Prezentarea unui esential studiu istorico-critic ce deschide extraordinare perspective asupra intelegerii acestei Taine de unii marginalizata teologic, de altii fetisizata (sau mercantilizata excesiv). BISERICA AR TREBUI SA PREIA SPITALELE inchise de statul incompetent.
Posted on februarie 14, 2012
Publicam cu bucurie textul de mai jos, care credem ca merita sa circule:
Pe scurt, si Sf. Maslu, taina pentru cei bolnavi, se facea pana acum ceva veacuri in cadrul Sf. Liturghii, dupa o randuiala bine theo-loghisita. De fapt se slujeau sapte Dumnezeiesti Liturghii la rand si in cadrul lor se citea cate un rand din cele sapte Evanghelii cu Apostol, rugaciunea de sfintire a uleiului si rugaciunea la ungerea bolnavului (desigur ca bolnavul se spovedea si se impartasea de sapte ori la rand – lucru ce, in sine, deja il ridica foarte sus, spre vindecare si cu sufletul si cu trupul – caci asa spune si Epistola Sf. Ap. Iacov in capitolul 5!). Aceasta este randuiala bizantina, pastrata in codici de secol XI si XII. Evhologhionul bizantin Barberini grecesc 336 (pastrat la Vatican), datand de undeva din jurul anului 800 d. Hr (prezinta o randuiala copiata probabil de un grec din sudul Italiei dupa cea patriarhala constantinopolitana – deci, avand in vedere inertia provinciei fata de schimbarile din cultul capitalei, ne putem gandi la o vechime mai mare a randuielii), este cel mai vechi codice cuprinzand o carte completa de cult ce cuprinde toate tainele si ierugiile, Evhologhionul (un fel de Molitfelnic plus Liturghier). In codicele Barberini slujba Sf. Maslu ocupa circa doua-trei pagini, fiind inidcate doar catvea rugaciuni existente aproape identic si astazi (rugaciunea de sfintire a untdelemnului, rugaciuni de ungere). Fragmente din diferite slujbe si randuieli se gasesc, de asemenea, coborand pana la Evhologhionul episcopului egiptean Serapion de Thmuis (sec. IV d. Hr.) sau in diferite scrieri de sorginte primara sau contemporane cu Serapion, precum Didascalia, Traditia Apostolica a lui Ippolit Romanul, Testamentul Domnului, Didahiile Apostolice in diversele lor redactii (de exemplu cea siriana) , Constitutiile Apostolice etc. Si acolo este prezenta Taina Sf. Maslu, untul de lemn fiind sfintit in legatura cu anaforaua liturgica, deci pe Sf. Masa, si administrat dupa primirea Euharistiei, in cadrul Litughiei. Sf. Ioan Hrisostom si altii, in duhul fragmentului de la Iacov 5, vorbesc explicit despre legatura dintre puterea preoteasca a dezlegarii pacatelor si vindecarea trupeasca. Desigur ca in Evul Mediu (mai ales tarziu) se vor dezvolta discutii daca mai intai trebuie miruns sau impartasit bolnavul, daca se poate unge si singur sau numai de catre preot etc, iar, sub influenta catolicismului care transforma Taina in extrema unctio (Conciliul II Vatican va ajuta la depasirea acestei lungi faze), Petru Movila va cere ca cel bolnav sa nu fie uns decat o data in viata pentru o boala anume etc. Insa, cel putin pana in Bizantul mijlociu, Tainele si ierurgiile erau savarsite totdeauna in cadrul (sau in stransa legatura cu) Dumnezeiestii Liturghii. Nu este aici locul sa detaliem si dezvoltam acest lucru care este deja reconstientizat incetul cu incetul de teologia contemporana.
Cercetarea vechilor manuscrise bizantine arata si faptul ca nu se sfintea de sapte ori acelasi ulei, cum numai romanii au obiceiul azi (cine stie din ce neintelegere nascut), ci se sfinteau sapte candele cu ulei aprinse diferite, fiecare preot, pe rand, intr-una sintre cele sapte Liturghii. In alte tari ortodoxe, chiar si in varianta aceasta prescurtata, cu toate cele sapte parti repetitive unificate intr-una si rupte de Sf. Liturghie, si tot se sfintesc sapte candele diferite – conform tipicului. La fiecare citire a rugaciunii de ungere a bolnavului unul dintre cei sapte preoti, pe rand, trece si unge pe cel bolnav. De aceea se si numeste rugaciune a ungerii si nu are logica rostirea ei fara a fi uns nimeni (asa cum gresit practica unii la Maslul de obste romanesc). Numai asa are rost rostirea de sapte ori a rugaciunii de sfintire a untului de lemn si numai asa are rost repetarea de sapte ori a sfintirii, citirilor, rugaciunilor! De asemenea, cu acel untdelemn, care , conform unor codici, era amestecat si cu aghiasma mare si un pic de vin, se ungea nu numai bolnavul ca la cealalata Taina, a Mirungerii (la nas, ochi, urechi piept etc), ci se ungeau si peretii casei, usile, patul etc. De-a lungul timpului a existat o discutie daca sa fie sau nu unsi si cei prezenti din casa, chiar daca nu bolesc. Desigur ca aceasta Taina, ca orice alta Taina, are o dimensiune eclesiala, comunitara, chinonica si cosmica. Dar acest lucru nu presupune doar incadrarea Sf. Maslu in Liturghie – Taina a comunitatii si comuniunii, concelebrare a Liturghiei Cosmice si a celei interioare, a mintii pe altarul inimii-, ci
In Sfatul Munte si Grecia Sf. Maslu (Evheleon, termen compus din cuvintele rugaciune si untdelemn) se face de obste doar o data pe an, in Sptamana Patimilor – Miercuri seara sau Joia Mare. Poate ca unii ar putea specula o legatura cu ungerea lui Hristos in Betania sau de la punerea in mormant, desi trebuie recunoscut ca pare fortat. Altii o vad ca pe o pregatire pentru impartasirea Pascala – insa acest mod de a pune problema a dus in diaspora greceasca americana, din cauza lipsei duhovnicilor (in Grecia se spovedeau mai ales la duhovnici monahi, dar manastirile si schiturile erau din destul acolo, pe cand in diaspora lipsesc – explica fenomenul Paul Meyendorff), sa se creada in popor ca insasi participarea la Sf. Maslu ofera iertarea pacatelor si, deci, dezlegarea pentru impartasirea euharistica (macar de Paste). Aceasta ca sa vedem ca nu numai ai nostri au superstitii “crestine”.
Exista si codicii din sec XII-XIII si o randuiala mai scurta, care tinea cam cat o sfestanie (deci, circa jumatate de ora) si avand o structura asemanatoare: rugaciuni incepatoare, ectenii, tropare, Apostol si Evanghelie, rugaciunea de sfintire, rugaciuni la ungerea bolnavului, tropare, ectenii, apolis. In cazurile speciale si urgente ale salilor de reanimare eu cred ca s-ar putea sluji din nou si aceasta varianta scurta (pe langa spovedana si Impartasirea de graba). Altfel, ar fi minunata re-incuderea Tainei Sf. Maslu (atentie, untul de lemn sfintit acolo nu este doar simplu binecuvantat, ci este o materie a unei Taine si ar fi bine sa existe mai multa grija pentru el pentru ca s-a ajuns ca, in mod paradoxal, obsesia unora legata de Sf. Maslu sa duc si la o banalizarea a untdelemnului sfintit in cadrul acestei Taine, fiind confundat cu orice alt ulei binecuvantat; un parinte povestea ca in Sfantul Munte, dupa ungerea de la Evheleon-ul de obste din Joia Mare, fiecare este dator sa se curete cu vata de uleiul sfintit, iar vata este adunata si arsa la locul special unde se ard sfinteniile – iar acest lucru arata o grija speciala, asemanatoare celei pentru Sf. si Marele Mir ). Pe de alta parte, se exclude obiceiul gresit de a duce acelasi unt de lemn la mai multe Masluri (mi-au fost prezentate uneori sticlute cu maslu sfintit la patruzeci de Masluri etc; dar este o gandire foarte riscanta si ne-atestata patristic – din cate stiu eu; din contra, cartile de cult recomanda cu tarie ca la Litie sa nu se pune niciodata de doua ori aceeaqsi paine sau acelasi vin, untedelemn sau grau, iar la Sf. Liturghie nu se refoloseste Trupul Domnului de la o Liturghie la ala, nu se rosteste de mai multe ori epicleza asupra acelorasi materii de pane si vin amestecat cu apa).
In traditia bizantina si general crestina, Maslul de obste, care se practica exclusiv in Romania atat de des si aproape excluzand pe cel “personalizat” (asa cum ar fi normal), nu este cunoscut. O exceptie ar fi doar Saptamana Patimilor si, in anumite vremuri, perioada marilor posturi. La noi, insa, in loc ca Sf. Liturghie sa fie Taina Adunarii si Actualizarii Bisericii in ziua eshatologica a opta, a Duminicii, s-a ajuns ca lumea sa alerge sa fie nelipsita la Maslurile de luni, marti, miercuri, joi sau vineri… In conditiile in care Duminica nu merg la Liturghie, iar multi nu stiu de duhovnici si Potir. Ori, vindecarea nu este ceva magic si nu vine dinspre trup spre suflet (vindec trupul ca sa nu mai patimeasca, frustreze si nefericeasca si sufletul care nu-si mai poate implini poftele), ci dinspre suflet spre trup (vindecand sufletul mi se vindeca si transfigureaza si trupul; chiar si durerea bolii – atat cat este -, si de nu va trece vreodata, este sublimata, primind valoare soteriologic-eshatologica, devenind pentru ce intelepti cale a filosofiei celei inalte a desavarsirii si dobandirii harului). In fapt, starea de sanatate pe care o propune Biserica este o stare eshatologica, “unde nu este durere, intristare si suspin” (de unde si legatura cu Euharistia, Taina Imparatiei venita deja) si nu poate fi inteleasa decat, in primul rand, ca stare duhovniceasca din care se impartaseste si trupul omului, asa cum boala poate deveni o mucenicie aducatoare de har! De aceea Sf. Maslu era, la randul lui, integrat Sfintei Liturghii – iar aceasta dimensiune ar trebui recuperata de contemporaneitate. Intrebarea este in ce forma, iar aceasta provocare sta in mainile mai marilor nostri, in mod special a Sf. Sinod. In Grecia, la insistentele marelui liturgist Ioannis Foundoulis (tradus si la noi), deja s-a facut o schimbare. Ar fi interesant de facut o cercetare si o evaluare in acest sens (pentru ca anumite reveniri pot fi facute intr-un duh gresit, neautentic, practicandu-se un minimalism aggiornamentist, asa cum si a ramane intr-o inertie proasta poate fi riscant; oare renuntarea la cele sapte Liturghii nu a fost tot un gest de aggiornamentul avant la lettre? Oare orice maximalism liturgic este bun – avand in vedere simplitatea slujbei de dinainte de dezvoltarea posibil exclusiv bizantina a celor sapte Liturghii, dezoltare ce adus, mai apoi, la restangerea slujbei si plasare ei extra-euharistica – un rezultat fara doar si poate dureros?). Un lucru esta clar, anume ca Sf. Maslu este slujba care a cunoscut cea mai mare dinamica de-a lungul istoriei crestinismului, variind destul de mult nu numai la nivel diacronic, dar si geografic. Deja faptul ca se vorbeste despre legatura stransa a Tainei Cununiei sau a altor Taine si ierurgii (despre diferentierea dintre ele, din perspectiva patristica, ramane a se mai vorbi cu multa fecunditate) cu Dumnezeiasca Liturghie a deschis in noile generatii de teologi si credinciosi noi valente ale intelegerii insesi Tainelor si vietii crestine in general – iar acest lucru are o pronuntata reverberatie pastorala si, chiar, misionara (spre exemplu, Taina Cununiei inteleasa mai bine in unicitatea si esenta ei din perpectiva euharistic-eshatologica), evitandu-se, in acest caz, fetisizarea, teatralizarea sau excesiva mercantilizare a Tainei vindecarii (oamenii, la boala, sunt deschisi si dispusi, din disperare, la multe, si la rele, dar si la bune – iar aici trebuie subliniata, din nou, extraordinara oportunitate pastorala si misionara a prezentei langa omul aflat la nevoie a preotilor de spitale vrednici, dar si a oricarui fel de asistenta sociala si sanitara concreta oferita de Biserica; cu sanatatea omului nu te joci, iar reactiile recente din societatea romaneasca cu privire la problema sistemului sanitar romanesc sunt graitoare). Sa nu uitam ca in lumea de astazi in care coruptia si incompetenta au patruns si in lumea doctorilor, este nevoie si de doctori care nu trebuie sa fie neparat ierarhi precum Sf. Luca al Crimeei, dar sa fie parte a Trupului haric la Bisericii. Toti am vrea si o mana care tine bisturiul manata de Sus de Duhul. Si sa nu uitam nici ca spitalele au fost “inventate” de Biserica. Mi se pare profetica ideea unui mare si batran duhovnic care mi-a spus anul trecut, atunci cand se anunta inchiderea atator spitale de stat, ca ar trebui ca Biserica sa le preia (mai apoi am aflat ca in Spania Biserica Catolica se ocupa de spitale, ca in Rusia Biserica are toate orfelinatele si gherokomioanele, adica azilele de batrani). Ar fi una dintre cele mai geniale miscari misionar-apostolice si pastorale pe care ar putea sa le faca Sfantul Sinod al Bisericii noastre. De fapt, as spune ca ar fi porunca (Matei cap. 25), daca nu ar fi, de fapt, ceva atat de firesc. Cat despre dimensiunea eshatologica a vindecarii propuse de Sf. Maslu, sau despre rasplata eshatologica a rabdarii bolii ori a ingrijirii bolnavilor poruncita de Dumnezeu, am dezvoltat altundeva si, poate, candva, cu ajutorul Domnului, va fi publicat un text mai bun.
Cine doreste sa stie mai multe, recomand cu multa caldura frateasca (ca un gest de datorie fata de Dumnezeu si impreuna partasire eclesiala) minunatul studiu al profesorului Paul Meyendorff (fiul celebrului pr. profesor John Meyendorff), Taina Sfântului Maslu, traducere Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, 150p. (ISBN: 978-606-607-005-8). Nu cunosc un alt studiu-carte care sa-l egaleze. O carte care zdruncina un pic intelegerea sau lipsa de intelegere profunda a acestei Taine, oferind si un capitol de problematizare in contextul actual precum si anexe ce cuprind slujba in varianta folosita astazi (adica cea pe scurt, cu cele sapte parti adunate laolalta), dar cu anumite adaosuri (deci asa cum ar trebui facuta) si importante note de subsol, precum si slujba in varianta mai scurta, de folosit in cazuri speciale (vezi mai sus).
(completiv, vezi si articolul lui Ciprian Toroczkai din Revista Teologică)
Marian Maricaru
NOTA: materialul are copyright si NU poate fi preluat decat cu semnalarea explicita a sursei oficiale (blogul Dogmatica Empirica, postarea de fata) si nu poate fi plagiat.
