Sfințenie pre limba dosarelor Securității

Pe 31 iulie 1964, Ioan Ianolide se elibera, după aproape 23 de ani de închisoare, din temnița Aiudului, „primind” din partea colonelului Crăciun, comandantul închisorii, o fișă-caracterizare (foto) ce sintetiza viziunea regimului asupra poziției sale în detenție. Documentul, redactat în limbaj demascator, reprezenta „cartea de vizită/recomandarea” către ofițerul de Securitate care prelua urmărirea informativă a lui Ioan Ianolide, în libertatea aproximativă pe care România comunistă o oferea foștilor deținuți politici.

Într-un joc al imaginației, ne putem închipui ce înțelegea respectivul ofițer de Securitate dintr-o asemenea caracterizare: „un legionar mistic, ce a refuzat reeducarea, și a recrutat elemente tinere, din poziția de șef al frățiilor de cruce, cu scopul de a propaga misticismul”. Un cadru al poliției politice format pe calapodul sistemului represiv comunist nu doar că era captiv limbajului ideologic în care dosarele Securității îmbrăcau realitatea, ci, mai mult, avea și interesul profesional să-l vadă pe Ioan Ianolide ca pe un „dușman al poporului”. Un obiectiv de importanța lui Ianolide îi justifica întreaga activitate. Dacă ofițerii de Securitate care s-au ocupat de urmărirea lui Ianolide până la sfârșitul vieții acestuia n-au avut nici interesul și nici capacitatea să vadă ce se ascunde în spatele caracterizării colonelului Crăciun, în schimb, cercetătorul de azi are obligația să înțeleagă realitatea dincolo de limbajul de lemn al dosarelor. Altfel, există riscul de a colporta etichetele ideologice puse de ofițeri, a căror busolă profesională nu era în niciun caz adevărul, ci interesele operative ale Securității. Tocmai de aceea, documentele Securității au nevoie de un minim bagaj metodologic pentru a fi decriptate și înțelese, iar „cazul Ioan Ianolide” e unul „școală” pentru perspectiva ideologică în care Securitatea a îmbrăcat realitatea, cu scopul de a-și argumenta practicile represive.

Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.

După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița Aiudului, unde se alătură grupului (pe atunci în formare) al misticilor, condus de Traian Trifan și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim și alții, dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Misticii s-au caracterizat prin detașarea de lupta politică și asumarea deplină a identității creștine, traduse printr-o viață duhovnicească intensă (lecturi biblice și patristice, viața liturgică, mărturisirea gândurilor sau rugăciunea inimii).

Duhul de înnoire duhovnicească din temnița Aiudului avea să fie reiterat, la o altă intensitate, în închisoarea de la Tg. Ocna, unde Ianolide ajunge, alături de Valeriu Gafencu, după un periplu prin Jilava și Pitești. Numeroasele note și rapoarte informative ale Securității îl prezintă pe Ioan Ianolide în centrul activității de întrajutorare a deținuților, dar mai ales ca animator al vieții spirituale: „Popularizarea misticismului religios revine total deținutului Ianolide Ioan care în orice ocazie caută să arate celorlalți că e păcat să faci rău altcuiva, că e bine să înlături toate pornirile rele, că adevărata viaţă este viaţa viitoare şi alte lucruri de felul acesta prin care caută să menţină în această situaţie elementele tinere”.

În 1959, pentru activitatea de la Tg. Ocna, Securitatea deschide un nou proces, în care sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide. Rechizitoriul şi motivarea condamnărilor devoalează modul în care Securitatea a instrumentalizat şi condamnat dintr-o perspectivă politică viaţa religioasă a deţinuţilor. Astfel, pentru regimul comunist solidaritatea, meditaţia, rugăciunile în comun și efortul isihast reprezintă manifestări contra-revoluţionare, iar aprofundarea disciplinelor teologice în vederea hirotoniei se transformă în pregătire legionară.

Reeducarea de la Aiud (1959-1964), contrar intenției regimului, avea să confirme superioritatea poziției misticilor, care, prin detașarea de lupta politică și asumarea identității creștine, ies tocmai din logica războiului politic în care Securitatea construise reeducarea. Chiar notele și rapoartele ajunse pe masa colonelului Crăciun dezvăluie identitatea reală a lui Ianolide care, „spunea că nu vorbește ca un legionar […] şi că el se manifestă (sic!) prin aceia că lumea nu va trăi în linişte, dacă nu va pleca de la popor dragostea şi mila aproapelui, adică în mod conştient trebuie să treacă la încetarea urii şi vrajbei între oameni.(s.n.) […] Cu alte cuvinte Ianolide Ioan propagă o aşa zisă dragoste de aproapele şi milă după Biblie.”

Comparând cele două documente, nota informativă și fișa-caracterizare, ne intrigă, pe bună dreptate, contrastul dintre realitățile descrise. Cum se explică faptul că Gheorghe Crăciun, deși bine informat asupra poziției lui Ioan Ianolide, continuă să-l vadă pe acesta drept un legionar fanatic, dezechilibrat mintal, care intenționează să propage misticismul? Întâi de toate, merită observate aceste două planuri ale realității care se regăsesc în dosare. Mai întâi, avem nivelul primar, al notelor informative, care descriu, deși tendențios, cu oarecare fidelitate realitatea, peste care se suprapune filtrul ideologic al Securității, care sintetizează această realitate în funcție de interesele ei operative.

Citită într-o cheie potrivită, caracterizarea colonelului Crăciun, prin care acesta dorea să argumenteze urmărirea intensă din partea Securității, își schimbă sensul, devenind, mutatis mutandis, un altfel de „certificat” al sfințenie, scris într-un limbaj de lemn tocmai de către cerberii represiunii comuniste.

DRAGOȘ URSU