LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

O întrebare pe patul de moarte

Share
Poate fi Dumnezeu cunoscut?
I-am pus această întrebare, puţin obraznică, unui părinte care mi-a urat să dedic noul an cunoaşterii lui Dumnezeu. Părintele a tăcut, dar în zilele care au urmat am tot găsit în cărţi răspunsuri, unele literare, altele duhovniceşti. De pildă în Blaise Pascal: „Arătându-se lămurit celor ce Îl caută cu toată inima şi tăinuindu-se de cei ce cu toată inima fug de El, Dumnezeu orânduieşte cunoaşterea omenească despre Sine. El dă anumite semne, văzute pentru cei ce-L caută şi nevăzute pentru cei ce nu Îl caută. Celor ce voiesc să-L vadă, le dă din belşug lumină. Celor ce nu voiesc să-L vadă, le dă întuneric din belşug.”
Apoi sfântul Nicolae Velimirovici scria că, oricărui creştin îi sunt accesibile cinci moduri de cunoştere a lui Dumnezeu: cunoaşterea umană naturală, lectura Vechiului Testament, Evanghelia ascultată în fiecare duminică, tradiţia Bisericii şi… atenţie, al cincilea mod este pentru tine: experienţa personală, care este oglindită mai ales în vieţile sfinţilor.
Faptul că pot să-L cunosc pe Dumnezeu şi prin experienţa mea personală (deşi gândul sfinţeniei, aplicat vieţii mele ar smulge universului un uriaş hohot de râs), mi se pare o dezvăluire minunată. Deci scriind, analizându-mi trăirile cu sinceritate, îl caut până la urmă pe Dumnezeu, iar faptul acesta reprezintă o motivaţie minunată. Da, asta este îndeletnicirea mea de bază. Aş vrea s-o pot spune oricui s-ar interesa de vreun curriculum vitae al meu, oricui mi s-ar adresa de maniera:
-Cu ce te ocupi tu acum?
Această întrebare mi-a pus-o tata, pe patul agoniei, întrerupându-mă din lectura pe care i-o făceam cu importanţă, cu mândrie de vocea mea bună de teatru. Am răspuns cu glas tremurat, ca un copil nepregătit scos la tablă, căci îi citeam din viaţa unei sfinte şi el însuşi vedea îngeri, în marea lui suferinţă.
-Eu o cresc pe T.
-A, da-da, te ocupi de copil, s-a liniştit, reluându-şi plimbarea ochilor pe tavan, surâsurile scurte, starea de răpire.
M-am ruşinat atunci, mi s-a părut prea puţin, când ar fi trebuit să mă ocup de rănile lui, trăind cât mai de aproape ceea ce i se întâmpla şi iubindu-l din răsputeri, nu găsind o motivare scolastică, pentru că nu prea eram de găsit la căpătâiul lui. Din fericire, îngerii preluaseră această slujire a mea, de care m-am arătat nevrednică.
Să nu te temi, frate, nimeni nu rămâne singur pe patul de moarte! Dacă oamenii n-au destulă vreme de tine, stolurile eternităţii sosesc de urgenţă şi-ţi populează camera, unde sufletul se luptă să se desprindă de trup. Numai să fii al lui Hristos, să fii un suflet împărtăşit, amintindu-ţi să-L chemi din când în când: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! sau şi mai scurt, dacă buzele au intrat deja în rigor mortis: Doamne! Doamne! la nesfârşit, adică până când îngerii desprinderii îşi termină lucrarea.
Şi dacă astăzi m-ar întreba din nou cineva important, de statura tatei pe patul de moarte, tu cu ce te ocupi? Aş avea oare curajul să-i răspund, fără a micşora vocea, fără să mă simt prinsă cu tema nefăcută:
-Eu Îl caut pe Dumnezeu… Cunoaşterea lui este ocupaţia mea de bază.
Orice urare mi-ar face un sfinţit părinte, fie poetică sau chiar ironică, ea devine pentru mine motiv necondiţionat de ascultare.
Aleg dintr-un portret esenţial al sfântului Vasile cel Mare, creionat de pr. Augustin Coroian:
“Sfântul Vasile se distinge prin evlavie, inteligenţă şi sete de cunoaştere. Într-o familie care a dăruit Bisericii cinci mari sfinţi, ierarhii Grigore de Nisa şi Petru al Sevastiei, cuviosul Navgratie, Macrina cea tânără, fraţii sfântului, şi cuvioasa Macrina cea Bătrână, bunica lor, el rămâne unic prin asceza practicată, adâncimea doctrinei, cultura dobândită şi mai ales prin credinţa sa vie şi râvna apostolică.”
La început de an, decid ca acest model al sfântului Vasile cel Mare să-mi călăuzească setea de cunoaştere, întru aflarea lui Dumnezeu.
Şi tatăl meu excelase printr-o mare iubire de cunoaştere. Dicţionarele numeroaselor discipline, umaniste şi de ştiinţă avansată, pe care simţise nevoia să le folosească până în ultimul an al vieţii, îmi dau şi astăzi sentimentul inferiorităţii mele, doar privindu-i biblioteca. Un singur domeniu a neglijat tata: cunoaşterea lui Dumnezeu.
Voi putea eu oare, cu mintea mea cea simplă, să îl adaug bibliotecii nevăzute a familiei mele?!

Elena Frandeş

2 Comments

  1. Tudora 1 ianuarie 2014

    O faci si inca foarte bine! La multi ani ,Elena. Ma incanta intotdeauna ceea ce scrii,uneori ma lasa fara replica,alteori as vrea sa alerg sa te cuprind in brate dar intotdeauna esti un exemplu de consecventa pentru mine. Mult succes in noul an ,sanatate,rabdare si multa bucurie sa-ti daruiasca Dumnezeu.

    Răspunde
  2. Elena 2 ianuarie 2014

    Multumesc, Tudora, asemenea si tie. Pace si ajutor de la Domnul!

    Răspunde

Leave a Comment Tudora Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *