil izvorăşte recunoştinţa faţă de Domnul, care nu a îngăduit să se piardă sufletul tău. Urma păcatului devine în acelaşi timp semnul iertării şi milostivirii dumnezeieşti”.

„Ce-o să fie, Avva, cu noi, după ce treceţi la Domnul?”, l-a întrebat un ucenic pe Părintele Ghelasie, în ultima perioadă a petrecerii sale pământeşti. „Mi-e milă de voi, mă tăticule”, a răspuns Avva, privind parcă spre cele ce aveau să vină. „Şi ce să facem, părinte, ca să ne mântuim?”. „Să fiţi uniţi în iubire, măi tăticule. O să biruiţi numai dacă veţi fi uniţi între voi”.

Îmi spunea odată Părintele Ghelasie: „Măi tăticule, să te nevoieşti să te-apropii de Dumnezeu, că după ce se-apropie El de tine, nu te mai lasă din mână”.

Avva Ghelasie ne spunea că Părinţii creştini sunt adevăraţi Iconari, care nasc icoane vii şi participă la zugrăvirea asemănării lui Dumnezeu.

Atât de des îmi spuneai:

„Fiule, acestea trei mereu să le conştientizezi:

– ţinta unde trebuie să ajungi,

– starea de fapt în care eşti,

– calea de urmat de a ajunge de la ce eşti la ce ar trebui să fii, la ce Treimea din veci şi-a dorit pentru tine să fii”. Mi-ai dat reperele, m-ai îndreptat pe cale zicându-mi: „una e să ştii calea, alta e să mergi pe ea şi alta e să o fi şi parcurs până-n finalul ei, în veşnicie”.

Material realizat de Anca Revnic

BIBLIOGRAFIE: “PATERIC CARPATIN – FILE DE ISIHASM”, EDITURA PLATYTERA, 2017; ediţie îngrijită de Florin Caragiu.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *