LOADING

Type to search

Rafail: povestea unei convertiri

Ortodoxie si traire

Rafail: povestea unei convertiri

Share

Aproape la fiecare sfârşit de săptămână, Rafail Lukács, un tânăr maghiar de 27 de ani, aşteaptă cuminte, în vamă, „o ocazie” spre Mânăstirea Scărişoara (foto). O dată pe lună, „iese” tocmai la marginea orăşelului Berettyóújfalu, dornic să ajungă cât mai repede la Iaşi ori la Mânăstirea Sihăstria. Scopul venirii lui în România? Ortodoxia, slujbele Bisericii, monahii şi duhovnicii noştri… Pelerinajul tânărului ortodox din Ungaria a început însă cu multă vreme în urmă, poate chiar din copilărie… Rafail Lukács a învăţat singur limba română.
Iată destăinuirile sale, pentru cititorii revistei noastre…

– De unde această râvnă pentru Ortodoxie, domnule Rafail Lukács?
– Nimic nu este întâmplător. Oraşul meu natal este situat lângă Debreţin, în apropierea graniţei cu România, la 15 km. Numele oraşului, Adony, în limba maghiară străveche, însemna „bogat în mântuire”. În pădurile din jurul său, arheologii au descoperit ruinele unei mânăstiri bizantine, o cârjă arhierească, monede din Bizanţ, un clopot. Iar în apropierea actualului oraş, s-au găsit urmele unei biserici ortodoxe foarte vechi. Locuitorii de acum sunt majoritatea greco-catolici, de origine română, dar despre rădăcinile lor nu prea se mai ştie nimic. În secolul 17, după o epidemie de ciumă, satul s-a depopulat şi „boierii” de atunci au adus pe moşiile lor colonişti din Sălaj şi din Slovacia. Localnicii au şi astăzi nume de familie precum Meseşan, Bodogan, Ţiriac, Gurzău, Ilie, Bărnuţ, Cionca, Pintea, Droju…, dar scrise după grai unguresc. Registrele, văzute de mine în parohie, sunt scrise în limba română, cele mai vechi cu litere slavone. În biserica oraşului, până la război, s-a slujit şi în limba română. Bătrânii noştri încă mai ştiu colinde, troparele Bobotezei, Crăciunului, iar la Paşti se aude uneori „Hristos a înviat!”. Străbunicii au vorbit aproa­pe numai în limba română. Bunica însă, în vârstă de 94 de ani, abia de mai ştie câteva cuvinte… Populaţia este asimilată aproape în întregime.
– Extraordinar! O lume uitată… Să revenim însă „la zi”, ca să spun aşa…
– M-am născut şi crescut într-un mediu religios. Am fost botezat în confesiunea re­for­mată, după religia mamei, primind numele de Róbert. Am cunoscut însă şi slujbele greco‑ca­tolicilor, pentru că noi însoţeam pe bunica la biserică în fiecare duminică, şi abia după Liturghie mergeam la reformaţi. La vârsta de 5 ani, când am „declarat”, că ­vreau să merg doar la „biserica cea frumoasă” – pentru că era împodobită cu picturi –, părintele paroh Daniel a cerut binecuvântare de la episcopul locului ca, prin Taina Mirungerii, mama şi cu mine să trecem la credinţa greco-catolică. Cu zel am ajutat în Altar pe preoţi, cu plăcere am citit, am învăţat de­spre credinţă, despre istoria Bisericii, despre icoane, pregătindu-mă astfel să ajung şi eu cândva la slujirea preoţească…
– Când aţi făcut primul pas spre Ortodoxie?
– În anul 1994, patriarhul Alexei al Moscovei, sosind într-o vizită canonică la Budapesta, a slujit o Sfântă Liturghie la Catedrala Ortodoxă a oraşului. Deşi am urmărit-o doar la televizor, a fost ca un fel de „dragoste la prima vedere”. Slujba frumoasă, biserica, evlavia, patriarhul, preoţii, credincioşii… to­­tul m-a uimit. Ştiam că cele ce văd nu se pot întâlni în lume, ci doar în Ortodoxie. Mă simţeam asemenea trimişilor cneazului Vladimir la Constantinopol, în căutarea credinţei celei adevărate. Am început căutarea… Ce în­seamnă Ortodoxia cu adevărat? A fost foar­te greu, fără nici un ajutor, fără nici un povăţuitor. Mai ales că atunci Ortodoxia în Ungaria era altceva decât azi.
– Vorbiţi-ne mai concret…
– În căutarea Adevărului, m-a ajutat foarte mult atmosfera de la Liceul greco-catolic din Haidúdorog. Aici am întâlnit mulţi tineri aflaţi în situaţia mea. Deja nu mă mai simţeam singur. Împreună am alcătuit un cerc de rugăciune, de prietenie, pe temeiurile Ortodoxiei. Unii ne-au numit chiar „ortodocşi”, cu multă ironie însă. Am avut un profesor, Kiss Attila, absolvent de Teologie, un ascet adevărat, care a locuit cu noi în căminul liceului. El a fost povăţuitorul nostru. În fiecare seară ne adunam la „chilia” lui, ne rugam împreună, ascultam muzică psaltică, ne povestea… Fusese la Sfântul Munte Athos, la Tro­iţa-Serghieva Lavra, la mânăstirile din Mol­dova şi Bucovina; se întâlnise cu pă­rin­tele Cleopa, cu părintele Iustin Pârvu – ne-a învăţat să împletim metanii din lână. El ne-a deschis inima şi mintea spre frumuseţea drep­tei credinţe. Nu ne mai săturam ascultând… Astfel am făcut cu­noştinţă cu preoţi ortodocşi, am început să ascultăm predicile renumitului părinte Berki Feriz. După puţin timp, am rămas singuri, dar am continuat cu stăruinţă cele începute, în duhul Ortodoxiei. Am învăţat mai multe rugăciuni importante în limbile slavonă, greacă şi română. Ne adunam în fiecare seară în paraclisul căminului ca să ne rugăm, după „tipicul” ortodox. Am început chiar să participăm la slujbe ortodo­xe, în sărbătorile mari, în Capitală sau la Nyí­regyháza. Pentru toată „echipa” era însă im­posibil, pentru că liceul era o instituţie în­chi­să; dar uneori, cu ajutorul unor profe­sori, 2-3 membri reuşeau să „ evadeze” şi cu un re­portofon înregistrau slujbele pentru cei ră­maşi „acasă”. În cele din urmă, conducerea şi preoţii liceului au interzis legătura noastră cu Ortodoxia. Dar nu au reuşit aceasta întru totul.
– Ce-a urmat?
– Fiecare dintre noi s-a pregătit ca să urmeze Facultatea de Teologie, pentru a deveni preot. Astfel că, la Teologie, iarăşi ne-am regăsit şi am continuat aproape neschimbat modul nostru de a fi. Căminul Teologic la Nyíregyháza era ca o „mânăstire”. Studenţii, candidaţi la preoţie, purtau dulamă şi rasă. La cursuri studiam teologie catolică, dar în paralel ni se preda şi teologia ortodoxă. Pe lângă aceasta, am avut o bibliotecă foarte bogată, acces la internet, ceea ce ne-a ajutat foarte mult ca să fim bine informaţi despre Sfinţii Părinţi, despre Canoanele Bisericii….
– Când au avut loc primele dumneavoastră legături cu Ortodoxia românească?
– În timpul Facultăţii, am auzit că în judeţul nostru – Haidú-Bihar – în satul Săcal, PS. Sofronie, episcopul Gyulei, a întemeiat o mânăstire. De cum am aflat, am mers îndată acolo. Părinţii ne-au primit cu dragoste, cu prietenie. Mă simţeam ca acasă… Fiindcă în liceu am învăţat italiană şi latină, am făcut proba şi cu limba română… M-au ajutat foar­te mult, la început, Liturghiile de duminică transmise de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, la radio. Ştiam rugăciunile în limba noastră şi, auzind versiunea românească, am alcătuit teoretic un „dicţionar liturgic”. La început, cu arhimandritul Siluan, stareţul Mânăstirii Săcal, actualul episcop al românilor din Ungaria, vorbeam în limba engleză, dar încetul cu încetul am reuşit şi în româneşte. Mânăstirea fiind aproape de oraşul meu, am putut merge acolo regulat, fie singur, fie cu alţi prieteni. Preotul slujea în româneşte, dar la strană se cânta şi se citea şi în ungureşte. Comunicând, am putut respira duhul Ortodoxiei. PS Sofronie mi-a fost foarte apropiat… Mi-a dăruit cărţi, icoane… M-a invitat în pelerinaje în Grecia, în Ardeal…. Căutarea mea, setea mea după Ortodoxie, m-a călăuzit astfel între români, unde mereu am avut o mare bucurie sufletească…
– Deci, la început, nu ştiaţi o boabă româneşte…
– Da. Dar îndată ce m-am simţit puţin stăpân pe mine în limba română, începând cu 2001, am început să „organizăm” pelerinaje în Moldova şi Bucovina, la mânăstiri renumite. Cu maşina, împreună cu doi prieteni, am vizitat aproape în fiecare vară Mânăstirea Sihăstria-Neamţ – cea mai iubită de către mine dintre toate –, apoi Petru‑Vodă, Putna, Schitul Sihăstria Putnei, Voroneţ, Moldoviţa, Su­ce­viţa, Neamţ… În anul 2002, am aflat că Mânăstirea Scărişoara din judeţul Satu-Mare este cea mai apropiată vatră monahală de Ungaria şi am făcut primul meu pelerinaj acolo, cu „auto­stopul”. Cunoscând de acum limba, lumea mânăstirilor româneşti s-a deschis în faţa mea. Abia aşteptam vacanţa şi… valea!…
– Cum eraţi privit de colegi, de profesori?
– Într-adevăr, nu am putut rămâne „ne­şti­ut” celor din Facultate. „Mai‑marii” mei au văzut în mine semnele, urmele Ortodoxiei, pe care le purtam în inima şi în sufletul meu. La Teologie „sistemul” nu privea Ortodoxia ca pe o Biserică prietenă, pentru că Ortodoxia era ca o „oglindă” pentru greco-catolici, în care ei vedeau ceea ce au părăsit – poate din comoditate, poate din dorinţa unei poziţii mai înalte… Astfel că nu prea a convenit purtarea mea. Mergeam deseori la parohia ortodoxă din Nyíregyháza, unde slujea ieromonahul Efrem – un preot şi prieten bun cu adevărat, deşi ne era strict interzis acest lucru. Totuşi, niciodată nu am avut probleme mari nici cu episcopul greco-catolic, nici cu rectorul Facultăţii de Teologie; poate că sperau că în cele din urmă mă voi dezice de legăturile mele cu Ortodoxia. Era însă imposibil pentru mine aceasta. La trecerea la Ortodoxie mă gândisem încă dintru început. Am avut însă perioade când speram că devenind preot greco-catolic voi putea ajuta şi altora, care caută Ortodoxia. După mai multe experienţe amare, din ultimul an de Facultate, mi-a devenit limpede: adevărata mea viaţă va începe doar atunci când mă voi reîntoarce la rădăcini. Până când am terminat teza de licenţă: „Ră­dăcinile isihasmului în scrierile Sfântului Ioan Cassian şi Sfântului Ioan Scărarul”, am fost convins: nu mai pot rămâne greco-catolic. De altfel, pregătindu-mi predicile, foloseam întotdeauna materiale ortodoxe ale Sfinţilor Părinţi şi ale marilor duhovnici români. Mi-am dat seama că nu pot fi un preot greco-catolic sincer, dacă mereu pre­dic de­spre iubita Ortodoxie. Şi nu prea întrezăream un viitor bun, ştiind că voi avea probleme cu mai‑marii mei din cauza Ortodoxiei.
– A urmat deci convertirea…
– Am cerut sfaturi de la PS Sofronie şi de PS Ilarion, m-am gândit mult: voi fi mem­bru al Bisericii Române, sau al Bisericii Maghiare?… Decizie deloc uşoară. Mi-a fost teamă ca între români voi rămâne mereu doar un ungur; dar şi că ungurii vor spune că am părăsit naţionalitatea mea… Am rămas până la urmă maghiar. Am fost primit în sânul Ortodoxiei, cu binecuvântarea PS Ilarion, în parohia misionară de la Debreţin, pe data 8 iulie 2006, primind numele de Rafail – nume „dăruit” de Arhimandritul Siluan, viitorul Epis­cop de Gyula. Atunci am înviat… Despre convertire n-am vorbit nici cu familia, nici cu prietenii. Episcopul greco-catolic s-a supărat foc, mama şi toţi cei din familia mea nici acum nu înţeleg, acceptă însă decizia mea. Din cauza acestor încordări, am făcut atunci febra de 40 de grade timp de mai multe zile.
– Cercarea darului…
– A trebuit să părăsesc vremelnic casa pentru a mă simţi în siguranţă, în pace… M-am în­dreptat spre Mânăstirea Sihăstria, unde am găsit linişte, cuvinte încurajatoare, înţelegere din partea părinţilor Nil şi Varsanufie. Întorcân­du-mă acasă, PS Ilarion mi-a încredinţat un post de administrator la parohia ortodoxă din Nyíregyháza. După câteva luni s-a schimbat însă totul. Rădăcinile şi legăturile mele m-au atras iarăşi între românii ortodocşi. Cu binecuvântarea PS Ilarion m-am reîntors la „identitatea” mea, de data acesta fără frică de „discriminare”. Am stat o lună la Iaşi. Am mai tradus ceva predici ortodoxe în maghiară… Pelerinajele mele nu au încetat însă. În fiecare lună pornesc la drum spre Mânăstirea Sihăstria, unde, împreună cu viitoarea mea soţie, Camelia, ne avem părintele duhovnicesc. Duminicile particip la Sfintele Slujbe de la Mânăstirea Scărişoara, obştea acesteia devenind pentru mine ca o a doua familie. Mai fac „autostopul”, mai merg pe jos, uneori destul de mult, simţind însă mereu că am ajuns deja!

Interviu realizat de
Gheorghiţă CIOCIOI

Interviu apărut în Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008

Previous Article
Next Article

1 Comment

  1. ioDan 19 septembrie 2016

    Domnul să vă călăuzească neîncetat pt. a culege asemenea perle.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *