Psihologia sfinților: Calea de a evita pedeapsa

Cine nu vrea să evadeze?! Infernul este o insultă, o frustrare, o neputință neconsumabilă. Evadarea este gata promisă: la Înviere, trupul este comoara dezgropată! Când ți-e dor de sfinți, du-te la Râmeț, sfântul Ghelasie te așteaptă! Evadează din metropolă și caută-L pe Hristos! El te va găsi pe cale. Psalmii Râmeţului sunt spălarea de necurăţiile sufletului. Lepădaţi-vă de idolatria ticăloasă! De idolii banilor şi ai mândriei. Trăiţi în neagonisire şi caritate şi veţi dobândi pacea inimii! Semnul milostivirii este pacea de după rugăciune, liniştea inimii. Părintele Ilie Cleopa ne însufleţeşte: „Rugaţi-vă câteva ceasuri pe zi şi veţi avea mari bucurii!” Iar marele duhovnic grec Paisie ne îndeamnă clar: „Simplificaţi-vă viaţa!”. Nu îmi leg inima de nimic, în afară de Dumnezeu. Starea de Râmeţ naşte nădejdea: nu mai sunt nepăsător şi pasiv. Această speranţă e vie şi lucrătoare: e setea de a ne apropia de Dumnezeu. Fii tare! Crede din toată inima în Hristos! Să nu mai fi nerâvnitor! Când te rogi, încearcă să ajungi la inocenţa copiilor! Sufletul tău să fie simplu, neamestecat, adică nu pe jumătate bun şi pe jumătate rău. Rămâi în iubirea lui Hristos: ar putea oare cineva să îţi facă ceva, când Dumnezeu te iubeşte atât de mult?

Pe drumul de întoarcere de la Râmeț, văd un afiş pe parbrizul unei maşini: „Răbdarea începe când nu mai ai răbdare!” Se va mântui doar cel ce va răbda până la sfârşit, ne asigură Mesia înviat, Care ne trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Rămânem cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus! Model avem: părintele Ghelasie, sfântul Râmeţului. Care îl simte pe Dumnezeu ca pe o realitate vie. Care îl consideră pe Dumnezeu singura lui comoară. Care caută pacea. Care ştie că fără Hristos nu poate face nimic. Care îl urmează pe Hristos pe două culmi: şi pe Tabor şi pe Golgota. Care îşi lărgeşte neîncetat inima. Părinte sfinte, vino în casa mea! Sunt convins că mă vei vindeca! Rămân optimist: cred în puterea lui Dumnezeu de a învia morţii!

Învăţătorule divin, Hristoase, vino în casa mea! Ştiu că sunt bolnav şi doar Tu mă poţi salva. Cred că poţi învia morţii. Mi-e dor de întâlnirile noastre de la Râmeţ, intermediate de părintele Ghelasie, sfântul (canonizat) Ardealului. Schimbă-ţi direcţia mersului! Îndreptează-ţi paşii spre chilia păcătosului meu suflet. Ştiu că nu mă vei părăsi niciodată, Mire drag! Vreau să simt că mă vindec, pentru că nu mai repet răutăţi, pentru că nu mai clonez invidii, pentru că nu mai uit „linia directă” a rugăciunii inimii nefolosită. Pelerin spre Împărăţie, caut iertare. Fiecare liturghie, fiecare vecernie, fiecare paraclis e un popas sufletesc, o ocazie de trezire. Teofil (de la Sâmbăta), părintele bucuriei, era sigur că va merge în rai, unde a şi ajuns. Te iubesc, Doamne al învierii! Transformă-mă într-un iubitor de Dumnezeu.

Dumnezeu nu a făcut Raiul ca să îl ţină gol: de aici frustrarea de a rata şansa eternităţii pentru stupidităţi ce pot fi evitate cu puţină voinţă. Râmeţul devine o trambulină ce ne zvârle-n pajiştea din preajma Raiului. Ce mă ţine departe de Dumnezeu, dacă nu egoismul?! Nu mă amăgesc că m-aş putea mântui singur. Învăţătorul poftit în casa mea este însă Mântuitor, Fiu al Omului, Răscumpărător. Din prea plinul iubirii de pe Golgota, culeg şi eu, nevrednicul, roadele Duhului. Bucuria mea: Hristos a înviat! A schimbat totul această înviere. Nu mai disper din cauza fricii de moarte: ştiu că moartea e doar un somn în aşteptarea învierii, iar cimitirul este doar un dormitor. Râmeţul rămâne alternativa la consumism.

Dorul de Râmeţ mă face să priveghez, gândind cât de groaznic este iadul. Nu vreau să ştiu cum este chinul absolut. Învăţătorule, vino în casa mea şi învaţă-mă Calea de a evita locul de pedeapsă. În iad nu mai există speranţă, nici ameliorare, nici bucurie. Nici compasiune. Este lumea fără Dumnezeu! Iadul este real şi veşnic. Ispita modernă este de a nega existenţa iadului. Ar fi prea simplu. Nu că nu am vrea. Vă amintiţi, cu siguranţă, mărturiile celor întorşi din moarte clinică, care au ajuns la porţile iadului. Mi-e dor de Hristos, de Prea Sfântă Fecioara Maria, de sfinţii Lui, care mă vor îmburda în rai. Sunteţi pregătiţi?

Irineu de Sirmium, un apostol dunărean. Este un apostol adevărat, care nu a căutat o parohie / eparhie cu mai puțină sărăcie și cu o mai blândă persecuție, ci a trăit bucuria creștinismului din prisma ascultării. Un ierarh model, asemenea unui Irineu de Lugdunum, Ambrozie de Mediolanum, Epifanie de Salamina, Teotim de Tomis (cu toții canonizați). Un episcop care nu cunoaște viclenia, duplicitatea. Sfântul este ceea ce predică (nu este un producător de mezeluri, care în particular este vegetarian). Cotele duhovnicești ale Bisericii dunărene: sfântul martir Irineu are, peste secole, discipoli vrednici de chemarea Arhiereului veșnic, Iisus Hristos. Sirimium este în Serbia actuală, renăscută spiritual prin rugăciunile unui Nicolae Velimirovici al Ohridei și Jicei, ale unui Justin Popovici sau ale Cuviosului Taddei. Localitatea Sremska Mitrovița din fosta provincie romană Panonia Inferior încă îi datorează sfântului încreștinarea, culturalizarea, ieșirea din anonimatul păgân. Anul Domnului 304. Dioclețian declară război creștinismului. Bineînțeles că sfântul refuză să jertfească idolilor și este decapitat. În Galia și Britania de secol IV, persecuția a fost ceva mai domoală. Nu însă și în Răsărit… De pildă, proconsulul păgân Antoninus nu înțelegea curajul creștinilor în fața persecutorilor și faptul că nu se agățau cu orice preț de lumea aceasta (lucru de neconceput pentru Roma hedonistă). Acest proconsul amintit răsufla ușurat: Încă avem destulă frânghie și destule stânci…

În părți diferite ale imperiului, creștinii urcau la cer, martirizați de păgîni. Sfântul Irineu este contemporan cu sfinții Epictet și Astion (din Halmyris), cu Sfântul Gheorghe (din Capadocia), cu Sfântul Pantelimon (Nicomidia), cu Sfânta Varvara (Egipt), cu Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian (Cilicia), cu Sfinții Adrian și Natalia (Antiohia Pisidiei), cu Sfânta Irina (Salonic), cu preotul Montanus (Singidunum) și cu Sfântul Victorin (Poetavio, Austria de azi). Și cum să îi uităm pe Sfântul Dumitru (Salonic), pe Sfânta Ecaterina (Alexandria) și pe cei patru martiri de la Noviodunum (Zoticos, Atalos, Filipos și Camasie)?! Ce generație… Un leat al eternității, însângerat, dar plin de bucurie. Martirii conștientizau impermanența (nimic lumesc nu durează). Bucuria lor se năștea din cunoașterea lui Dumnezeu. Față de Dumnezeu, toate celelalte sunt pagubă. Se lipseau de toate, ca să dobândească pe Hristos. Știau clar că există o singură nefericire: aceea de a nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Hristos înviase și nimic altceva nu mai conta! Nimeni nu i-a putut despărți de iubirea lui Hristos (nici necazurile, nici persecuțiile). Cea mai mare bucurie: să aparțină doar lui Dumnezeu. Sfinții nu au evitat pedeapsa trecătoare, pentru a scăpa de cea netrecătoare.

Smerenia sfinților este acea cale de a evita pedeapsa. Rămas orfan încă de la nouă ani, viitorul monah Maxim îşi pune toată viaţa la baza Crucii. Nu îşi dedică doar o parte din viaţă, ci fiecare gând, fiecare gest. Astfel, fiecare secundă devine rugăciune, şi încă fierbinte. Este crescut de către nişte călugări palestinieni, trimişi cereşti, care îl vor deprinde cu modul de viaţă bineplăcut în faţa Celui Iubitor. Prin pronie divină, ajunge secretar al împăratului bizantin al vremii. Nu i se urcă la cap (nu rezolvă „licitaţii”), ci mărturiseşte ortodoxia în faţa ereticilor, chiar cu preţul suferinţelor. Căutând liniştea, se retrage pe malul Bosforului. Situaţia politică se agravează (împăratul face compromisuri cu ereticii, neţinând cont de părerea sfântului, să nu negocieze cu „tâlharii”). Pentru că nu admite o coabitare cu viclean-mincinosul diavol, Maxim este arestat şi exilat în Tracia. I se taie limba şi mâna dreaptă, dar el continuă să vestească întruparea Adevărului în Persoana lui Iisus Hristos. Nu se lasă intimidat, nu îl sperie ameninţările, ci le primeşte cu râvna primilor creştini. Este exilat din nou, de această dată în Caucaz. Trece la Domnul la vârsta de 82 de ani, după o viaţă întreagă dedicată slujirii Adevărului. Moare ca simplu monah. Imediat după moarte, se petrec minuni la mormântul sfântului (izbucnesc trei flăcări).

În secolul al şaptelea, cărţile sfântului Maxim erau preferatele laicilor, care absorbeau adevărul inspirat. Maxim a fost un mărturisitor al credinţei. El nu a făcut niciodată teologie pentru teologie (să se afle în treabă, să îşi ocupe timpul), ci doar pentru trebuinţele concrete ale Bisericii din timpul său. Nu a vrut să se evindenţieze în nici un fel pe sine, ci doar să fie o temelie împotriva minciunii. Este un reper pentru toţi teologii care urmează (Simeon Noul Teolog, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, dar – mai ales – Dumitru Stăniloae). Sfântul Maxim Mărturisitorul are un deosebit de mare rol în păstrarea tezaurului credinţei până azi (alături de Grigorie Palamas şi Marcu Eugenicul).

Smerenia se simte din fiecare pagină scrisă de dânsul. Este convins că nu lumina produce mizeria dintr-o cameră, ci doar o evidenţiază (rugăciunile dreptului pentru un păcătos trebuie însoţite de pocăinţa reală a păcătosului). Rugăciunea ne înalţă pe noi la Dumnezeu, nu Îl coboară pe Dumnezeu în gunoiul nostru. Trebuie să ne debarasăm de această mizerie, de zgura care ne sufocă. Părăsind binele, automat păcătuim (intrăm în sfera răului). Păcatul este o inepţie, o hoţie, dar şi o părăsire, un abandon, o lipsă, o amăgire dezolantă.

Cea mai mare bogăţie este una singură şi nu poate fi înlocuită: este aceea de a fi veşnic cu Dumnezeu. Iar dacă Tatăl îngăduie suferinţa noastră, a copiilor, este numai pentru a ne întoarce la El. Dar de drag, nu din obligaţie. Prin credinţă, ne umplem de speranţă şi de iubire, constatând în fiecare zi că tot ceea ce a pierdut Adam (mântuirea), a recâştigat Iisus Hristos. Mântuirea se câştigă greu, dar nu se mai pierde (dacă s-ar câştiga uşor, s-ar pierde la fel de uşor). Tuturor celor ce au „dor” după veşnicie şi nu se încurcă în labirintul materiei, Dumnezeu le va da bunătăţile nepieritoare. Smeritul călugăr ne învaţă că nu putem vorbi niciodată despre Dumnezeu, fără să folosim Sfânta Scriptură (ar fi o îndrăzneală necugetată). Sfântul Maxim Mărturisitorul nu are doar o inteligenţă sclipitoare, ci, în primul rând, o viaţă curată.

În fața lui Pilat, Hristos tace, pentru că – în același timp – Iuda zornăia banii. Când vorbește banul, Hristos tace. Dacă 1816 a fost numit anul fără vară, ce frumos ar fi ca acest an să fie anul fără ură, fără violență, fără calomnie! Dinozaurii violenți au dispărut (zice părintele Mihoc), dar oaia blândă a supraviețuit… Să primești, o, Iisuse, rugăciunile sfinților Sinet, Amonata, Abria, Ilarie de Poitiers, Colman, Ioan de Zedazeni, Finnian, Terapont, Gherman de Alaska, Petru Aleutul, Iuvenalie, Ioan Kohmrov, Anatolie Kamenski, Alexandru Khotovitski, Serafim Samoilovici, Eufimiana, Dosoftei al Moldovei, Columba, Odilia, Edburga, Arcadie, Mardarie, Inochentie, Gabriel Georgianul, Vladimir, Iacob, Daniil Sihastrul de la Voroneț, Calinic din Apolonia, Filimon din Teba, Tit al Cretei, Tica din Bitinia, Pompei, Viator, Lipicin de Vienne, Nicasie, Agnel, Hibald, Venantie Fortunatus, Folciunus, Ilarion de Suzdal, Vasie de Tambov, Vasian Pianitski, Castul, Coronat, Diogene din Arras, Fingar, Phila, Matronian din Milano, Elefterie, Antia, Coremon, Suzana, Mesmin, Pardus, Aubertus, Olfa, Stefan de Suroj, Macarie al Sinaiului, Trifon al Laponiei, Ilarion Troitski, Iosif Petrovici, Concordie, Naval și Vladimir Alexiev.

Sfinții nu s-au luptat cu nervoșii, ci pentru ei. Vom evita discuţiile „dure” cu oamenii nervoşi: doar îndurarea Mirelui şi calmul nostru îi va linişti. Nu îi vom ştrangula dacă vor uita să îşi achite datoriile: principiul iertării stă la baza creştinismului. Noi nu ne luptăm cu ei, ci pentru ei. Lupta noastră este împotriva duhurilor răutăţii, iar armele sunt spirituale. Tăria noastră este în Domnul (Efeseni 6, 10): ne vom îmbrăca cu armura lui Dumnezeu, ca să putem înfrunta uneltirile diavolului. Anxietatea lumii a fost vindecată pe Cruce: restul e lipsă de voinţă. Vom păşi încinşi cu adevărul (Efeseni 6, 14): vom stinge toate săgeţile aprinse ale celui rău. Mai mult: suntem împuterniciţi din partea lui Hristos (2 Corinteni 5, 20). Secretul luptei: Fiţi cumpătaţi şi privegheaţi! (1 Petru 5, 8). Mâncare pentru trupul nostru mai puţină, nevoinţă sporită: Stăruiţi în rugăciune! (Coloseni 4, 2). Dar nu posomorâţi, nemulţumiţi sau hrăpăreţi: Fiţi mereu plini de bucurie! (1 Tesaloniceni 5, 17).

Suferinţa pentru Grădina bucuriei „dă dreptul” la dobândirea ei. Răbdarea în Hristos se referă la aşteptarea venirii Domnului şi la încercările prin care trec creştinii. Ce să facem: Nu încetaţi a face binele! (2 Tesaloniceni 2, 13). Nu uitaţi: credinţa e mult mai puternică decât momeala lumii (prin harul divin ne apropiem de Mire).

Suntem chemaţi la o desăvârşire necontenită, prin viaţă virtuoasă şi evitarea răului. Aşadar, vom fugi şi de destrăbălare, dar şi de iubirea de bani (omul avar rămâne idolatru). Vom psalmodia în inima noastră, pentru ca Edenul să debuteze dinlăuntrul nostru. Pliniu cel Tânăr are dreptate: noi, creştinii, avem obiceiul să ne adunăm pentru a cânta imne în cinstea lui Hristos-Dumnezeu, Cel ce ne curăţeşte inima de orice lucru rău.

Indiferent de bogăţia sau de sărăcia noastră, avem câte un înger păzitor: atunci de ce unii preferă garda de corp înarmată? Domnul Hristos nu a avut unde să-şi plece capul: atunci şi L-a plecat pe cruce! Simţim chemarea Golgotei? Da, iubiţilor, harul ne scoate din platitudine. Mantaua ne e plină de „gloanţe”, dar nu am murit. Semănăm cu viţelul legat în siguranţa şi tihna livezii: dacă scoatem ţăruşul şi alergăm bezmetici, ne sfâşie fiarele. Calea smereniei este singura cărare a Împărăției¹.

Ştirea zilei (dăm legătura la Sarov): Lumea are nevoie de Dumnezeu. Subtitlu: Dumnezeu nu este doar o idee, ci o Persoană vie, aşa cum Se descoperă părintelui Serafim şi tuturor casnicilor Săi. Într-o lume în care prea puţini magi mai urmează steaua credinţei, sfântul Serafim ne întăreşte prin mijlocirile lui pentru noi

Viaţa alături de Dumnezeu e nespus de frumoasă, de reală, mai ales că e veşnică şi începe de aici. Omul lui Dumnezeu are un mesaj clar: Nu mai trândăviţi în trecut, ca să nu vă fure cel rău realizările viitorului. Din trecut, privim doar spre înaintaşul credinţei, Serafim, lumina Sarovului, pentru a reprimi binecuvântarea divină.

Pr. Marius MATEI

Notă:

1. Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Deva, 2006, p. 16.