Păcatul îndoielii şi prihănirea de bunăvoie

Ispitele satanei sunt uneori prea mari ca să le poţi îndura singură. Cheamă în ajutor de rugăciune pe aproapele iubit şi puternic şi pe părintele de mănăstire la care poţi ajunge mai repede. Lasă-i pe o foaie ce te tulbură şi el se va ruga să rezişti acelui păcat, acelei ispite care te tulbură cu neruşinare. Eziţi şi amâni să o faci, fiindcă nu te recunoşti în zgârcenia nemilostivă, în frivolitatea minciunii, în bănuirea celei ce te ajută să duci puţin din crucea ta. Da, nu eşti aşa, dar demonul poate ataca nu doar prin slăbiciunile tale, accentuându-le, ci şi prin virtuţi, răsturnându-le.

Iată de ce mă simţeam lovită în piept, când intram în biserică: din lucrarea satanei, bănuiam şi prigoneam un inocent. Încrâncenarea mea de a folosi raţiunea şi neputinţa de a-l dezvinovăţi se lovea de rugăciunea lui de a scăpa de prigonire, căci nu-mi greşise nimic, doar aparenţele îi erau împotrivă. Ar fi fost destulă încrederea mea şi iertarea mea pentru fiecare din acele repetate vinovăţii conjuncturale şi vrăjmaşul ar fi plecat schelălăind.

Semnul că voi pătimi această ispită a neîncrederii în aproapele l-am avut când am împărtăşit fetiţa şi ieromonahul O, cel care de atâtea ori s-a rugat pentru ea cu folos, a întrebat absent cum o cheamă. Când i s-a răspuns, a măsurat-o cu neîncredere:

– Chiar aşa?!

Îmi venea să ţip: cum, părinte, vă îndoiţi de numele ei? Dar nu v-aţi îndoit nici de minunea pe care Domnul a făcut-o prin mâna voastră, deblocându-i centrul vorbirii! Tot după o sfântă împărtăşanie… Am văzut atunci în spatele lui „comentatorul”. Ieromonahul fusese oprit, în timp ce se îndrepta cu potirul spre copil, de un confrate cu chef de cleveteală.

Doamne, îţi mulţumesc că doar asupra mea s-a vărsat ispita îndoielii de aproapele. Îmi dau seama că ieromonahul fusese ţinta atacului diavolesc, pentru a se îndoi de puterea credinţei sale, căci minunea făcută asupra fetiţei (şi a altora) era cunoscută de mulţi şi îi tulbura. Înţeleg de ce Iisus le spunea adesea celor vindecaţi de El:

– Du-te şi să nu spui la nimeni…

M-am înfricoşat la gândul că retardul copilului s-ar putea reinstala, coborându-l iar într-o tăcere vegetativă. Am acceptat într-o clipă ce urma să mi se întâmple: am sorbit eu, cu sete, ispita îndoielii ce plutea deasupra potirului, iar părintele O. a putut lucra mai departe, cu har neştirbit, cât a durat perindarea copiilor de-a lungul Sfintei Liturghii.

Dar ispita satanei s-a dovedit peste puterile mele, căci era construită pentru a dărâma, nu o păcătoasă ca mine, ci un preot de mănăstire.

Vizitez TOB-ul şi îmi cumpăr „Filocalia de la Optina”. În lectura ei îmi regăsesc pacea, ba chiar o formulă din Apostol care îmbărbătează inima în ispite: „Credincios este Dumnezeu, care nu va lăsa pe voi să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita, va face şi sfârşitul ei.” O repet, privind icoana Domnului, îngenuncheat în grădina Ghetsimani. Simt că vreau să-l urmez în rugăciune şi mă aud spunând:

– Tată, ia de la mine ispita aceasta!

*

Pe ajutoarea mea a dezvinovăţit-o un câine. Era atât de rău, că nici cu binişorul, nici cu băţul, nu puteai trece de el; doar conversându-l, o vreme… Se pripăşise aici de la ultima mea vizită, apărând parcă un prag nevăzut. Am înţeles brusc de ce curierul grăbit care aduce facturile n-a ajuns să le pună în cutie. Nu, fiinţa care le avea de plătit era nevinovată şi eu o prigonisem. De toate detaliile umane ale acuzării unui inocent se îngrijise demonul (pe bătrâna de care ne ocupam o ispitise să-şi ascundă banii administraţi de noi şi să uite de ei), un singur lucru neglijase vrăjmaşul: apărarea câinelui-avocat.

Ştiu acum ce aş fi avut de făcut, ca să evit tulburarea bănuielii: „Prihăneşte-te singur”, spun stareţii de la Optina. Învinovăţeşte-te de ce n-ai făcut tu îndeajuns, înainte de a învinovăţi şi bănui pe oricine altcineva. Ce uşoară şi bună este starea acestei mărturisiri: da, eu am greşit, am lăsat-o prea mult singură, fără sfat, fără ajutor, pe făptura simplă, de la care nu trebuia să cer atât de mult.

Cât de vast poate fi teritoriul sufletesc, cotropit de demonul îndoielii? Îl afli doar când un om ajunge să bănuiască pe oricine, de la rude şi subalterni, până la preotul care-l împărtăşeşte.

Fereşte-ne, Doamne de acest demon, care dizolvă mortal iubirea de aproapele, transformând omul „corect” (verificator, judecător inflexibil) într-un prigonitor al celui inocent.

Nu acesta este Adevărul, pe care Domnul ne îndeamnă să-l căutăm.

Elena Frandeş