LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

„…o misiune foarte clară: să ajung în Săpânţa” – Interviu cu Peter Hurley, un irlandez îndrăgostit de România

Share

L‑am cunoscut într‑o iarnă geroasă după ce părintele Grigore Luțai de la Săpânța mi‑a vorbit despre el în cei mai elogioși termeni cu putință. Peter Hurley, irlandezul excentric, s‑a îndrăgostit iremediabil de România, pe care nu o mai poate părăsi. A coborât în fața editurii noastre dintr‑o mașinuță, numai în cămașă și vestă (port tradițional maramureșean), având o traistă de gât. Din ea a scos scos cărți și pliante care vorbeau despre inițiativa lui numită „Focul viu”. O prezență cu totul insolită.

Din Irlanda în Maramureș

Cum a fost prima ta întâlnire cu Săpânţa şi cu Cimitirul Vesel? Puţină istorie.
A fost minunat şi a fost foarte importantă prima întâlnire. Am pornit de la Bucureşti cu acceleratul, cu o misiune foarte clară: să ajung în Săpânţa, să bat la uşă la un om necunoscut, părintele Grigore Luţai – care nu m‑a cunoscut, nici n‑am intrat în legătură telefonică, pur şi simplu am ajuns acolo, am bătut la uşă, m‑am prezentat, am avut un laptop şi căşti şi i‑am zis părintelui: „Vreau să vă arăt şi să ascultaţi ceva absolut minunat”. Şi i‑am pus un video de trei minute, el cu căşti, acasă la el, în care a ascultat pentru prima dată creaţia muzicală a lui Shaun Davey, probabil cel mai mare compozitor irlandez în viaţă, care a creat o suită muzicală care se numeşte Vocile din Cimitirul Vesel.

Acest Shaun Davey – un om de o incontestabilă recunoaştere culturală, care a creat o punte culturală între muzica clasică şi cea tradiţională din Irlanda, intrând astfel în cărţile de istorie – a avut strălucitoarea idee de a crea o punte culturală, spirituală între Irlanda şi România şi să deschidă o portiţă spre înţelegerea universală a temelor de viaţă, mântuire, moarte, suferinţă, bucurie, muncă – temele eterne ale umanităţii. Sunt lucruri pe care el le‑a găsit în cuvintele epitafurilor din Cimitirul Vesel. A avut ideea colosală de a scrie muzică în care fiecare epitaf devine vers pentru propria melodie. Cântecul lui Stan Ion Pătraş, Cântecul lui Ileana Stan, Cântecul lui Dumitru Holdeş ş.a.m.d. au devenit cele 13 melodii care compun o suită muzicală, povestea satului tradiţional, originar european, găsit în Săpânţa.
Şi părintele cum a  primit ideea asta?
I‑a plăcut enorm! Asta a fost în aprilie 2010.
Ai mai fost până atunci în Săpânţa?
Nu. Am mai fost în Maramureş, dar nu în Săpânţa.
Shaun Davey fusese înaintea ta sau…?
Shaun Davey nici atunci nu a ajuns în Săpânţa. El a scris această creaţie după o vizită scurtă, prima vizită în România, de câteva zile, în care nici nu a ajuns în Maramureş, şi a avut o sclipire genială, în care a recunoscut de la distanţă, ca un amiral privind prin binoclu, şi a lovit „ţinta”!
A fost, în mod clar, un moment de inspiraţie. Şi pe urmă?
Pe urmă, când am ascultat creaţia lui Shaun Davey, l‑am întrebat: „Shaun, ce vrei să faci cu această creaţie monumentală?” – că mi‑a trimis şi cuvintele. Şi ascultând cuvintele împreună cu muzica, pur şi simplu s‑a deschis o portiţă în mintea mea. Nu ştiu ce simt alţii când ascultă muzică, poate multă lume plânge, de exemplu, la Ileana Stan, sau la băiatul înecat…
Deci nu e chiar vesel cimitirul din Săpânţa…
Nu, nu e vesel, însă numele mi se pare foarte bun, mi se pare cel mai bun. Dar eu cred că asta e cea mai mare valoare adăugată de la Shaun Davey – cel puţin, în cazul meu, m‑a făcut să mă opresc şi să aprofundez, în spatele desenelor şi culorilor aprinse, în spatele cuvintelor. Socrul, de exemplu, a devenit legendar pentru că vorbeşte despre soacra lui, sunt poveştile lor… Sigur, există tristeţe în orice cimitir, dar faptul că săpânţenii au fost de acord să pună sufletele lor pe
tavă este remarcabil. Nu e uşor să fi săpânţean şi să vezi cum cimitirul a devenit un muzeu în aer liber, un punct de atracţie turistică – într‑un fel, uneori, poate fi chiar dureros.

„În satul tradiţional românesc eu găsesc matriţa vie a obârşiei autentice a Europei”

Dar turiştii care vin din toate ţările lumii crezi că înţeleg ceva din tot ce e acolo?
Foarte puţin. Media de vizită în cimitirul de la Săpânţa e de 45 de minute. Vin multe autocare, oamenii coboară, fac poze şi pleacă şi cred ei că înţeleg multe despre cultura tradiţională. Dar ei nici nu‑şi pun problema despre ce înseamnă un sat tradiţional, autentic, viu. Cred că multă lume, inclusiv din România, vine şi pleacă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar e bine şi asta, pentru că îţi deschide… apetitul. Cimitirul Vesel e foarte important, pentru că îţi deschide o lume. Iar acum, că este aşa de cunoscut, ar trebui să profităm, la propriu şi la figurat, de această notorietate, ca să promoveze o întreagă cultură. Pentru că toate satele, cele 12.000 de sate din România, au câte un cimitir, cimitirul lor „vesel”, cu aceleaşi poveşti, cu aceleaşi personaje, cu aceleaşi tristeţi, bucurii, realizări şi eşecuri; aceleaşi războaie, aceleaşi pierderi.

În satul tradiţional românesc eu găsesc matriţa vie a obârşiei autentice a Europei. Sursa! Cum mi‑a zis un muzician, care a venit acum câţiva ani în Maramureş, la festival: „E cel mai apropiat lucru de călătoria în timp care am crezut că poate exista vreodată. Am recalibrat toată gândirea mea despre muzica tradiţională şi muzica pe care o fac”.

M‑ am trezit sus, la o stână de oi, lângă ciobani care cântau la fluier – nu pentru oameni, ci pentru animale, ca să dea mai mult lapte! Era prima dată în viaţa mea când am înţeles că muzica noastră este muzică pastorală şi a fost cântată prima dată pentru animale: noaptea, ca să stea mai aproape de ciobani; în furtuni, ca să ştie unde e omul…

Foarte profundă şi neaşteptată observaţie…

De şapte ani umblu prin Săpânţa, nu tot timpul, şi îmi dau seama că nu e de ajuns timp, un singur sat, să înţeleg tot. Fiecare sat are poveşti, de aceea fiecare sat are dreptul să fie considerat buricul pământului. Şi acest „buric”, pentru că este în conceptul lor, a rezistat aşa de mult pentru că există o personalitate foarte individuală – poate să fie şi un egoism, un „buricul pământului”. Adică fiecare om e aşa, ca un nod energetic în sine, forjat, bătut, nu numai în viaţa lui, dar în toate vieţile pe care le‑a moştenit, toate familiile şi legăturile din vremuri imemoriale. Acest concept de sat tradiţional viu este un fel de floră culturală a Munţilor Carpaţi, şi de aceea are o importanţă foarte valoroasă.

Nu cred că satul tradiţional irlandez a fost vreodată la fel de interesant şi de „floral” cultural cum este satul Săpânţa, de exemplu. În Săpânţa oamenii se pregătesc pentru moarte cu ani de zile înainte, pregătind hainele pe care să le poarte când mor, pentru călătoria asta… Păi noi, când descoperim un războinic celt, cu ce a rămas din coiful şi sabia şi armura lui – e acelaşi lucru! Deci este un concept holistic pe care nu‑l mai găseşti în altă parte a Europei, nicăieri. Nici n‑am auzit de el.

Aş vrea să te întreb: practic, cu ce „organ” ai înţeles tu aceste lucruri? Cu un organ cultural? Cu organul credinţei? Ce senzori ai folosit ca să înţelegi aceste lucruri?

E foarte bună întrebarea asta. Era sentimentul care mi‑a ridicat părul pe ceafă în primul moment, asta era. Am zis la un moment dat că era glasul rădăcinii. N‑ o să uit niciodată momentul când am urcat Dealul Ştefăniţei de la Bistriţa‑Năsăud, în august 2003: Am oprit maşina, era ora nouă dimineaţa, şi m‑am uitat la cea mai mare grădină din lume, fiecare bucăţică, parcelă, toate îngrijite şi toate diferite… Şi am avut un flash într‑un moment similar într‑o seară, în 1993, tot în august cred, când am urcat pe un deal în vestul Irlandei, eram cu un prieten, şi ne‑am uitat în depărtare la celebrele Câmpuri de Piatră, cu zidurile lor mici… cât vezi în depărtare, sute, mii de mici parcele, pe ici, pe colo un moloz de piatră unde poate a existat o căsuţă, sau colibă, sau ceva la un moment dat – dar o linişte totală, de mormânt. Am conştientizat atunci – aveam 23 de ani –, pentru prima dată am conştientizat că mă uit la oasele unei culturi tradiţionale, o zonă care a fost la un moment dat foarte animată şi care a murit, a trecut şi nu mai sunt nici măcar voci, doar vântul.

Ei, şi când am văzut varianta vie, am zis: Uau! Hu‑huuu! Şi au urmat după asta zece zile în Botiza, la familia Maţa, în 2003. Au fost zece zile în care am stat cu „ciocul” foarte mic şi mă uitam în stânga şi în dreapta, întrebând: „Visez? E real?”. Atunci am avut gândul ăsta, că de această comoară ar trebui, cu siguranţă, să se ocupe cineva.

„Personalitate – ăsta e cuvântul care defineşte oamenii din Săpânţa”

Ai găsit comoara…
Da. Am călătorit mult şi sunt foarte puţine locuri pe care le vezi într‑o viaţă şi care te pot afecta astfel. De exemplu, am stat la apus deasupra Marelui Canion în America. Marele Canion este cât insula Irlandei, când stai într‑o parte şi vezi în depărtare cum dispare şi tot continuă – şi asta e doar în lăţime, nu în lungime. Dar nu e la fel când vezi ceva viu, o cultură vie – asta e diferenţa. M‑ am scufundat, în 1991, la Marele Recif în Australia: asta e foarte tare! Mamă, n‑ai văzut aşa ceva, culori, viaţă care a crescut în milioane de ani! Dar nu s‑a comparat cu experienţa din Botiza. Armonie între oameni, oameni ca parteneri, utilizatori – grădinari, ceasornicari…

Adică Dumnezeu le‑a dat în grijă un „lot” şi oamenii au înţeles asta, că nu sunt stăpânii abuzivi ai unui loc, nu îl agresează. Dar cum ţi‑au părut oamenii vii din Săpânţa? Asta este povestea Cimitirului Vesel – acolo fiecare cruce este radiografia, drama, viaţa şi moartea fiecărei familii. Într‑adevăr, e un act de mare curaj să‑ţi expui în văzul lumii povestea; unele poveşti nu sunt vesele deloc. Dar oamenii locului cum ţi s‑au părut, faţă de ce ai găsit tu în cimitir? Adică seamănă filosofia din cimitir şi conceptul acela de viaţă cu ce ai văzut tu pe uliţele satului?

Da, sigur! Nu e butaforie, nu. Bineînţeles, omul viu depăşeşte de o mie de ori epitaful lui. Personalitate – ăsta e cuvântul care defineşte oamenii din Săpânţa.

Şi părintele Grigore Luţai cum ţi s‑a părut?

Un om cu personalitate! Părintele Luţai este cum e calul ăsta mare al Maramureşului, care trage un plug adânc după el.

Da, şi mie mi se pare că are foarte multă forţă omul ăsta. Dar forţa lui de unde vine oare, Peter? Hai să ne gândim puţin. Bun, are el un dat personal al lui; dar cred că mai vine de undeva această forţă. Să vină de la comunitate? Să vină de la Dumnezeu? E un om al Bisericii, totuşi. Să vină dintr‑o conştiinţă a faptului că el trebuie să ţină focul viu, despre care şi tu vorbeşti atât de frumos? Să fie şi orgoliul de a face, de a arăta? Ar putea fi şi asta o explicaţie parţială…

Parţială, poate. Probabil s‑a „antrenat”. Eu m‑am antrenat în Maramureş, în şapte ani; eu nu sunt acelaşi Peter când am coborât acolo. Am văzut foarte multe lucruri care m‑au întărit. M‑am trezit de mai multe ori bătând lemn singur pe câmp, sub soare. Cred că e o realitate dură a lumii în care trăim. Eu m‑am antrenat un pic în şapte ani, deci nu pot să zic că am recuperat o întreagă viaţă. Dar părintele are structura asta fizică a unui om al locului, moşteneşte fizic proporţiile unui luptător, de fapt.

Da, e un fighter. Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că modul acesta de a fi al maramureşenilor vine dintr‑o legătură specială cu Dumnezeu. Eu aşa cred… Dumnezeu este atât de „coborât”, atât de viu printre ei şi atât de prezent – încât e aproape ca un prieten, ca o rudă. Ei sunt rude ale Domnului, sunt rude cu Hristos în viaţa de zi cu zi, şi cu Maica Domnului. Cred că de aici le vine forţa, dintr‑o credinţă atât de vie şi concretă, aproape materială – asta este ceea ce îi face să fie altfel şi să pună în operă tot felul de lucruri: o cruce mică de lemn sau o mânăstire spectaculoasă. Adică nu sunt numai lucruri abstracte ori simbolice, pe care le trăiesc duminica la slujbă. Dumnezeu este cu ei în orice clipă. Ştii că mulţi se roagă în permanenţă, în timp ce lucrează? Mintea macină rugăciunea, ora et labora.

Da, de acord, poate fi credinţa cea care îi face speciali pe aceşti oameni…

„M‑am îndrăgostit de România înainte să ajung în Maramureş”

Hai să ne întoarcem la Săpânţa. Cum ai organizat festivalul? Care a fost gândul tău când ai început să‑l faci, să‑l pui la punct? Şi ce vrei să demonstrezi prin el, practic?

La început aveam o bănuială, o intuiţie. Cu cât mai mult am mers, cu cât mai mult s‑a dovedit şi am învăţat, şi am văzut, şi am înţeles, au început să se lege lucrurile, să se întărească. Nu e vorba numai de Săpânţa, până la urmă nici nu e vorba numai de Maramureş. Este vorba despre România, cu siguranţă, pentru că m‑am îndrăgostit de România înainte să ajung în Maramureş.

Asta ar putea fi o „boală”, Peter, în sensul de dependenţă, de adicţie. România are un lipici special, e o ţară foarte curioasă. Te intrigă, te enervează şi în acelaşi timp parcă nu poţi trăi fără ea din clipa în care o cunoşti cu adevărat. E aproape dureros sentimentul, şi contradictoriu…

Da, este o combinaţie fascinantă şi unică de câteva lucruri, din care poate mai găseşti câte unul şi în altă parte, dar toate împreună nu cred. Nu e vorba despre „noi avem ce alţii nu au”, nu. Dar pot să spun cu mâna pe inimă că sunt cinci lucruri pe care le are România, despre care pot să zic că fiecare e unic în felul lui, şi cele cinci împreună, combinate într‑un „fus cu zurgălăi”… Mi se pare că o cultură care poate să facă asta spune foarte mult. Eu l‑am întrebat pe moş Pupăză ce înseamnă fusul cu zurgălăi. „Când un bărbat poate să facă asta pentru o mândră, asta înseamnă că el are dexteritate să facă o casă din lemn”. Că o viaţă întreagă împreună e cu foarte multe complicaţii, şi numai împreună, într‑un fel anume, poţi să fii complet, şi când la mijloc e un copil, zurgăleşte…

Da, şi este şi o lecţie despre armonie, armonie desăvârşită. Brâncuşi pare mic copil, iartă‑mă că exagerez puţin.

Da, pentru că el a simplificat, nu a complicat.

„Mai mare durere decât soarta satului nu am trăit”

Da, a turnat conceptul într‑un format artistic care se poate comunica uşor, însă fusul cu zurgălăi este chiar matricea, arhetipul civilizaţiei ţărăneşti.

Da, e forma tridimensională a unui lucru pe care îl vedem în două dimensiuni, în foarte multe culturi. Dar nu ştiu dacă e în 3D…

Cu cât am mers mai mult în poveste, cu atât mai mult mi‑am confirmat aceste observaţii. De acolo am pornit, înainte să mă întâlnesc cu Shaun Davey: ştiam că România e o ţară specială. Am avut 15 ani în care am promovat tot felul de produse, în majoritate străine, către români; dar după 15 ani, în 2009, m‑am gândit că, uite, cel mai tare lucru este chiar… România! Aş putea să mă canalizez acolo şi sunt sigur că la un moment dat va da roade. N‑ am gândit că va fi o aventură aşa de mare, că va fi aşa de dureros pe alocuri, dar şi frumos, într‑un fel, şi e o mare binecuvântare că am avut şansa să cunosc atât de multă lume şi să primesc atât de multă dragoste în schimb pentru ce am arătat. Am învăţat multe lucruri, şi rămân în continuare multe lucruri dureroase. Dar mai mare durere decât soarta satului nu am trăit, este o mare durere care mă apasă.

Am stat la un grup de oameni de afaceri din Baia Mare. Cineva a făcut un album de branduri din Maramureş, a pus Cimitirul Vesel şi a pus şi festivalul nostru acolo, ca două dintre mărcile din Maramureş, împreună cu o cofetărie, un hotel şi aşa mai departe. Dar, am zis, mă bucur foarte mult că stau la masă cu oameni din marketing şi afaceri aici, în Baia Mare, pentru că cea mai mare marcă a Maramureşului e Maramureşul în sine. Şi tot oraşul acesta era construit de ţăranii care au făcut Maramureşul, pentru că ei veneau acolo în piaţa veche, îşi vindeau lucrurile pentru bani şi nu se întorceau cu banii, îi cheltuiau cu voi aici, în oraş, şi mergeau înapoi acasă cu produsele pe care le‑au cumpărat. Deci ciclul esenţial al vieţii începe cu omul producător. Şi este suficient să existe într‑un singur om asta – Se agaţă Dumnezeu de pământ cu un fir de păr, cu un firicel: un singur om poate să ţină sus întreaga omenire. Că dovedeşte că nu am uitat de unde am pornit, nu am întors spatele acestui adevăr. Despre asta e vorba în munca asta a mea. Nu vreau să‑mi întorc spatele, am decis că nu vreau, şi cred că nici voi nu vreţi.

În mod sigur nu. Dar spune‑mi, pentru ce a fost atât de lung drumul spre Cimitirul Vesel? Ai spus că e un drum lung – aşa se cheamă şi festivalul, Lungul drum… De ce atât de lung?

Cred că drumul scurt ar fi spre cimitirul… tragic. Spre Cimitirul Vesel este un drum lung, cu multe învăţături, pentru toţi. Nu obositor – n‑am zis „Drumul obositor spre Cimitirul Vesel”.

La Săpânţa, în afară de Cimitirul Vesel şi de oameni, ţi‑a mai plăcut ceva în mod special, ţi‑a mai atras atenţia ceva în acea comunitate?

Pentru mine Cimitirul Vesel nu e cel mai semnificativ loc în Săpânţa, nu e cel mai important obiectiv turistic. Iar biserica nouă mi se pare că va fi înţeleasă şi apreciată mult mai mult în viitor decât este acum.

Este frumoasă biserica, şi la final va fi foarte frumoasă. Însă nu va înghiţi, nu va „cotropi” cimitirul prin dimensiuni?

Nu. O vezi de la distanţă, şi când intri ştii că ai ajuns în Săpânţa de‑acum. Iar când intri în cimitir, parcă el e deasupra, biserica nu înghite cimitirul. De‑abia aştept să fie gata!

Şi noi, cu toţii!

A consemnat
Răzvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *