Toată dragostea nemuritoare izvorăște din realitatea învierii. Fără înviere, nu există nici dragoste care nu moare niciodată. Hristos a înviat cu adevărat și ne oferă ca recompensă nemeritată dragostea Sa. Există unele voci europene care afirmă că Hristos nu ar fi înviat real, ci doar așa, metaforic, precum Goethe a înviat prin lucrările lui! În acest absurd caz, moartea ar rămâne absolută și dragostea nu ar mai învinge. Iată de ce nu putem separa dragostea de înviere.
Aceeași dilemă era și acum două milenii și nu doar la Atena: există înviere? Dacă da, este posibilă dragostea manifestată veșnic. Fără înviere, totul este zadarnic, inclusiv dragostea. Cât timp omul are suflet creștin, nu va asculta ateismul absurd. În calea ateismului sunt două piedici: familia și credința. Până când acești doi piloni vor rezista (și o vor face, cu ajutorul harului), învierea se va mărturisi și dragostea se va practica, cu orice preț. Cei ce contestă învierea și dragostea (așa cum le propovăduiește creștinismul) neagă existența lui Dumnezeu. Numai că nu au curaj să atace direct Regele, ci se leagă de paharnicii Lui (semn de lașitate).
Fără credința în înviere și fără practicarea dragostei, omul este dezumanizat. Altfel spus, perfect obedient, sclavul satanei, o caricatură care sfidează modelul divin, un om fără memorie și fără identitate. Fără dragoste, omul încetează să mai fie om. Iar când existența nu se mai supune dragostei (sau măcar bunului simț), implicațiile sunt șocante. Omul devine sclav al răului și își pierde libertatea: patimile aleg în locul lui. Ajunge gratuit la cheremul diavolului. Fără înviere, totul este anost, zadarnic, inconsistent.
Prea mulți oameni au uitat de Hristos și nu se mai raportează la modelul Lui. Chiar dacă vorbesc despre un fel de înviere și despre o formă de dragoste, termenii sunt goliți de sensul lor inițial. Omul este într-o mare criză: în criză de soluții. Fără înviere, totul merge spre moarte. Fără dragoste, totul este un chin.
Din imensa Sa dragoste, Dumnezeu ne cheamă la Sine atunci când șansele noastre de mântuire sunt maxime! Să ne facem curățenie generală în inimă, ca să Îl aflăm pe Cel ce este pretutindeni. Când suferi într-o cameră întunecată, faci tot ce poți să o luminezi. Chiar dacă nu iubești lumina, trebuie să admiți utilitatea ei pentru tine. Dincolo de cuvinte, învierea și dragostea rămân certitudini. Ateismul produce tragedii, pentru că nu poate oferi astfel de certitudini.
Cum să facem viața noastră euharistică, plină de dragoste și ancorată în înviere? Răspunsul este la îndemână: luând în serios îndemnul Domnului Hristos de a ne ruga cu o credință de foc! Pentru noi, rugăciunea nu înseamnă tehnică și procedură, nici obligație formală, ci un prilej de a intra în legătură cu Dragostea.
Fără dragoste, Sfântul Duh nu se poate pogorî, iar omul nu se poate salva! Să fim cât mai mult împreună în întâlnirile dragostei euharistice! Sfântul Duh pătrunde Biserica cu prezența Sa, cu dragostea Sa. Rezultatul: dragostea SE REVARSĂ în lume și strălucește în întuneric.
Pentru noi, Hristos îndură moartea, deși El nu are nimic comun cu moartea (cu puterile care o produc). În El nu există virusul morții. El nu a cugetat nici un atentat la adresa vieții, a nimicirii ei (explică pr. Galeriu). Hristos ne împărtășește o iubire care poartă veșnicia vieții. Omul care trăiește în dragoste respiră aerul învierii, zice sfântul Isaac Sirul. Abia când vom vedea o lume fără dragoste, abia atunci vom înțelege ce înseamnă ateismul.
Prin înviere, suntem eliberați de mentalitatea de sclavi. Când Hristos spune pe Cruce Săvârșitu-s-a, asta nu înseamnă Totul s-a sfârșit, ci Abia acum începe totul. Cine aleargă după bani, lasă la o parte mântuirea sufleului. Fără dragoste, totul în jurul nostru este lipsit de prezența lui Dumnezeu. Lipsa prezenței Vieții este o moarte crudă.
Lumea propune o cupă goală, Hristos ne oferă un Potir cu Medicamentul Vieții. Noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu abia după dragostea Sa, ne asigură sfântul Irineu. Și când te îndrăgostești de Dumnezeu, nu mai poți trăi fără el. La cât de frumoasă este viața veșnică, este de neînțeles de ce ne smiorcăim că trebuie să plecăm de aici. Iubind Viața, diavolul nu ne mai poate surprinde. Ce este viața noastră? Răspunde sfântul Ignatie: Viața noastră este virtutea dragostei, iar dacă vă cere cineva altceva, astupați-vă urechile!
Omul care se împărtășește cu sabia la brâu se îndepărtează de Hristos, zice sfântul Clement. Dragostea și învierea pot fi trăite doar în duh de rugăciune.
Realitatea nu este compusă doar din lucrurile materiale. Există și o realitate spirituală. Oamenii au fost mereu interesați să găsească aur, chiar dacă au riscat să își piardă sufletul.
Știm multe despre realitatea materială și prea puține despre cea spirituală. Nu ne bazăm pe presupuneri, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu. Problema este să facem această informație certă să intre în inimă.
Fără o inițiere în taina adevărului, nu ne cunoaștem identitatea și ne pierdem orientarea. Astfel, lipsa de cunoaștere devine orbire.
Împărăția Cerurilor este reală. Este puritate, sfințenie și adevăr. Esența acestui regat este dragostea. Doar cei ce nu reușesc să trezească dragostea în ei se pripesc să strige că nu există realitate spirituală.
Nu putem sluji decât unui singur stăpân. Primind adevărul, devenim mai puternici. Putem muta munții din loc. Nu numai că realitatea spirituală există, dar o și putem întâlni în fiecare zi.
Așadar, acțiunile noastre pline de dragoste arată în mod inevitabil harta noastră mentală, credința noastră, asupra realității. Nu suntem chemați să avem orice fel de credință, ci pe cea hristică.
Să avem această credință nu înseamnă doar să acceptăm că există o realitate spirituală, ci și să facem ce a făcut Hristos. Și să nu facem nimic ce Hristos nu a făcut. Imitare, ascultare, smerenie, bucurie.
Dumnezeu nu vrea oameni care să dea doar răspunsuri. El vrea oameni care să fie gata să își dea viața pentru credință. Dumnezeu nu vrea să ne schimbăm puțin viața. El vrea să schimbăm totul.
Este decizia noastră unde vrem să locuim. Putem locui în frică. Sau putem locui în Dumnezeu.
Când doi devin prin dragoste unul, nu înseamnă că unul domină. Nu înseamnă că noi doi devenim eu. Nu înseamnă că vom obține tot ce ne trece prin cap. Nu înseamnă că toți vor fi de acord cu noi. Ci înseamnă că prin noi înțeleg unirea mea cu Dumnezeu. Adică, participarea mea la viața Lui.
Nu vrem doar să admirăm frumusețea, ci să ne scăldăm în ea, să devenim parte din ea. Toate paginile Noului Testament ne promit că așa va fi.
Să ne alipim de Hristos, încât să nu mai putem fi despărțiți de El, ci să rămânem pentru totdeauna uniți cu El.
Bucuria lui Hristos va fi deplină când noi, făptura Lui, vom intra în bucurie.
Nu ne amintim de Nicula şi de Maica Domnului doar de 15 august, pentru că zilnic beneficiem de mijlocirile Orantei. Ea se roagă neîncetat pentru fiecare. Este atât de aproape de fiecare suferind, de fiecare orfan, de fiecare om sincer.
La Nicula foşnesc pădurile de sihaştri! Aici este şcoala pocăinţei, cu dascăli remarcabili. Aici toţi sunt premianţi, nu există corigenţi. Dacă stai cu tărie în credinţă, eşti un om fericit. Oranta Niculei îţi redă fericirea Fiului ei.
Cine vine la Nicula, devine alt om, mai bun, mai paşnic, mai iertător. Mintea încălzită de dorul Orantei de la Nicula nu mai acordă atenţie gândurilor străine de Dumnezeu. Aici înveţi o lecţie: în cele duhovniceşti, nu poţi trişa. Rugăciunea este o forţă uriaşă. Nu ne dăm seama cât de uriaşă…
Oranta Niculei ne sfătuieşte să facem ceea ce ne va spune El, să Îl punem pe Dumnezeu cârmuitor al vieţii noastre. În dumbrava minunată de la marginea Gherlei, putem exclama: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Căutăm liniştea de la Nicula, pacea şi fericirea. Numai în această atmosferă putem spera la curăţirea inimii. Oranta noastră ne reaminteşte smerenia. Numai aşa ne simţim ticăloşia, dar şi marea recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Cât de uşor ne poate vindeca Dumnezeu, chiar într-o singură clipită! Oranta Niculei este prezenţa salvatoare, cheia care ne redeschide Raiul. Şi nu ne unim doar cu Dumnezeu, ci ne unim unii cu alţii în Dumnezeu. Aceasta este Nicula: prezenţa unora în inimile celorlalţi.
Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Niculei în stare de rugăciune. Iar dacă Dumnezeu S-a făcut totul pentru noi, noi vom face totul pentru El! Doar El este Unicul Izvor al bunătăţilor din univers. Mergem până la capăt, ne îngropăm împreună cu Domnul Iisus Hristos, nu mai suntem cei dinainte.
La mijloc de august devenim oameni abia atunci când tindem către Dumnezeu. Azi, acum, aici este timpul pocăinţei. Orice necaz vom avea, ne vom ruga Maicii Domnului! De acum şi până în veşnicie, Dumnezeu va rămâne cu noi.
Ochiul bolnav nu deosebește aurul de nisip. Mintea bolnavă nu deosebește adevărul de minciună.
Tot ce pleacă de la Fiiința supra-inteligentă, atotiubitoare și desăvârșită nu este fără chibzuință, nici fără rânduială, nici la întâmplare. Nici măcar fluturii nu zboară alandala! Iubirea divină este BANDAJUL care vindecă rănile morții.
Prin rugăciune, omul devine conștient de destinația la care vrea să ajungă.
Nu sunt de acord cu remarca lui Alain Besancon, potrivit căreia – în lumea de azi – mântuirea a devenit inutilă („Dilemele mântuirii”, Humanitas, 2001, p. 17). Mai degrabă, cred cu tărie că – fără mântuire – creştinismul nu mai este creştinism.
Dacă toţi am orbi, soarele tot ar străluci. Dacă toţi am fi agnostici, Dumnezeu tot ar fi suveran. Păcatul tot păcat ar rămâne (tot nu ar fi admisibil).
Unica soluție a crizei actuale este reîncreștinarea. Organizarea vieții prin cultivarea valorilor spirituale. Este penibil să ignori cât de ignorant ești. Cine nu are dragoste, nu se mântuiește.
Marius MATEI
