Sfântul: modelul ce ne schimbă viața

Duminică seara m-am întors la Londra, în ca­mera mea de la cămin. Întâlnirea cu un sfânt mă luase prin surprindere, pentru că nu-mi trecuse vreodată prin cap că este cu putinţă ca în viata aceasta să cunoşti îndeaproape un sfânt. Soco­team departe de mine aşa ceva şi credeam că îi putem cunoaşte numai din căiţi şi din icoane. Nedumeririle s-au risipit. Acum vorbim şi chiar râdem cu un sfânt. întâlnirea cu el a constituit pentru fiecare taina vieţii sale. De aici înainte, toate câte am săvârşit în viaţă, toate faptele noastre s-au raportat la Părintele, nimeni nu ne-a spus-o, nimeni nu ne-a impus-o, era o nevoie a noastră, voiam să ştie totul despre noi, pentru că simţeam că bine­cuvântările şi rugăciunile lui ne susţin şi ne ajută în viaţă. în mod tainic, trăiam prezenţa unui sfânt care era Părintele Sofronie de la Essex.

Plânsul era de neoprit. Părintele, înlăcrimat, în­treba cu nespusă delicateţe: “De ce plângi? Poate am spus ceva care te-a jignit? Poate te-am mus­trat!…”. Dar suspinele nu-ţi îngăduie să spui ce se întâmplă, şi cât de mult sufletul s-a făcut pri­zonierul iubirii. Părintele insistă cu lacrimi să afle dacă te-a rănit! – “Nu, nu, Părinte, vă mulţumesc, vă mulţumesc”.

Sfintele Taine erau, pentru Părintele, însăşi viaţa, nimic nu se săvârşea mecanic, doar pentru că trebuia să se săvârşească. Avea loc o transfuzie de viaţă. Ai fi crezut că, de fiecare dată, pentru prima oară spovedea sau slujea Sfânta Liturghie, deşi era preot de şaizeci de ani. Îmi amintesc bine cum am sărbătorit cei şaizeci de ani de la tun­derea sa în monahism. A slujit singur. Se părea că atmosfera din mănăstire s-a schimbat şi mai mult. Totul era liniştit, sufletul nu putea să articuleze un cuvânt.

Într-o seară, în timpul unei astfel de convorbiri, nu mi-a spus nimic, ci numai s-a referit la iubirea şi la pronia lui Dumnezeu. Mi-a spus de mai multe ori fraza aceasta: “-Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dum­nezeu ca o umbrelă şi să stai sub ea”.

Vreau să spun ceva duhovnicesc, pe care nu ştiu dacă îl transmit corect, însă trebuie să-l pome­nesc, pentru că exact în acelaşi duh vorbeau Părintele Porfirie, Părintele Paisie şi Părintele Sofronie. Fireşte, în alte timpuri, dar referindu-se la aceleaşi lucruri.

Niciodată nu l-am auzit pe Părintele Sofronie să spună cuvântul “diavol”, în afara anumitor excepţii. Când ne sfătuia şi ne descria pericolele duhovniceşti, totdeauna spunea: vrăjmaşul face cutare sau cutare, dar Hristos va învinge.

Părintele Porfirie, când spunea cât de fru­moasă este viata duhovnicească şi explica viata sfinţilor, spunea că nu trebuie să se teamă cineva de duhul potrivnic.

Părintele Paisie când se referea Ia vrăjmaşul duhovnicesc, îi spunea, ironizându-l: tangalachi (aghiuţă).

Toţi aceştia trei dădeau mare importantă rugăciunii şi se exprimau în acelaşi duh, dar printr-un limbaj diferit.

Dacă rugăciunile noastre nu pot să te ajute, atunci există ceva înăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine.

Un vizitator dorea să-l fotografieze. Părintele a evitat pe cât putut, dar insistenţa aceluia l-a obli­gat în final să primească. La developarea filmului, lucru minunat, în fotografie se aflau toţi în jurul Părintelui, în afară de… el.

După agresiunea şi invadarea Ciprului de către turci, o refugiată cipriotă a venit în Anglia. Femeia a venit la mănăstire cu durerea zugrăvită pe chip. S-a apropiat să ia binecuvântarea Părintelui, şi atunci am asistat la o scenă neobişnuită: Părintele a îmbrăţişat-o strâns şi au plâns împreună mult timp. Atmosfera aceasta, duhovnicească şi emo­ţionantă totodată, a găsit ecou în toţi cei ce se aflau acolo, căci ochii tuturor lăcrimau.

În multe discuţii ce le-am purtat împreună, îmi vorbea adesea despre viaţa veşnică şi despre cum trebuie să trăim aici pentru a fi veşnic împreună cu Hristos.

Aveam însă o nedumerire: Dacă viaţa veşnică depinde numai de cele de aici, atunci, de ce în Biserică se fac pomeni şi se citesc rugăciuni pen­tru milă şi iertare? Din moment ce după moarte nu există pocăinţă!

– Da, – mi-a spus el. Biserica are multă iubire şi continuă să sufere pentru făptură. Astfel, ne-a lăsat nouă, celor ce suntem în viaţă, să ne rugăm pentru cei adormiţi. Ştii de ce? Dacă sufletul vrea, poate să fie mântuit!

Dumitra Daviti