„Pentru cine bat clopotele”

Nu credeam că-mi voi aminti în aceste zile de celebrul roman al lui Hemingway, pe care l-am citit cu mulți ani în urmă, în vremea copilăriei. Atunci, mi-a fost cumva greu să înțeleg semnificația titlului.  Fermecat de talentul de povestitor al lui Hemingway, nu descifram drama teribilă în care se găseau personajele romanului. Mai târziu, într-o toamnă rămasă în amintire ca o poveste fermecată, am traversat Munții Sierra de Guadarrama, ce leagă ca un brâu de granit Segovia de Madrid. Și am înțeles atunci, din frumusețea ireală a acelor locuri, că nu vom știi niciodată să deosebim cu adevărat binele de rău. Mulți nu se vor opri, chiar și fermecați de o măreție blândă ca acea a muntelui Penarala, să păcătuiască cu aceeași neclintită strădanie de a alege ceea ce ne este potrivnic, chiar dăunător. În romanul lui Hemingway acele locuri sunt teatrul unui război înfricoșător și, acum știm, inutil. Oamenii se transformaseră în arme, fără suflet. Și chiar dacă Robert Jordan, personajul central al romanului, încercă să se opună acestei metamorfoze malefice, a trecerii de la om la mașină de ucis, nu are cum să scape din grozăvia vremii. Ce-i pasă muntelui de orbirea omenească colectivă? Eu eram acolo, având în față vârful Penarala și mai știam că soarele care se ridică, schimbând culoarea unui lac din apropiere în purpuriu, a strălucit și atunci când Jordan și Maria, personajele lui Hemingway, visau la un singur lucru, să trăiască, pur și simplu. El, filolog renumit, devenise specialist în acțiuni de dinamitare. Ea, Maria, încerca să uite toată suferința îndurată pe nedrept. Poate că și ei au văzut Penarala în purpuriu, și atunci, într-o secundă specialistul în sabotaje și nefericita Maria își vor fi auzit sufletul bătând ca un clopot uriaș, sacadat și sfâșietor.

Învățăm de la Maxim Gorki, că în fiecare suflet stă ascuns un clopot, pe care trebuie să-l descoperim, de care este bine să ținem seama și să-i ascultăm bătăile. Cu fiecare bătaie de clopot creștem în dorința de a face binele, de a fugi de cele rele, și de a înțelege: cu noi este Dumnezeu. Să-L urmăm! Uneori neținând seama de pâlpâirea eternă a binelui în noi,  suntem înșelați bănuind că ceea ce Domnul ne cere este prea mult, și oricum prea greu de făcut. Oare nu a fost și Iisus Hristos ispitit în pustiu? Dar El a răspuns:  „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești” (Matei 4, 10). Răspunsul  Mântuitorului este etalonul credinței noastre în Dumnezeu, piatra de hotar, clipa în care sufletul și trupul decid să fugă de ispititor. Prin Iisus Hristos știm că darurile otrăvite sunt doar înșelător ușor de primit, fiindcă altfel nu ar fi otrăvite. Nu vom avea nici un folos prin ele, biete pietre strălucitoare și amăgiri deșarte. Nu, Iisus Hristos nu ne cere prea mult. Și ne ajută să ducem povara oricui lucru greu. El ne cheamă către desăvârșire. „Fiți, dar, voi desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Trăim acum , în aceste zile, ca naufragiații pe insule pustii. Fiecare pe insula lui, departe de orice țărm,  într-o ceață ce nu vrea să se ridice, fără să mai găsim în întuneric lumina intermitentă a vreunui far salvator, care ne-ar readuce la țărm, din nou acasă, în acea viață unde mai există și altceva decât frică și boală. Uneori, în noaptea cu puțin somn, aud glasul profetului, ca o speranță ce nu vrea să se lasă învinsă, care nu acceptă, singură ea, să mă lase singur. „Atunci toată făptura va ști că eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, și Răscumpărătorul tău, viteazul lui Iacov” (Isaia 49, 26).  De multă vreme, de mult prea multă vreme, fiecare dintre noi fugea către insula lui, nu conta că e pustie, către amăgirea singurătății, lăsând-și sufletul să fie înșelat de orice ispită necurată. Vedeam singurătatea ca un dar de preț, ca fiind compatibil cu viața noastră modernă, înconjurați de tehnologii sofisticate, strălucitoare și aparent indispensabile. Asemenea personajelor lui Hemingway ne-am transformat din oameni în mașini, credeam că de acolo de pe insula fiecăruia suntem stăpânii universului. Nu există nici o comandă online care să ne readucă asemenea lui Ulise acasă, acum când asemenea lui, ajunși pe insula Aeolos, am deschis din greșeală burduful în care erau ținute închise vânturile sălbatice. Suntem victimele vânturilor rele, cele cu molime, cele care ne aruncă pe țărmuri neprietenoase, departe de tot ceea ce știam și iubeam.

În noapte Învierii, Mântuitorul calcă cu moartea pe moarte. Acolo pe insula fiecăruia, departe de orice nădejde, primim speranța Învierii Domnului, și auzim, dincolo de ceață, clopotele bisericilor lăsate pustii. O voi, nesăbuiți, nu știți că victoria vieții asupra morții este singura certitudine a existenței noastre? În noaptea Învierii desăvârșirea dumnezeiască umple spațiul și timpul. Este iubitoare și iertătoare, dată nouă prin jertfa Fiului, Dumnezeu adevărat și om adevărat.

O molimă vine și pleacă, dispare și reapare, amenințătoare dar nu eternă, pustiitoare, dar până la urmă vulnerabilă. Clopotele vor bate din nou și în această noapte de Înviere. Pentru fiecare dintre noi, chemându-ne să se sincronizăm cu ele, chemându-ne să sperăm, să cântăm și să ne rugăm. Acum știu de ce mi-am amintit de acest roman citit de mult. Fiindcă acum nu-i ușor să-ți umpli speranța cu vise, când normalitatea s-a schimbat în utopie. În romanul lui Gabriel Garcia Marquez, „Dragostea în vremea holerei”, un bărbat și o femeie decid de bună voie să se izoleze pe un vapor care nu mai avea dreptul să intre în nici port, nicăieri în lume. Ei au ridicat de bună voie pe catarg steagul care indica că la bord sunt cazuri de holeră. Cei doi erau sănătoși și erau singuri pe navă. Numai prin fuga radicală de lume puteau să-și dovedească iubirea unuia față de celălalt, departe de tot ceea ce-i oprise până atunci. Tot în nopțile de nesomn ale acestor zile, mi-ar plăcea să cred că aș fi atât de puternic în credință încât să mă izolez de orice ispită sau păcat, singur în fața iubirii nemărginite a Mântuitorului, navigând pe marea liniștită a rugăciunii și a credinței, fără spaima slăbiciunii. Clopotele bat pentru noi. Turla Bisericii să-mi fie far, călăuză și certitudine că nu sunt singur pe o insulă pustie și stearpă. Da, atunci va fi totul bine. Dumnezeu să ne aibă în paza Lui.

Hristos a înviat!

Dumitru Horia Ionescu

sursa foto: crestinortodox.ro