Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare

Despre Biserica Ortodoxă Română şi martirii creştini ai prigoanei comuniste

Dacă până acum am dorit să prezentăm tragedia bisericii din acele vremuri într-un context mult mai amplu, adică internaţional, pentru a înţelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atât în alte ţări creştine şi ortodoxe din spaţiul sovietic, (cât mai ales la noi), vom continua acum cu enunţarea şi evocarea propriilor noastre drame şi tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnaţional, de care avea parte întreaga Europă, estică sau răsăriteană.

Aşadar, închişi find, torturaţi, înfometaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi, împuşcaţi, ucisi prin îngheţare sau îngropaţi de viu, batjocoriţi până la dezumanizare, acestea fiind doar câteva dintre metodele experimentului anticreştin prin care sute şi mii de martiri ai lui Iisus Hristos şi-au sacrificat viaţa în perioada comunistă. La optusprezece ani de la încheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este încă puţin cunoscut. După cum constată şi „Societatea academică pentru adevarul istoric”, un grup universitar constituit după prezentarea Raportului Tismaneanu, astăzi se vorbeşte extrem de mult despre disidenţă fără o zi de închisoare, eludându-se sacrificiul sutelor de mii de deţinuţi cu adevărat anti-comunişti. Lucrarea din care redăm mai jos câteva extrase, a fost lansată la Patriarhia Română în Săptămâna Mare (parcă nu întâmplător) şi relevă adevăratul caracter al regimului comunist: de sistem supranaţional, anticreştin, antiuman, impus popoarelor prin forţa militară a imperiului sovietic şi prin forţa ideologic-represivă a internaţionalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoţi şi episcopi, monahi şi teologi, militari şi studenţi, luptători anticomunişti ori simpli ţărani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului „Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist”.

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din Romania. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din Romania era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care au supravieţuit gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asistă la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică „comunizată” de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea religioasă. Obiectiv vorbind, însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de Partidul Comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar, pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urmă să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste, aşa după cum am precizat şi în paginile anterioare. Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia „religia este un opiu al popoarelor”.

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, trebuie spus că, în perioada interbelică, s-a manifestat deschis împotriva persecuţiei religioase din Rusia sovietică. În luna martie 1930, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dădea o circulară prin care cerea slujitorilor şi credincioşilor ei să inalţe rugăciuni către Dumnezeu, pentru creştinii prigoniţi peste Nistru, în această iniţiativă fiind angrenate şi societăţile preoţeşti, asociaţiile religioase, pentru susţinerea de conferinţe publice. Era modelul sovietic, implementat prin ARLUS…

Instalarea regimului comunist, prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945), găsea Biserica Ortodoxă Română într-o poziţie defensivă. Cunoscându-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic întâmpina probleme în ceea ce priveşte acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat şi aplicat în cele mai mici detalii. În primul rând, era nevoie de schimbarea tabloului format în perioada interbelică. Printr-o abilă propagandă comunistă, imaginea negativă a regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă Rusă era contrazisă total în nenumaratele discursuri ţinute de politicienii aduşi de noile vremuri, în articolele şi întrunirile politice cu iz cultural, de apropriere de Uniunea Sovietică, cum era, de pildă, „Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică” (ARLUS). În planul comuniştilor români, dictat de Moscova, era nevoie de o apropiere sinceră faţă de marele prieten de la Răsărit.

Redeschiderea lagărelor şi crucea Patriarhului Justinian al Bisericii Ortodoxe Române

Imediat după instalarea guvernului Groza, lagărele iniţiate odinioară de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele nou amenajate, la Targu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia. Intimidările erau un alt mijloc de exercitare a autorităţii regimului secular în problemele Bisericii. Ori, acestea se puteau face fie prin arestări, cum s-a procedat în timpul alegerilor din noiembrie 1946, fie pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, în anul 1947, atunci când majoritatea slujitorilor ortodocşi au refuzat să-l înfiereze de la altar pe fostul şef al ţărăniştilor români.

Instalarea definitivă a regimului comunist în anul 1948 aducea după sine atentarea gravă la poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Practic, Biserica are două istorii: una croită de potentaţii vremii, iar alta care se dezvăluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici. De exemplu, prin atitudinea sa, Patriarhul Justinian Marina poate fi considerat un slujitor care a înţeles că trebuie să-şi ducă crucea până la capăt. S-a folosit de poziţia sa şi de prietenia cu Dej, pentru a se împotrivi imixtiunilor politicului în treburile bisericeşti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rău Bisericii, uneori căzând în capcana compromisului, dar a scos instituţia pe care o conducea din conul de umbră impus de comunişti. A căzut în capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, în speranţa unei apropiate eliberări de sub comunism.

Ana Pauker scoate religia din şcolile româneşti

Atunci când Religia a fost scoasă din şcolile de stat (august 1948), Patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor (între care la loc de frunte şi de cinste s-a numărat Episcopul de pie memorie şi recunoştinţă Nicolae Popoviciu al Oradiei), a iniţiat proiectul de catehizare a copiilor şi tinerilor în biserici, însă a fost blocat de Securitate şi de Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comunişti Ana Pauker şi Vasile Luca. Toate iniţiativele ulterioare ale Patriarhului Justinian sau ale diferiţilor factori din conducerea bisericească pentru educarea tineretului în biserici au fost sortite eşecului, Ministerul cultelor având permanent sub observaţie această problemă.

De asemenea, pentru un control mai riguros asupra unei parţi a credincioşilor creştini din Ardeal, regimul comunist a trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie. S-a urmarit îndeaproape scenariul ucrainean din anul 1946, statul comunist fiind artizanul acestei mutaţii religioase, printr-o abilă campanie în presă, intimidări, folosirea represiunii chiar, dar mai ales prin specularea sensibilităţilor responsabililor din Biserica Ortodoxă Română. Modul de desfăşurare a acestei campanii, pe lângă reacţiile negative evidente care au apărut, a fost dezavuată de unii ierarhi ortodocşi, precum Patriarhul Justinian Marina, dar mai ales de Nicolae Bălan şi Nicolae Popoviciu, care nu au acceptat să participe la unele evenimente consumate în perioada septembrie-decembrie 1948, ci doar la cele cu caracter ceremonial. Iniţiativa Statului a fost desăvârşită la 1 decembrie 1948, atunci când, în Monitorul oficial, s-a publicat legea de desfiinţare a Bisericii Greco-catolice.

Valurile de represiune şi rezistenţă anticomunistă din România

Frecventelor opoziţii ale Sinodului, partidul le-a răspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului „Adormirii Maicii Domnului” din 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al Ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952). Atunci, sute de preoţi care au avut funcţii de decizie în instituţiile Bisericii au fost retinuţi, anchetaţi şi trimişi la Canal, în înjositoarea „brigadă a hoţilor”. Alţi slujitori au fost arestaţi doar pentru faptul că erau etichetaţi „chiaburi” de către organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistenţa armată anticomunistă din munţi. Totodată, putem afirma că valurile de represiune se declanşau pe fondul consolidării autorităţii Partidului Comunist în Stat, după „demascarea” deviaţioniştilor din anul 1952, ori după evenimentele de la Budapesta din anul 1956 şi retragerea trupelor sovietice în anul 1958. Acuzaţiile ce li se aduceau clericilor erau încadrate în mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 („uneltire contra ordinii sociale”) dedicat legionarilor, dar şi în alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la „siguranţa în Stat”. Ulterior, în anii ’50, comuniştii aveau să mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, săvârşite înainte de 23 august 1944, cu sintagma „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Faptele penale încadrate la acest articol erau, de exemplu, ţinerea şi publicarea de conferinţe, articole, studii şi alte lucrări, care arătau adevărata faţă a comunismului din Rusia interbelică.

Prigoana şi întoarcerea la catacombele primelor veacuri creştine

În închisorile comuniste, viaţa religioasă a dobândit un aspect de catacombă. Nenumarate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere în ajutorul divin colegilor de suferinţă. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în „experimentul Piteşti”, temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Domnul Iisus Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan.

Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Iisus Hristos era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleaşi denunţuri plătite, unele anonime, ale aşa-numiţilor „turnători” la Securitate. Deoarece preoţii refuzau să susţină iniţiativele Partidului Comunist cu privire la muncile agricole în zilele de sărbătoare ori la strângerea cotelor – precum jertfele ce trebuiau aduse odinioară împăratului – aceştia erau consideraţi „duşmani ai poporului” şi trataţi ca cetăţeni inferiori, copiii lor având mult de suferit. Ineficienţa economiei şi agriculturii socialiste era imputată preoţilor şi credincioşilor, consideraţi „sabotori” în aplicarea directivelor date de partidul-stat, aşa cum creştinii primelor veacuri erau consideraţi vinovaţi pentru răul care se abătea asupra imperiului, ca pedeapsă de la zeităţi.

„Uneltitorii legionari” din spaţiul românesc

Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru construirea socialismului în Romania. Pentru comunişti, monahii trebuiau compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe focare de misticism şi pelerinaje ale credincioşilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor.

Refuzul Patriarhului Justinian Marina de a accepta planul de reformare a monahismului, adus în Sfântul Sinod de reprezentanţii puterii seculare, cu toate presiunile exercitate asupra sa, a determinat autorităţile să recurgă la un alt val de arestări. În perioada 1958-1959, au fost arestaţi cei din jurul Patriarhului, slujitori consideraţi de încredere, teologi, dar şi mulţi preoţi care „unelteau” împotriva regimului. Au fost formate loturi de „uneltitori”, precum „Rugul Aprins”, „Vâforata”, sau lotul preoţilor de la Episcopia Aradului. Aceşti clerici au fost „demascaţi” că „ascultau posturile străine de radio”, comentând negativ, că ţineau „şedinţe legionare” în care educau tinerii etc. simpla calitate de a fi credincios sau teolog însemna, pentru torţionarii regimului comunist, a fi legionar, după cum i s-a imputat profesorului Teodor M. Popescu, în ancheta de la Securitate: „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi, fiind teolog, eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. Pentru aceste „culpe” s-au dat pedepse grele, între 10-25 ani de temniţă grea. Aceste detenţii, totuşi, nu au durat până la expirarea pedepselor, deoarece, în perioada 1963-1964, statul comunist, în dorinţa de a adopta o destindere pe plan internaţional, i-a graţiat pe toţi deţinuţii politici; după ce acesta încercase să-i reeduce, pentru lumea socialistă care apăruse între timp. Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării de la o eparhie la alta a Decretului 410/1959, adoptat de către Marea Adunare Naţională în anul 1959. Această transformare profundă a monahismului ortodox era a doua în istoria Bisericii, dupa cea din timpul domniei lui Cuza. De represiune nu a fost ferit nici Patriarhul Justinian, care a cunoscut un scurt domiciliu obligatoriu la Dragoslavele şi doua încercări de otrăvire orchestrate de autorităţi, potrivit celor spuse de marele duhovnic ortodox român, Părintele Cleopa Ilie. De altfel, metodele represive ale regimului comunist aveau să fie resimţite şi de Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, finul lui Petru Groza şi, se pare, de Episcopul Andrei Magieru al Aradului, ori Nicolae Popoviciu al Oradiei.

Crimele din Basarabia

Un caz aparte al istoriei bisericeşti recente a Romaniei este cel al Basarabiei şi Bucovinei de nord. După cedarea nelegitimă a celor două provincii, în vara anului 1940, ca urmare a presiunii sovietice, viaţa religioasă de peste Prut a cunoscut o prigoană greu de imaginat, asemănătoare cu cea desfăşurată în Rusia interbelică. La sosirea trupelor sovietice, cu sprijinul comitetelor de primire, preoţii au fost persecutaţi cu atâta brutalitate, încât imaginile sinistre îl trimiteau pe privitor la epoca persecuţiilor păgâne din primele secole creştine. Alţii au fost arestaţi, anchetaţi de NKVD, apoi ucişi, după mutarea lor în imperiul sovietic. În stadiul actual al cercetărilor putem spune că aproape 50 de slujitori ai altarului au cunoscut moartea mucenicească numai în perioada ocupaţiei sovietice de un an de zile, în acest spaţiu vitregit de evenimentele istoriei. Bisericile au fost pângărite, jefuite şi chiar transformate în grajduri, depozite sau închise. S-au fixat biruri pentru funcţionarea lăcaşurilor de cult, pe care credincioşii le achitau sovietelor, pentru a se ruga în continuare lui Dumnezeu.

După revenirea autorităţilor române, lăcaşurile de cult au fost refăcute, iar preoţii reinstalaţi în posturile lor. Însă, precum se ştie, prigoana a fost declanşată din nou, după 1944, când trupele sovietice au reocupat cele două provincii romaneşti.

Biserica Ortodoxă Romană în perioada 1944-1989, cu aspectele ei positive şi negative, bune şi rele

Conform celor spuse şi mai sus, după anul 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viaţa Statului. În anul 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava (fostă la Cernauţi – Bucovina de Nord), patru Academii Teologice din Ardeal şi Banat, precum şi seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia şi Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând după anul 1944, peste o mie de preoţi ortodocşi (la care se adaugă şi cei romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi) au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimisi să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost eliberaţi abia în anul 1964. Între cei aruncaţi în închisori, se numărau şi teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) şi mulţi alţii; câţiva preoţi ortodocşi au fost împuşcaţi . Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (trcut la cele veşnice în anul 1964, în Franţa). În anul 1959, aşa cum am precizat şi în paginile anterioare, au fost desfiinţate un număr de schituri şi mănăstiri, sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi din ele în mod brutal şi trimisi în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti (mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfantul Spiridon Vechi, Albă-Postăvari, Enei, Spirea Nouă, Izvor, Sfânta Treime Dudeşti etc.). Autorizaţiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obţineau cu multă greutate. Preoţimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată şi controlată în permanenţă, prin aşa-numiţii „inspectori de culte” şi ofiţeri de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti.

Când, la 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor (abrogată odată cu emiterea Legii nr. 489/2006 privind “Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”), erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea, penticostal şi crestin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult. La 19-20 octombrie 1949, Sfântul Sinod a votat Statutul pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, aprobat apoi şi de Ministerul Cultelor (ce are la bază principiile Statutului Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna). Potrivit acestuia, biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunarii de Jos (cu sediul la Galaţi), Episcopia Buzaului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia Romanului şi Husilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înfiinţată în anul 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebesului şi Episcopia Aradului.

Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în adunările şi consiliile parohiale, adunările şi consiliile eparhiale şi Adunarea Naţională Bisericească (pentru întreaga Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3 clerici şi 2/3 mireni.

Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotare s-au organizat: Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America înfiinţată în anul 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.

Între ierarhii din perioada de care ne ocupăm, consemnăm în primul rand pe Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), de care am mai pomenit în acest material, priceput organizator şi îndrumător al vieţii bisericeşti în condiţiile create după al doilea război mondial. A fost urmat de Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986), fost Profesor la Facultăţile de Teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Bucureşti, apoi Mitropolit al Ardealului (1956-1957) şi al Moldovei (1957-1977). Din 16 noiembrie 1986 până la 30 iulie 2007 biserica noastră a fost condusă de Patriarhul Teoctist Arăpaşu, fost Episcop-vicar patriarhal (1950-19629, Episcop al Aradului (1962-1973), Mitropolit al Olteniei (173-1977), apoi al Moldovei şi Sucevei (1977-1986-1990). Dintre ceilalţi ierarhi, menţionăm pe Mitropoliţii Ardealului Nicolae Colan (1957-1967), Nicolae Mladin (1967-1981) şi Antonie Plamadeală (1982-2005); apoi Mitropoliţii Firmilian Marin (1947-1972) şi Nestor Vornicescu ai Olteniei (1978-2000); Vasile Lazarescu (1934-1961) şi Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), Episcopii: Nicolae Popiviciu (136-1950), Valerian Zaharia (1950-1969), Vasile Coman (1971-1992) ai Oradiei; Andrei Magieru al Aradului (1936-1960), Chesarie Păunescu al Constanţei, apoi al Dunării de Jos (1944-1973), Iosif Gafton al Râmnicului şi Argeşului (1944-1984), Antim Anghelescu al Buzăului (1944-1979), cei mai mulţi autori de lucrări teologice şi istorice, participanţi la numeroase congrese şi întruniri peste hotare. Între faptele mai de seamă din viaţa bisericească ortodoxă trebuie să mai reţinem revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a clerului şi credincioşilor uniţi (greco-catolici) în anul 1948, precum şi prima canonizare oficială a unor sfinţi şi mărturisitori de neam român (1955).

Pentru pregătirea personalului de cult au funcţionat şase seminarii teologice cu durata de cinci ani (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) şi două Institute Teologice de grad universitar cu durata de patru ani, la Bucureşti şi Sibiu. O serie de teologi români s-au remarcat prin lucrările lor sau prin activitatea ecumenică cum ar fi: Dumitru Staniloae, Ioan Gh. Coman, Liviu Stan, Nicolae Chiţescu, Emilian Vasilescu, Orest Bucevschi, Nicolae Balca, Nicolae Nicolaescu, Ene Branişte, Petre Vintilescu, Ioan Rămureanu, Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, Petru Rezuş, Alexandru Ciurea, Nicolae Lungu, toţi la Bucureşti; Nicolae Neaga, Nicolae Mladin (viitorul Mitropolit al Ardealului), Sofron Vlad, Grigorie Marcu, Dumitru Belu, Iorgu Ivan, Milan Şesan, Isidor Todoran, Stefan Lupşa, Teodor Bodogae, Corneliu Sârbu, Dumitru Calugăr, Gheorghe Şoima, Alexandru Moisiu, la Sibiu.

Patriarhia Română a editat câteva publicaţii şi periodice, cum ar fi: “Biserica Ortodoxă Romană” (apare din 1874) fiind buletinul oficial al Patriarhiei Romane, “Studii Teologice” – revista Institutelor Teologice; “Ortodoxia”, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 aparitii pe an). Toate cele cinci Mitropolii editau câte o revistă, tot cu câte 4-6 apariţii pe an: “Glasul Bisericii” (Mitropolia Ungrovlahiei), “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, “Mitropolia Ardealului”, “Mitropolia Banatului”. La Sibiu apare foaia bisericeasca bilunară “Telegraful Român” – cel mai vechi periodic românesc, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853.

În Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti s-au tipărit: Biblia (patru ediţii, in 1968, 1975, 1982, 1988), cărţi de cult, manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial, lucrări teologice, cărţi pentru credincioşi, cărţi de rugăciuni, calendare s. a. Acelaşi lucru l-au făcut şi tipografiile eparhiale de la Mănăstirea Neamţ, Sibiu şi Timişoara.

După 1964 – anul unui aşa zis “dezgheţ” – au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioşilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul ţării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile şi mănăstirile monumente istorice. În acelasi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, din care multe sunt adevărate monumente de artă. Biserica Ortodoxă Română a întreţinut legături de prietenie şi colaborare cu toate celelalte Patriarhii şi biserici ortodoxe autocefale. Aceste relaţii sunt marcate îndeosebi de vizitele oficiale făcute Bisericii Ortodoxe Române de Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, precum şi vizitele oficiale făcute de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române acestor Patriarhii, în ultimele decenii.

S-au stabilit relaţii cu Bisericile vechi Orientale (Patriarhia Etiopiei, Patriarhia Armeană din Etchimiadzin, Patriarhia Coptă din Egipt şi Biserica Siriană Iacobită din Kerala-India), cu Biserica Romano-catolică (mai ales din Austria, Germania şi Belgia), cu Biserica Veche Catolică, cu Biserica Anglicană, cu o serie de Biserici protestante.

Biserica Ortodoxă Română activează în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. Şi-a trimis delegaţi la Adunările Generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru in Comitetul Central până în anul 1977) şi Vancouver (1983), condusă de Mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeală. Alţi ierarhi şi teologi ortodocşi români au activat în diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian şi Iustin au făcut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981). La rândul lor, numeroşi conducatori ai acestei mari organizaţii intercreştine au făcut vizite în România cu diferite ocazii, purtând discuţii cu patriarhii români, cu alţi conducători de culte, ierarhi şi profesori de teologie. Biserica noastră şi-a adus aportul şi la promovarea dialogului intercreştin şi in cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva (câteva sesiuni ale acestor două mari organizaţii s-au ţinut în România) şi multe altele… Doar aşa, ca o paranteză vreau să subliniez faptul că, cele enumerate şi reliefate în aceste rânduri ar fi aşa numitele aspecte ori situaţii mai positive ale bisericii, însă problemele şi greutăţile cu care s-a confruntat ea în continuare au fost la fele de grele şi de multe, ca şi până în 1964 – anul graţierii şi amnistierii publice a deţinuţilor politici şi religioşi din România, pentru a-şi contrui aceasta în Occident, îndeosebi, o imagine mult mai bună, altfel conducătorii şi torţionarii politici de atunci rămânând la fel de asupritori şi de vicleni.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre stat, etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural, de-a lungul timpurilor. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserică – “Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!…” viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor!

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!

Rezumat

Studiul de faţă doreşte să aducă în atenţia celor interesaţi de istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, în context internaţional şi naţional, mai précis spus sub regimul ocârmuirii totalitare şi comuniste, câteva informaţii, date şi elemente ce pot contribui la identificarea şi edificarea acestei perioade şi la circumscrierea ei în marea istorie, destul de zbuciumată, a lumii, a credinţei creştine şi a bisericii din această ţară.

Lucrul acesta este unul destul de îndrăzneţ şi, deci, sufficient de riscant pentru că încă nu avem toate date necesare elaborării unui tablou complet şi întreg, căci nu avem încă, toate cazurile, împrejurările şi situaţiile elucidate, aşa încât au fost şi încă vor mai fi foarte multe încercări, studii, cărţi şi articole în vederea lămuririi acestui capitol din istoria ţării şi bisericii româneşti, cu convingerea că toate au contribuit, contribuie şi vor contribui la o cât mai completă şi mai corectă cunoaştere a istoriei acestor ani, mai cu seamă de către noi, tinerii, care nu am (prea) trăit acele vremuri destul de vitrege, pentru cei mai mulţi dintre cei care au trăit atunci. În ideea atingerii acestui deziderat am folosit mai multe studii, articole, cărţi şi materiale pentru evocarea vremurilor în care şi-a desfăşurat activitatea Biserica Ortodoxă Rusă, Poloneză ori Biserica Ortodoxă Română – pe care am prezentat-o în a doua parte a materialului de faţă, într-un context mai amplu, pentru a fi mai bine înţeleasă perioada şi ostilităţile cu care s-a confruntat, precum şi inluenţele (bune şi, mai ales rele) ce veneau atunci dinspre răsărit.

Bibliografie selectivă, străină

1 R. Aubert, Nouvelle histoire de l’Église în L’Église dans le monde moderne (1940 ŕ nos jours), vol. V, Paris, Seuil, pp. 581-582; A. Riccardi Pio XII, Bari, Laterza, 1984, pp. 7-8.

2 Archives diplomatiques françaises (A.D.F.), Série Z, Europe 1944-1949, Italia, N 237, Folio 86-93, Raportul lui Jacques Maritain, 10 dec. 1946.

3 A. Riccardi, Roma or Moscow, Milano, Vita Paensio, 1979, p. 29.

4 Vezi H. Portelli, Gramsci et la question religieuse, Paris, Ed. Anthropos, 1974, 321 p.

5 Atti e Discorsi di Pio XII, Roma, Ed. Paoline, 1958, vol. VIII, pp. 345-347.

6 D. Pospelovski, The Russian Church under the Soviet Regime 1917-1982, Gestwood, 1984, vol I, p. 105.

7 J. Hecker, Religion and communism, London, 1953, p. 154.

8 “Ruskii Vestnik”, nr. 18, 1991.

9 Gernot Seide, Geschichte der Russischen Orthodoxen im Ausland, Wiesbaden, 1983, p. 22.

10 A documentary History of Communism, volume 2, by Robert Daniels, London, J.B. Touris Ltd, p. 147.

11 Xavier de Montelos, Les chrétiens face au nazisme et au stalinisme. L’épreuve totalitaire, Paris, Plon, p. 261.

12 Tereza Toranska, Oni, Des Staliniens polonais s’expliquent, Paris, Flammarion, 1987, p. 31.

13 Teresa Toranska, op. cit., p. 111.

14 Vladimir Dedijer, Vatikan i Iasenovak. Dokumente, Belgrade, Rad, 1987, p. 27.

15 Milorad Ekmečić, Budućnost Jugoslavije (Viitorul Iugoslaviei) în “NIN”, 16 nov 1991, p. 56-57.

15 E. di Nolfo, Vaticano e Stati Uniti (1939-1952) Milano, Angeli, 1978, p. 491-492.

16 Melvyn P. Leffler, Inside Enemy Archives. The Cold War Reopened în “Foreign Affairs”, July-August 1996, p. 123.

17 Vladimir O. Pechatnov, The Big Three after World War II, Cold War International Project Working, Paper No.13, Woodrow Wilson International Center, 1995, p. 17.

18 Vladislav Zubok, Constantin Pleshakov, Inside the Kremlin’s Cold War. From Stalin to Kruschev, Cambridge, Harvard U.P., 1996, p. 74.

Bibliografie selectivă, românească

1.George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri), Editura Nemira, Bucureşti, 2005

2.Partidul, Securitatea şi Cultele – 1945 – 1989. Volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Editura Nemira – Coleţia „Biblioteca de Istorie”, Bucureşti, 2005

3.Ionuţ – Gabriel Corduneanu, Biserica şi Statul – două studii, Editura Evloghia, Bucureşti

4.Ioan Ianolie, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006

5.Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

6.Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007

7.Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007

8.Mihai Albu, Carmen Chivu – Duţă, Dosarele securităţii. Studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2007

9.Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007

10.Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist, Editura Polirom, Iaşi, 2001

11.Lucia Hossu – Longhin, Memorialul Durerii – Manualul de Istorie ce nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

12.Dan Puric, Cine Suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

Drd. Stelian Gomboş – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor