Problema noastră nu este moartea, aceasta a fost rezolvată de Hristos
16 martie 2021
Share
De ce ne temem de moarte: pentru că nu s-a aprins în inima noastră dorința după cele veșnice (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. VII, Ed. Egumenița, Galați, 2012, p. 137). Părintele Ioan Florin Florescu scrie că Dumnezeu vrea să fim doar trecători prin această lume și de aceea ne înșeală toate marile noastre așteptări, atât de previzibile și disperate, care ne țin legați de ea. Singurul motiv pentru care încă mai trăim: Dumnezeu ne mai lasă timp de pocăință. Hristos s-a vestit destul pe Sine, acum este vremea să fie căutat și chemat, scrie același părinte.
E un har că murim, altfel am trăi într-o lume păcătoasă toată veșnicia. Aducerea aminte de moarte ne ajută să ne amintim că nu suntem veșnici pe pământ și să trăim având în vedere acest adevăr. Să se teamă moartea de noi, nu noi de ea! Încă nu ne aflăm în acel bine unde să nu ne poată atinge nici un rău, considera Fericitul Augustin acum multe secole, dar Dumnezeu așteaptă de la noi mult curaj.
Până la urmă, învinge omul dispus să moară. Să moară față de păcat, să moară în locul altuia, să moară pentru a învia. Scriitorul american Frank Norris notează că fiecare om are dreptul esențial de a cunoaște adevărul eliberator, odihnitor și mântuitor, are dreptul să dorească să obțină o fericire nealterată. Hristos nu doar rosteşte adevărul, El este adevărul (omenirea a învăţat ceva de la Hristos, ceva ce nu va uita niciodată).
Singurul Subiect care alungă frica de moarte este Hristos (spre deosebire de povestea lui Krishna, în care Ardjuna e cuprins de tristeţe, îşi pierde curajul şi vrea să renunţe la luptă). Uităm că, prin Hristos, MOARTEA A MURIT DE MULT ÎN NOI! Există înviere, restul e tăcere. Este vital să învățăm să murim creștinește. Să ne pregătim sufletul pentru acest moment, făcând ceea ce ne poruncește Hristos: să credem și să ne botezăm, să răbdăm toate până la sfârșit, să renunțăm la păcate și să ne împărtășim cu Sfintele Taine, să ne rugăm, să ne înfrânăm, să fim milostivi.
Există ceva mai rău decât moartea: necredința. Pe Dumnezeu nu-L încurcă moartea noastră: dacă ne poate ajuta înainte de moarte, cu siguranță ne poate ajuta și după ea. În acest proces de pregătire, cea mai mare comoară este milostenia. Este calea cea mai simplă către Împărăția lui Dumnezeu. Prin milostenie, Hristos intră în casa noastră. Hristos din noi va birui moartea. Acolo unde se face milostenie, diavolul nu se apropie. Dacă nu dăruim, nu vom primi.
Nu există rugăciune eșuată. Toate rugăciunile ne pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Ce să nu cerem niciodată în rugăciune: faimă. Pocăința nu este niciodată nelucrătoare. Azi insă, după moarte nu mai este timp de pocăință. Să trăim precum îngerii în fața mormântului gol: cu respect și evlavie.
Vom copia iertarea de la sfinţi, pentru a scăpa de ură. Vom implora iertarea divină, pentru a fi graţiaţi. Vom ierta celor ce ne greşesc, pentru a nu ne încuia afară din Împărăţie.
Iartă-ne, Doamne, agresivitatea şi imprudenţa.
Iartă-ne, Doamne, că am explodat pacea fraternă.
Iartă-ne, Doamne, dezertările din conflagraţiile duhovniceşti.
Iartă-ne, Doamne, distrugerile egoismului.
Iartă-ne, Doamne, totalitarismul nepăsării faţă de fraţii Tăi înfometaţi.
Iartă-ne, Doamne, războaiele cu vecinii.
Iartă-ne, Doamne, ruina inimii.
Iartă-ne, Doamne, nedreptăţile şi aroganţele.
Iartă-ne, Doamne, şomajul privegherii.
Iartă-ne, Doamne, terorizările.
Iartă-ne, Doamne, distrugerile.
Iartă-ne, Doamne, bombardarea cu insulte.
Iartă-ne, Doamne, abuzurile.
Iartă-ne, Doamne, devastările.
Iartă-ne, Doamne, crudităţile.
Iartă-ne, Doamne, relativizările adevărului.
Iartă-ne, Doamne, degradările.
Iartă-ne, Doamne, îmbuibările.
Iartă-ne, Doamne, consumismele.
Iartă-ne, Doamne, clientelizările absurde.
Iartă-ne, Doamne, zgomotele.
Iartă-ne, Doamne, puţinătatea credinţei, a rugăciunii şi a carităţii.
Iartă-ne, Doamne, dezertările din conflagraţiile duhovniceşti.
Iartă-ne, Doamne, distrugerile egoismului.
Iartă-ne, Doamne, totalitarismul nepăsării faţă de fraţii Tăi înfometaţi.
Iartă-ne, Doamne, războaiele cu vecinii.
Iartă-ne, Doamne, ruina inimii.
Iartă-ne, Doamne, nedreptăţile şi aroganţele.
Iartă-ne, Doamne, şomajul privegherii.
Iartă-ne, Doamne, terorizările.
Iartă-ne, Doamne, distrugerile.
Iartă-ne, Doamne, bombardarea cu insulte.
Iartă-ne, Doamne, abuzurile.
Iartă-ne, Doamne, devastările.
Iartă-ne, Doamne, crudităţile.
Iartă-ne, Doamne, relativizările adevărului.
Iartă-ne, Doamne, degradările.
Iartă-ne, Doamne, îmbuibările.
Iartă-ne, Doamne, consumismele.
Iartă-ne, Doamne, clientelizările absurde.
Iartă-ne, Doamne, zgomotele.
Iartă-ne, Doamne, puţinătatea credinţei, a rugăciunii şi a carităţii.
Pentru păcatele noastre, meritam ghilotina. Nu putem aștepta nici un cadou de la o persoană cu care nu ne-am împăcat.
De câte ori ne înșelăm și tot nu ne învățăm minte[1]. Astfel, ne dăm seama de neputința noastră, iar singura soluție este să sporim răbdarea, pentru ca inima să nu se mai atașeze de lucruri[2].
Fiecare iartă în măsura în care iubește, de aceea iertarea divină este nesfârșită. Iubirea infinită este un ocean de cunoaștere, un ocean de generozitate și de incredibil, dar – mai presus de toate – un ocean de iertare. Bucuria inefabilă de a fi iertat formează un extaz fără egal. Cei slabi nu pot să ierte, iertarea este atributul celor puternici și a Celui Atotputernic. Iertarea este un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească fiind încă o probă a prezenței divinului în noi. Ne simțim iertați, neabandonați pe câmpul duhovnicesc de luptă[3].
Putem fi mai iertători decât ne putem imagina, în măsura în care ne eliberăm de toate amăgirile.
Iertarea nu este un procedeu, ci o parte integrantă a iubirii (Marcu 11, 25). Nu un act ocazional, ci o atitudine permanentă. Când iertăm, o facem integral, altfel nu ar fi iertare. Ne iertăm dușmanii, fără să le uităm numele, de vreme ce ne rugăm zilnic pentru ei.
| Iertarea este îndemnul lui Dumnezeu. Viața este o aventură pe tărâmul iertării. Trei lucruri sunt dificile în viață, dar necesare: a ierta pe toți, a profita de timp și a nu trăda iubirea. |
| A ierta înseamnă a elibera un prizonier și a descoperi că prizonierul erai tu. Împacă-te cu Dumnezeu și mulți oameni vor veni să se împace cu tine! |
| Iertarea divină ne este deja dată, dar trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări și atunci vom înțelege iubirea. Întunericul nu ne scoate din întuneric, lumina o face. Ura nu ne scoate din nefericire, iertarea o face. |
| Așa cum este ceva de iertat în toate, este ceva și de condamnat, anume tot ceea ce ține de forța luciferică. |
| Prin iertare, reparăm greșeli și zidim speranțe. Liniștea interioară nu poate fi dobândită decât practicând iertarea. |
Iertarea este o convertire fundamentală, în contextul spiritualității contemporane[4]. Oare tot ce există în noi trăiește din credință și iertare? Oare mai invocăm harul divin în graba de azi? Oare mai știm spovedi păcatele neglijenței? Valoarea fiecărui suflet – în afara relației cu Dumnezeu – este zero.
Mărturisim în Crez că nu ne îndoim de iertarea păcatelor, ci o așteptăm. Îi cerem SCUZE lui Dumnezeu pentru prostiile noastre.[5] Pornim la drum cu cele mai bune intenții și cu un grad maxim de susținere din partea comunității. Toți ochii sunt ațintiți asupra noastră: familie, prieteni, colegi par a avea în grijă buna noastră purtare și fericirea reciprocă. Iertăm până și pe torționari[6].
Foarte repede ne trezim singuri cu obiectele noastre[7] și devenim fățarnici și răzbunători. Fără credință, iubire și speranță, pierdem iertarea, generozitatea și – odată cu ele – socializarea firească cu cei din jur.
Dacă ar avea nevoie Creatorul de lauda noastră, ar însemna că a trebuit să ne creeze. Deci nu ar mai fi atotputernic. Noi avem nevoie – în schimb – să Îl lăudăm, ca mulțumire pentru iertarea acordată nemeritat, pentru scutirea de pedeapsă, de umilință și de chinuri.[8]
Primește-ne, Doamne, pe noi, cei ce ne întoarcem la Tine cu lacrimi și suspinuri și ne căim pentru tot ceea ce am greșit și cerem acum iertare, făgăduind că ne vom îndrepta[9].
Călătorind noi, Doamne, împreună călătorește cu noi. Înotând noi, împreună înoată. Necăjindu-ne, mângâie-ne. Bolnavi fiind, vindecare ne dăruiește. Izbăvește-ne de nedreptăți, scoate-ne din moarte, iartă-ne superficialitățile și egoismele stridente[10].
| Luminează, Doamne, mințile noastre întunecate de pâcla patimilor. Păzește-ne de bântuială și de cădere. Primește slavosloviile ce se aduc ca o tămâie înaintea Ta. |
| Cruță-ne, Doamne! Cruță-ne, Milostive! Cruță-ne, Bunule! Cruță-ne, Iubitorule de oameni! Nu părăsi pe cei ce Te caută! Scoate din iad sufletele noastre! |
| Surpă, Doamne, cugetul nostru cel trupesc, ca să nu mai căutăm la deșertăciuni și la nebunii mincinoase. |
| Știm că în fiecare zi și în fiecare ceas peste măsură greșim, ai milă de noi, ticăloșii! Încinge-ne cu veselie! |
| Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Cel ce ierți păcatele noastre! Tu ne-ai scos din groapa ticăloșiei și ne-ai așezat în desfătare. |
Bucuroși că suntem iertați, nu avem de ce să fim bosumflați. Primii creștini debordau de bucurie, jubilau iertarea și libertatea, muțumeau pentru ele din tot sufletul zi de zi și se străduiau să nu recidiveze.
Dacă nu ar fi Dumnezeu, nu ar fi nici un ateu[11]. Religia face un om obișnuit să se simtă extraordinar, iar un om extraordinar să se simtă obișnuit.
Misionarii din Alaska au parcurs pe jos 13.000 de kilometri pentru a vesti iertarea divină. Mai puțin de 1,3 km putem face duminical pentru a vesti această iertare benefică. Important este să ajungem la destinație, chiar dacă nu călătorim la clasa întâi.
Să nu ne credem prea deștepți ca să mai avem nevoie de învățătură. Să nu ne credem prea curați ca să mai avem nevoie de iertare.
Abia când vom scăpa de depravare, nu vom mai cere dovezi de iubire.
| Lumea se degradează pentru că îi lipsește Evanghelia. |
| Hristos ne-a învățat ceva ce nu vom uita niciodată. Ne-a dat ceva pentru care trebuie să mulțumim cu lacrimi mereu. Ne-a deschis o ușă, pe care nimeni nu o mai poate închide. |
| Există o singură salvare și un singur Salvator a miliarde de căzuți. |
| Religia iertării nu poate fi înlocuită niciodată cu cea a resentimentului. |
| Iertăm la infinit. |
Mângâietorul se coboară și acum la noi, chiar dacă adesea ignorăm acest lucru, de parcă am fi de pe altă planetă[12].
Omul are prea multe anxietăți și este măcinat de grijă excesivă și de panică, deoarece caută salvarea în locuri unde nu o va găsi niciodată. Este ca și cum ai căuta un bananier în Groenlanda sau o calotă glaciară în Namibia.
Dumnezeu știa că chipul Său în noi este alterat și că exista pericolul să nu Îl recunoaștem când va veni să ne salveze și, deci, să rămânem nesalvați. Așa că ne-a trimis scrisori de dragoste înainte, cum trimite soldatul de pe front, gândindu-se să păstreze legătura cu familia, mai ales dacă războiul este extrem de îndelungat.
Numai că oamenii au ucis pe toți poștașii care au adus aceste scrisori și au contestat orice putea fi contestat, neînțelegând că este vorba despre o miză uriașă: fericirea veșnică. Cei care au înțeles mesajul au păstrat scrisorile cu sfințenie, chiar cu riscul de a fi pedepsiți aspru pentru deținerea lor. Aceste scrisori formează o hartă a unei comori inestimabile.
Cei care vor să învețe să descifreze această hartă vor fi salvați[13].
| Prin iertare, ieșim din contradicțiile noastre paralizante. Doar narcisiștii (duplicitarii și nemilostivii) nu sunt recuperați. |
| Hristos găsește drahma pierdută, recuperează oaia rătăcită, iartă pe fiul risipitor și desființează moartea. Mai mult de atât nu se poate. |
| Scrierile sfinților sunmt povețe ca sub epitrahil. |
| Cum se așteaptă Hristos să fim? Curați. Ne acordă timp pentru a elimina mizeria. |
| Problema noastră nu este moartea. Aceasta a fost rezolvată de Hristos. Problema noastră este păcatul, pătruns adânc în noi, atât de adânc, încât nu mai recunoaștem glasul divin. |
De vină este doar materialismul nostru excesiv, din cauza căruia am denaturat mesajul evanghelic și nici măcar nu ne dăm seama de asta. Din cauza aceluiași materialism, nu mai suntem fascinați de Hristos, ci de diverse obiecte ale idolatriei noastre superstițioase. Mulți ne rugăm doar pentru prosperitate, nedorindu-ne sincer viața veșnică MAI MULT decât viața aceasta.
Hristos putea să trăiască fără Lazăr (cel înviat a patra zi în Betania), Lazăr însă nu putea să trăiască fără Hristos. Spre deosebire de Mihail din Nain și Semida din Capernaum, Lazăr din Betania (a treia înviere din morți făcută de Hristos) era un prieten, nu era un străin, era un apropiat, un frate, un discipol. De aceea, Lazăr nu putea trăi fără El. Descoperise Viața și nu mai putea rezista fără ea. Hristos ne învață ce este DE PĂSTRAT și ce este DE RENUNȚAT, ca atunci când ne mutăm și triem din lucrurile noastre.
Ne mutăm în altă Împărăție și trebuie să fim cu bagajele făcute, nu știm când vine tirul.
La cât de agasantă este insomnia, nu este de mirare că vorbim despre somnul de odihnă în termeni eshatologici.La cât de dezgustător este un loc cenuşiu şi trist, nu este de mirare că vorbim despre locul cu verdeaţă în termeni eshatologici. La câtă beznă este în noi, nu este de mirare că vorbim despre lumină în termeni eshatologici. La cât de slabi suntem, nici 1.000 de cafele nu ne pot dezmetici. Avem nevoie de mai mult, de un divorţ cu trecutul, avem nevoie de Altcineva. La cât de atrăgătoare este blândeţea glasului Lui, este firesc să ne îndrăgostim de El. La cât de oribil este războiul, este firesc să ne dorim pacea Lui. La cât de mult ne-a răvăşit păcatul, este firesc să ne luptăm cu el.
Degeaba ameninţă Antihrist, Hristos veghează. Degeaba se apropie moartea, îi urmează învierea. Degeaba se închide pământul, se deschide cerul. Degeaba lumea ne este răpită, Raiul ne e dăruit. Viaţa aceasta se termină, dar se deschid porţile veşniciei.
Muncim cam 64.000 de ore într-o viaţă, dar la final nu agonisim nimic fără Hristos.
Ca să scape de debite, omul trebuie să îşi recunoască falimentul. Să îşi declare la început insolvenţa. El nu poate să îşi achite datoriile. Nu are licenţă să participe în competiţii internaţionale. Se regrupează. Numai că, surpriză: nu este executat silit, ci este iertat, Cineva îi preia creanţa. Marea datorie este iertată. Poate spera la o amânare, la o reeşalonare, dar la amnistie nu se aştepta. Copiii lui au scăpat de sclavie, nu mai sunt scoşi la licitaţie pentru a se recupera o parte din datorie.
Hristos bate la ușa noastră, dar nu este un spărgător de uși, așteaptă să Îi deschidem.
Omul trebuie să cunoască şi poveţele veşniciei, nu doar că echipa de baschet joacă cu Pau Orthez, Fehervar şi Pardubice! Suntem în echipa sfinţilor, avem încredere în coechipieri. Suntem încă prunci, dar în familia potrivită. Încă plini de naivitate spirituală, prea nerăbdători şi extrem de răsfăţaţi. Încă împingem cutii şi ne prefacem că sunt maşini.
Marius MATEI
____________________
[1] Sf. Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Sophia, București, 2007, p. 40.
[2] Ibidem, p. 75.
[3] C.S. Lewis, Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, Humanitas, București, 2017, p. 17.
[4] Karol Wojtyla, În mâinile Domnului, Humanitas, București, 2015, p. 492.
[5] C.S. Lewis, Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, p. 50.
[6] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 397.
[7] Alain de Botton, Religia pentru atei, Vellant, București, 2013, p. 72.
[8] Pr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991, p. 329.
[9] ***, Apanthisma. Rugăciunile Sfinților Părinți, Sophia, București, 2007, p. 276.
[10] C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, București, 2017, p. 63.
[11] G.K. Chesterton, Ortodoxia. O filosofie personală, Humanitas, București, 2008, p. 33-35.
[12] Sf. Inochentie al Penzei.
[13] Teodosie Paraschiv, Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu, Adenium, Iași, 2014, p. 161.
