LOADING

Type to search

Părintele Mihail Milea: „Omul fără suflet e ca maşina fără motor”

Ortodoxie si traire

Părintele Mihail Milea: „Omul fără suflet e ca maşina fără motor”

Share
Spread the love

Lăsaţi copiii să vină la Mine…!

Ne aflăm în incinta campusului creştin „Sfântul Sava” de la Bisoca, de vorbă cu părintele Mihail Milea. Părinte, cine sunt beneficiarii acestui loc?

Tinerii defavorizaţi social, care nu au avut posibilitatea să meargă într-o tabără organizată de către Stat prin inspectoratele şcolare. Sunt copii care iubesc foarte mult natura, pe care vrem să-i stimulăm să înveţe şi mai bine, dar să se şi apropie mai mult de Biserică. E o tabără creştină organizată de Fundaţia Creştin-Ortodoxă „Sfântul Sava”. E o tabără a Bisericii, cu o importantă latură educativă. Copilul trebuie format după valorile eterne pe care ni le arată Biserica: suflet, iubire, frumos, adevăr…

Mai prezintă sufletul o importanţă majoră şi o căutare pentru tinerii de azi?

Cu siguranţă! Sunt mulţi tineri care-şi pun problema sufletului. Ei simt un gol pe care caută să-l umple – golul acela e sufletul, de care nu ştiau că-l au. Sufletul e foarte important, căci e motorul fiinţei umane. Ca o maşină care, oricât de frumoasă ar fi ca aspect, ca design, dacă n-are motor, n-are nimic. La fel e şi omul: oricât ar fi de cultivat, de civilizat, de bogat sau de frumos, dacă nu are sufletul activ, atunci e ca şi mort.

Cum faceţi educaţia în acest centru? Prin ce fel de persoane?

Numai prin voluntari, care provin din cadre didactice care au ieşit la pensie şi care au întinerit prin această implicare socială şi culturală, sau cu profesori activi, care fac asta în concediul lor. Ne ajută şi preoţii de pe la diferite parohii…

Bun, dar în afară de voluntari, aveţi şi costuri concrete de întreţinere…

Da, cazăm în fiecare an, numai la Bisoca, în jur de 1500 de copii şi tineri. Mai avem şi tabăra de la Maliuc, din Delta Dunării… De 15 ani facem, într-o formă sau alta, astfel de activităţi. Le oferim tabără, dar mai ales le oferim dragoste copiilor.

Minunea dădea din coadă, într-o găleată… Nu aţi obosit?

Nu, însă mereu regret că nu pot face mai mult.

Nu aţi avut şi momente de deznădejde, de cumpănă? Familia dvs. cum rezistă acestui ritm?

E un miracol să văd lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai în viaţa mea, dar şi peste fundaţia aceasta. Mai mult, e Sf. Sava un tânăr de care mă simt foarte legat, ca şi de Sf. Vasile de la Poiana Mărului, ce are mânăstirea colo, peste deal de noi. Niciodată nu mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu. El are grijă de toate. Şi când spun asta, nu-s doar vorbe: chiar aşa e!

Îndrăznesc să cer un exemplu concret?

Se apropia ziua mea de naştere. Eu când plec de acasă, familia mea doarme, de multe ori, iar când vin, la fel. În acea zi, la plecare, soţia apucă şi-mi spune: „Atâta lucru să faci şi tu pentru tine de ziua ta: fă rost de nişte peşte, căci vom avea musafiri mulţi diseară! E bine să le punem pe masă şi peşte, pe lângă alte mâncăruri”. Am plecat promiţându-i că fac acest lucru, deoarece ţin foarte mult la ea. Ziua m-am luat cu ale mele, iar pe la ora 4 ajung acasă, să-mi iau încărcătorul de la telefon. Soţia îmi iese în cale bucuroasă, să vadă cu ce peşte am venit, cât e de mare, dacă e curăţat etc. Ei bine, când m-a văzut fără peşte s-a întristat. Chiar mi-a reproşat atunci că mă ocup numai de săraci, iar de mine şi de casă mai puţin… Atunci am folosit şi eu, pentru mine de data asta, singura logică pe care o ştiam, şi am spus cu toată încredinţarea: „Draga mea, Dumnezeu e mare şi tu ştii asta! E drept, am venit fără peşte, dar dacă nouă ne trebuie peşte, îl vom avea”. Vă spun cu mâna pe inimă că n-au trecut nici 5 minute că sună cineva la uşă. Eu stau într-un bloc, la parter, la marginea Buzăului. Am ieşit să deschid, îmbrăcat în preot – aşa cum umblu tot timpul. Holul blocului întunecat, lumina pe scară nu mergea, iar când m-a văzut persoana din spatele uşii aşa negru s-a speriat şi s-a dat un pas în spate. După prima buimăceală, şi-a dat seama că sunt preot, prinde curaj şi mă întreabă: „Nu ştiţi pe cineva în blocul ăsta care ar vrea să cumpere peşte?”. Era o femeie foarte săracă, de la Mihăileşti, la vreo 40 km de Buzău, care bineînţeles că nu mă cunoştea şi care avea o mamă bătrână şi bolnavă, căreia îi trebuiau bani de medicamente. Femeia avea casa chiar lângă o baltă, a prins nişte peşte, l-a pus întro găleată – era viu –, a venit cu un maxi-taxi şi a coborât de cum a intrat în oraş, chiar lângă blocul meu. A coborât, a intrat în prima scară şi a sunat la prima uşă…

Aţi fost primul muşteriu…

Şi singurul, căci i-am spus: „Femeie, ştiu eu pe cineva care foarte mult îşi doreşte nişte peşte… Tot peştele tău!”. Vedeţi, Dumnezeu este mare şi bun! Să ştiţi, trăiesc în fiecare zi numai astfel de minuni. Am şi scris o carte: Mare este Dumnezeu.

Părinte, noi, ca ortodocşi ai lui 2010, cât putem să ne bizuim pe o astfel de logică şi să-i dăm curs în viaţa noastră?

99% să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi şi în viaţa noastră!

Proiectele sunt ale lui Dumnezeu

E evident că în cazul dvs funcţionează „reţeta”. Dar în cazul celorlalţi? Cum doborâm bariera individualistă?

Cheia succesului, pe care o văd eu, e spovedania deasă. Eu mă spovedesc foarte des duhovnicului meu – ÎPS Ioan Selejean. Mai iubesc foarte mult Biserica, liturghia zilnică, în fiecare zi citesc din Noul Testament, de unde îmi vine forţă spirituală. Nu spune Iisus că dacă vom avea credinţă cât un bob de muştar mutăm şi munţii? Îmi pun nădejdea în Dumnezeu, că El este mare, foarte mare. Asta îmi spun de zeci de ori pe zi: Mare este Dumnezeu! El face tot. Eu mă minunez mai mult decât dvs., care veniţi aici pentru prima dată. Căci eu ştiu că n-am nici un ban, şi totuşi ne ies toate. Cum? Când am pornit campusul, nu am avut nici o leţcaie. Mi-a venit doar gândul, la rugăciune, că trebuie să fac ceva. Atât. Spuneam: „Doamne, eu nu am nimica, Tu ai totul. Stau şi eu, mic, ca o umbră, lângă Tine şi Te ascult: spune Tu ce să fac”. Şi Domnul mi-a scos oameni în cale, cu ajutoare: un bănuţ, o pâine, orice… Aşa s-au ridicat toate…, dar şi cu muncă în echipă şi cu foarte multă transparenţă.

Am o dublă dilemă: voluntariatul în ţara asta nu funcţionează pentru că oamenii sunt încă săraci şi n-au nici cultura voluntariatului, ca la alţii; şi apoi, în România nu se pot forma echipe. De la dezbinare şi de la orgoliu…

Fundaţia „Sfântul Sava” face excepţie de la această părere a dvs despre români. Voluntarii cei mai importanţi sunt luaţi chiar din biserică, dintre pensionari. Eu îi spovedesc, cu pravilă la 40 de zile, şi sunt foarte mulţi cei care, aproape de mine, vor să afle ce e o Evanghelie practică. În plus, ei văd că nu fac nimic pentru mine, personal.

Aşadar, puterea exemplului este una dintre cheile activării acestui voluntariat…

Ei au înţeles că numai cu faptele mergem la Iisus, nu cu altceva. Avem două cămine de bătrâni, lucrăm la al treilea. La fiecare am angajat un singur om. Căminele au în jur de 25 de bătrâni în grijă. La Stat, dacă ai 25 de persoane în grijă, trebuie să dai 25 de salarii. Se compară?! Toţi banii lor se duc pe salarii, încât ajung la jumătatea anului să nu mai aibă ce să le dea de mâncare…

Nu sunt prea multe proiecte pentru un singur om?

Proiectele sunt ale lui Dumnezeu şi tot El le şi lucrează. Nu v-am spus adineaori că e mare?

Copil fiind, confundam pâinea albă cu cozonacul

De ce nu mâncaţi carne, părinte?

E un examen de voinţă care durează de peste 20 de ani. Mă simt foarte bine. Prin alimentaţia vegetariană am scăpat de un stres. Nu mă simt nici obosit. Şi nici nu mai trăiesc pentru mâncare, sunt mult mai liber.

Şi cele 3-4 ore de somn pe noapte vă ajung?

Da, căci dorm foarte profund, ca un om liniştit.

Dar nu pare că aveţi o slăbiciune omenească. Păreţi ca un sfânt din Proloage…

Sfinţii sunt doar în cer, domnule Bucuroiu. Sunt un om normal, cu neputinţe, cu slăbicuni, cu conflicte interioare, cu lipsuri, cu gânduri în cap…

Care e gândul care nu vă dă pace?

Că sunt oameni nefericiţi şi că mă simt neputincios în faţa lor. Aş vrea să fac mai mult.

Sunteţi dintr-o familie cu 12 copii. Poate asta să fi avut o influenţă asupra modului cum gândiţi binele comun?

Datorez enorm familiei mele. Sunt născut la ţară, într-o familie foarte modestă. Când mergeam la şcoală, aşteptam să vină fraţii mai mari să le iau ghiozdanul, un creion… Părinţii ne-au stimulat să învăţăm şi să ne rugăm. Toate sporeau în casa noastră. Deşi aveam o singură vacă, laptele tot timpul ajungea, ba mai şi rămânea să dea mama prin sat! Cum se putea asta? Când mâncam pâine albă, atunci când o aducea tata, credeam că-i cozonac… De atunci m-am gândit că dacă voi fi ceva în viaţă, să fac ceva pentru copiii şi oamenii sărmani.

Intelectualii nu mai luminează poporul

Ce reprezintă scrisul pentru dvs? Aţi ajuns la al zecelea volum, sub numele Sava Bogasiu.

O relaxare, dar şi mărturisire. Viaţa fiecărui creştin trebuie să fie o mărturisire.

Ce părere aveţi despre intelectuali?

O părere nu prea bună. Îi compătimesc pe unii dintre ei. Intelectualii au un potenţial foarte mare, dar le lipseşte poziţia, atitudinea. Măcar pe anumite direcţii trebuie să fim prompţi. Societatea civilă, de pildă, trebuie să-i atenţioneze imediat pe politicieni când o iau razna. Numai aşa oamenii se pot orienta. Intelectualii sunt unii compromişi, alţii indiferenţi faţă de ce se întâmplă în ţara asta. La Judecată, şi ei vor trebui să dea un răspuns… Mulţi dintre ei s-au închis în sine şi nu mai luminează poporul.

Vă referiţi acum la valorile Bisericii?

Mă refer la valorile universale, care sunt şi ale Bisericii. Sunt dumnezeieşti. Dar unii dintre ei nu mai ţin cont nici de valorile universale!

Cum vedeţi poporul român de acum?

Ca pe un popor crucificat. Umilit din toate părţile, călcat în picioare. Un popor care şi-a pierdut şi speranţa. Numai printr-un miracol Dumnezeu poate scăpa acest popor şi îl poate pune pe drumul cel bun.

Cine crucifică poporul român?

Duşmanii de neam, de credinţă, de limbă. Dar nu vor reuşi, până la capăt.

Care e cea mai mare piedică interioară a noastră, a românilor?

Demnitatea şi verticalitatea – le-am pierdut pe drum. În plus, cedăm prea uşor la toate greutăţile materiale. Am pierdut dorinţa de a lupta; or, viaţa e o luptă! Doar luptăm în numele lui Hristos, nu?

Interviu realizat de
Răzvan Bucuroiu

3 Comments

  1. turcescu doina 26 iunie 2017

    Am intrat pe internet cautand un preot din delta dunarii , tanar , cu familie si copii, el insusi sarac, care prezenta situatia tragica din localitatea unde vietuia. A fost personajul unui reportaj din acest an despre saracia din delta. Am notat atunci numele localitatii si a preotului respectiv dar am ratacit hartia respectiva.Nu am gasit ce cautam dar mi-a atras atentia numele de Mihail Milea , si pentru ca sunt nascuta in Buzau m-am gandit sa va scriu aceste randuri pentru a-mi da o adresa la care sa trimit niste lucruri de imbracat , nu sunt noi dar sunt in stare buna . Cred ca saracia cea mai mare este in delta; oare as putea sa trimit acolo?
    Daca cineva citeste aceste randuri ii multumesc.
    Va doresc numai bine!

    Răspunde
    1. Moisoiu Cristina 2 decembrie 2018

      Doamne ajuta! Acum am văzut comentariul.va pot trimite nr părintelui ! E duhovnicul nostru si un om minunat iar dacă lucrurile sunt în stare bună cu atât mai bine!

  2. Ioan 8 septembrie 2018

    La astfel de preoți se referea Părintele Arsenie Boca când le spunea celor care cârteau împotriva preoțimii, ca să trăiască cu frica și credința în Dumnezeu, să nască prunci și să-i educe creștinește, din care mulți să ajungă preoți de nădejde, pe care noi toți îi pretindem…

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *