Sfântul la care mă rog

Sunt o culegătoare de portrete. Ele se iscă în mintea mea, aduse de valurile unei mări interioare şi nu-mi rămâne decât să le adun de pe ţărm, ca pe scoici.

Când fac un portret literar, folosesc ca principal instrument privirea, apoi analiza psihologică şi, în fine, metafora. Mărturisesc însă că nu sunt în stare să fac portretul unui sfânt, pentru că ceea ce ştiu despre el este întotdeauna incomplet, se referă doar la relaţia mea de prosternare, de cerere într-un necaz (sau mai multe, când îi descopăr „specializarea”) şi îl pisez, îl pisez ori de câte ori acelaşi tip de durere mă încearcă. Sunt mulţi, aş putea popula cu ei un spital întreg: Sfântul Luca al Crimeii (inimă, ochi, chirurgie), Sfântul Nectarie (rezistenţa la prigonirea mai-marelui), Sfânta Parascheva (salvarea copilului, liniştirea bătrânului părăsit), sfântul Antonie cel Mare (urechea celor mai de nemărturisit ispite), părintele Arsenie Boca (regăsirea căii din care se întâmplă să rătăcesc), ieroschimonahul Daniil de la Rarău (zona cerebrală şi cea poetică). Chiar dacă ţin în mână o iconiţă cu chipul sfântului la care mă rog, conturul său îmi rămâne întotdeauna difuz, nu mă pot adresa lui ca unui portret cu trăsături clare. Pictorii cei mai inspiraţi abia dacă îl pot schiţa cât de cât.

Ascultând cateheza lui Pater Mihail la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (cateheze.wordpress.com), înţeleg deosebirea dintre portretul literar al unui om obişnuit, care poate fi compus din oricâte interesante trăsături, dar în limitele unei singure personalităţi şi portretul unui sfânt, care ne apare înconjurat de un sobor de multe alte suflete: cele care l-au ascultat (când le striga, pocăiţi-vă, în cazul lui Ioan), cele care i-au premers (proorocii Vechiului Testament) şi cele care l-au urmat (discipolii pe care i-a îndrumat spre Hristos). O aură atât de complexă nu poate fi pictată decât de vocea inspirată a unui preot înalt rugător.

Adesea, încercând să scriu despre un sfânt (mi se întâmplă asta chiar acum, cu sfântul Antonie cel Mare, căci mâine este praznicul său şi al bisericii mele mult-iubite) nu reuşesc să prind decât trăsături ale oamenilor care i se închină sau a celor care trec nepăsători pe lângă el, deşi în mod vizibil, i-ar putea primi ajutorul. Chipul de lumină al sfântului îmi rămâne însă cel mai adesea ascuns, cu neputinţă de portretizat. Mai uşor pot descrie faţa cerşetorului pe care-l întâlnesc la uşa bisericii lui, basmaua femeii vorbăreţe care nu-şi află locul şi trece de la un închinător la altul, şuşotindu-l, numai să-i strice rugăciunea (cu siguranţă, nu-i conştientă ce face; ea este bucuroasă şi vrea să-şi arate tuturor prietenia); mai este apoi flăcăul care curăţă tabla pentru lumânări şi ceartă fiecare persoană care se apropie şi încearcă să-şi presare lumânările pe întinderea neagră, le smulge şi le aruncă într-un rug colectiv, fără să înţeleagă că o lumânare aprinsă este o mică rugăciune pentru un suflet iubit şi omul trebuie lăsat în pace să şi-o facă. Doar că băiatul cel harnic n-are răbdare, ar vrea ca toată lumea să se gândească numai la el şi cum să-i fie lui mai uşor să cureţe tabla de ceară.

Dincolo de aceste nimicuri, sunt totuşi atâtea făpturi pe care le întâlnesc cu bucurie în biserica mea, fiinţe cărora nu le-am vorbit niciodată, dar le simt forţa rugăciunii şi încerc faţă de ele o nesfârşită recunoştinţă, fiindcă acceptă să fim astăzi împreună şi să adăugăm o mică luminiţă, în aura din veşnicie a sfântului.

Nu mai încerc să-i fac portretul. Cum ar putea un punct, să descrie nemărginirea din care face parte?!

Sfinte Antonie, m-ai ajutat în atâtea ispite, m-ai îndrumat spre cel mai bun duhovnic, am ascultat în biserica ta cântările unei strane asemenea cu îngerii. De ziua prăznuirii tale şi în oricare zi a veşniciei însorite de Hristos, sfinte Antonie cel Mare, bucură-te!

Elena Frandeş