Psihologia sfinților: Omul nu așteaptă doar să ningă

Fără magnetismul Luminii, din ceas în ceas putrezim. Doctorul nu fuge pe hol după noi, trebuie să mergem de bună voie la Cabinet. Dumnezeu nu poate pierde nimic. Nu vrea să ne piardă. Este trist că unii ar putea gândi măcar o pierdere atât de mare precum aceea a dragostei veșnice. Ucenicul se străduiește să nu mai aglomereze detalii enervante. Un fariseu se vindecă mai ușor decât un sicar. Un fariseu poate deveni evanghelist⁹. Chiar dacă este bombardat de semnale negative, ucenicul comunică cu Baza și nu își pierde deloc nădejdea. După fiecare cădere, se ridică și continuă cursa, ca la 100 m garduri. Multe suflete sunt în moarte clinică. Dar acesta pare cel mai bine păzit secret. Trebuie să ne dezvățăm de poveștile cu zmeoaice și să îi cinstim mai mult pe cei cu adevărat vii, sfinții. Să deprindem de la acești prieteni descoperirea morții ca trecere, iar nu ca sosire. Să înțelegem de la sfinți să nu glumim cu sacrul, ca să nu ieșim din sfera lui. Să avem încredere în acești aliați, singurii care ne eliberează din Alcatrazul inimii nefericite. Omul care are răgaz să înțeleagă mesajul sfinților nu mai păcătuiește. Și nu mai permite ca tumultul zilei să îi rupă timpul de rugăciune. Cel ce caută răspunsuri le găsește în Hristos. În El află toate certitudinile.

Salvarea noastră de agațamentul morții nu este o coincidență. Nu există mântuire aleatorie. Omul trebuie să fie conștient că refuză răul și alege binele. Sfinții ne iubesc pe toți și ne ajută la temele zilnice. Sunt cei mai fideli meditatori. Au trecut și ei prin semestrul în care au studiat puterile. Ne corectează greșelile, ca să nu ne înstrăinăm unii de alții. Știu că ne confruntăm cu boala și sărăcia și ne călăuzesc spre Împărăție. Sfinții ne învață arta refuzului de a intra în panică.

Îi iubim pe protectorii noștri, îngerii (ambasadorii, mesagerii, gardienii)! Ei sunt model de viețuire desăvârșită. Ei ne feresc de multe necazuri, pe care uneori nici nu le contabilizăm. Și psihologia lor o înțelegem tot prin acatist. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, fiţi lumina noastră! Îngeri de lumină, îngeri călăuzitori, ocrotiţi-ne! Zice o pildă veche că îngerii ne protejează cu preţul aripilor lor, ca noi să nu ne frângem. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, învăţaţi-ne vocaţia luminii! Sufletele noastre sângerânde sunt pansate de intermedierile voastre către Stăpânul. Îngeri sfinţi, îngeri dragi… plângeţi în turlele bisericilor pentru păcatele noastre. Nu ne îndoim nici o clipă că vă rugaţi pentru noi: Deschide, Doamne, uşa la care am plâns şi am bătut an de an! Deschide uşa milostivirii, Doamne, pentru rugile înaripaţilor sfinţi. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, vreţi să trăţi în raiul din noi, să nu vă întristăm. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, aripi de diamante aveţi pururea: mijlocirea voastră e preţioasă. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, priviţi tăcerea amurgului: liniştea din timpul rugăciunii. Iertaţi-ne, îngeri sfinţi, îngeri dragi, că am uitat îngenuncherea copilăriei şi, o dată cu ea, inocenţa. Voi nu obosiţi sub pleopa timpului, îngeri sfinţi, îngeri dragi. Prin voi învingem balaurul. Voi ocrotiţi popoarele, spre lauda Neatinsului. Căpetenii de seamă, voi totdeauna ne veniţi în ajutor! (Daniel 10, 13). Îngeri sfinţi, îngeri dragi, voi sunteţi glasul care învie morţii (I Tesaloniceni 4, 16), la strigătul divin de luptă. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, voi sunteţi mesagerii veştilor importante. Îngeri sfinţi, îngeri dragi, apropiaţi-ne de Domnul oştirilor!

Sensibilitatea sfinților ajută omul în luarea deciziilor importante, în iscălirea actelor de penitență și în evitarea tergiversărilor contradictorii. Ostenelile în interes duhovnicesc nu vor rămâne nerăsplătite. Constatăm acest fapt în fericirea sfinților. Ei sunt fericiți să ne ajute să ne ostenim cu spor, nu în zadar. Sfinții ne ajută să ne păstrăm calmul, să nu fim răzbunători, nici recalcitranți sau tulburați. Ne împrumută liniștea lor. Dar nici un om nu poate fi ajutat cu forța. Ei nu ne silesc să învățăm blândețea, ei doar ne propun calea normală, firească și luminoasă. De cele mai multe ori, omul consideră cauză a impulsivității doar neajunsurile corpului, neglijând foamea sufletului după frumos. Sfinții sunt modele exact în locurile în care noi suntem cei mai îndurerați.

O lume fără sfinți este o lume desfigurată. Oamenii care au respins dintotdeauna sacrul nici nu știu ce rejectau, nu au dat nici o clipă răgaz sfântului să i se descopere. Au respins prin imitare, doar pentru că așa proceda curentul majoritar. Au ales să arunce cu pietre, în loc să culeagă trandafiri. O viață fără spirit este total lipsită de sens. Valorile pot fi ordonate după importanța lor raportată la veșnicie doar prin prisma modelului acelor oameni care au reușit deja ceea ce ne propunem și noi. Prin sfinți, Îl găsim pe Hristos, iar fără sfinți ne credem Mesia. Prin sfinți întrezărim smerenia, evlavia și răbdarea, iar fără sfinți nu dibuim decât desgust, mândrie și grosolănie. În sfinți nu este absolut nimic grosier, totul e subțire, rafinat, pur. Cele mai mari nenorociri morale le vedem azi în civilizațiile care nu au cultul sfinților. Rar veți vedea paradigma agnostică din Suedia în Croația. Niciodată Polonia nu ar accepta derapajele din Olanda. Acum să vedem, unde se va situa România? Sper că alături de normalitate (țări ortodoxe și catolice, care au mare prețuire pentru sfinți). Frumusețea lumii este desfigurată de necredință, de fobii și de șarlatanii păgânești. Un creștin trebuie să fie plin de curajul mărturisirii adevărului. Omul nu trebuie să inventeze nimic, ci doar să transmită nealterat codul mântuirii peste secole și peste secularizări. Codul rămâne, secularizarea trece. Desfigurarea lumii va duce – inevitabil – la extincție. Numai că sfinții secerători – îngerii – vor plivi prima dată neghina, abia apoi vor culege – la vremea secerișului – sămânța îmbunătățită prin har, germinatoare spre viață.

Omul așteaptă ninsoarea, așteaptă primul sărut, așteaptă multe, așteaptă mult și bine, dar uită uneori să aștepte cu îndelungă-răbdare viața veșnică. Așteaptă pe mulți, dar nu se mai așteaptă pe sine. Este un decalaj între viteza trupului și sufletul cu frâna de mână trasă. Deși așteaptă reduceri de prețuri, cămara sufletului său este tot mai goală. Deși este golit de sens, nu mai așteaptă misterul, taina, înminunarea, mulțumindu-se cu chilipiruri. Păcatul îl golește și îl tulbură. Omul nu așteaptă dragoste neinteresată, așa cum ar trebui, deoarece uită că totul a primit în dar. Sufletul unui dușman valorează mai mult decât o galaxie. Faptul că manifest dragoste pentru acest inamic este mai mult decât dacă aș coloniza altă galaxie. Omul îi așteaptă pe sfinți, care îl eliberează din mijlocul RĂULUI și îl duc în mijlocul RAIULUI. Citeam la sârbul Otasevic că degeaba a fost inventată roata, dacă roata mea nu se mai învârte. Degeaba promit, dacă nu mă țin de cuvânt, ca un copil obraznic. Singurul lucru care nu este degeaba și nu va fi nicicând este Jertfa Sfântului Sfinților pe Locul Craniului. Golgota era deasupra mormântului lui Adam, așa cum foișorul Rusaliilor este deasupra mormântului lui David. Antimisul este acum deasupra moaștelor sfinților, pentru ca participantul să fie deasupra patimilor. Participantul să nu mai joace la firul ierbii, unde mișună vipere, ci să se înalțe, să se depărteze de lanțul câinelui fioros, pentru a nu mai fi ajuns. Așadar, omul nu așteaptă doar vacanța de iarnă pentru pârtiile tiroleze, ci și transformarea inimii lui în peșteră pentru Prunc, după modelul fericitului Ieronim. Acesta a trăit, s-a rugat și a tradus ani de zile la Bethleem, fără frică de beduini, până când însăși inima lui a devenit peșteră.

Omul se bucură că nu mai este orfan, că beneficiază de adopție divină. În imperiul roman, un cetățean trebuia să își adopte proprii copii, pentru a fi și moștenitori. Aceasta este Evanghelia (solda bonus a luptătorilor): omul nu mai este sclav, nu mai este condamnat, ci este fiu moștenitor al veșniciei! Omul așteaptă însă globuri de diamant, nu dragoste răscumpărătoare. Sclavul nu a devenit liber pe gratis, a fost plătit sânge divin! În loc să savureze libertatea, omul caută diamantul, fragilitatea, vulnerabilitatea, exact ce îl ținea rob înainte. S-a vindecat, dar caută tot virusul. Deși omul știe că diamantul este otravă, nu vrea să se abțină. Depresia este spargerea acestui glob. Ceva previzibil, câtă vreme mulți se bat pentru el, era inevitabil că va fi scăpat printre degete. Nu poți avea nici o sărbătoare veritabilă evitând milostenia. Omul nu este fericit, deoarece înmagazinează obiecte perisabile. Îi este frică că va crăpa de foame și adună de toate. Îi e teamă că oamenii nu vor mai încăpea sub soare, uitând că majoritatea preferă să stea la umbră. Locul răcoros este cel cu verdeață, dar omul vrea să ajungă la înviere fără cruce. Vrea în Țara sfinților, dar fără sfinți. Dacă omul merge zilnic pe aceeași cale și nu este fericit, trebuie să schimbe calea.

Nimeni să nu fie trist că este sărac, deoarece viața veșnică ne-a fost dezvăluită, zice sfântul Ioan Hrisostom. Omul este trist că nu are, că nu posedă. Ar trebui să fie bucuros că nu are, dar este, că nu este poedat. Opusul tristeții este bucuria naivă a fetiței care poate composta după-masa, când se întoarce de la școală, două bilete, deoarece dimineața a stat pe scări, în aglomerație. Bucuria aceasta este sfântă, deși implică umilință, ascultare, încredere și dăruire. Exaltarea arhitectului care admiră case este comparabilă cu a creaturii care Îl contemplă de Creator. Lipsa acestui exercițiu duce la tristețe profundă. Pentru unii, viața se termină prin moarte. Pentru alții, abia atunci începe. E prea multă gălăgie pe pământ, încât nu se mai aude nimic din cer, zice părintele Hrisostom Filipescu. Zumzet și zornăit, reproșuri și aplauze. Ritm obositor, seducție halucinantă, demonism gălăgios. Sfinții ne cheamă la liniște.

Mâncare spre sănătate, lectură însănătășitoare și muzică armonioasă (fără să îți vină să o iei la sănătoasa) găsești în puține locuri. În celelalte locuri (cele multe), mâncarea, lectura și muzica sunt toxice. Culmea, aglomerația nu este unde te-ai fi așteptat!… În adăpostul mesianic (Biserica) găsești singurul aliment pe care îl consumi spre viața veșnică, singura lectură neinspirată de vreun om și o muzică angelică de fond, nederanjantă. Cei care sunt considerați ultimii în ochii oamenilor sunt – cel mai adesea – primii în ochii lui Dumnezeu. Când vine nenorocirea (zice sfântul Marcu Ascetul), nu te întreba de ce a venit, ci cum să o porți fără tulburare și chiar cu multă mulțumire. Hristos Se face toate celui care crede. Pentru că Hristos vrea ca OMUL SĂ NU MAI SUFERE. Spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt este singura neiluzorie. Iar dacă vom asculta de legile sfinților (zice chiar unul dintre sfinți, Teodor Studitul) nu vom muri de moartea neascultării, ci vom dobândi viața veșnică. Ca să asculți aceste legi, trebuie să le cunoști. Rândurile de față sunt o introducere în această atmosferă.

Păcatul este doar o hoție. Ne fură liniștea, logica și pacea, dar nu ne poate hoți veșnicia, câtă vreme accesăm pocăința sinceră. Fără smerenie adevărată, omul este doar un toy-papagal defect. Abia smerenia ne pune pe frecvența dragostei. Hristos Se odihnește în cei smeriți (în sfinți, cei care sunt asemenea pământului în care spinii nu mai cresc). Premisa fundamentală e cunoscută, dar neacceptată de către toți: Banul nu este totul. Când nu te mai gândești doar la ban, ai timp să te mobilizezi și pentru fericirea altora (și te vindeci de propria nefericire). Ca să reușești, poți să te gândești la sfinți, să îi chemi PERMANENT în ajutor. Iar dacă dincolo sfinții nu vor arăta precum în icoane, înseamnă că nu ai ajuns în Rai. Nu așteapta doar ninsoarea, ci viața veșnică! Cine vrea să trăncănească, trăncănească lucruri fără noimă cât vrea…

pr. Marius MATEI

Notă:

9. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, București, 2010, p. 152.