Singurătate în doi – tandra poveste a schitului Foltea

Sunt doar două. Două maici. Stau singure, în mijlocul pădurii, într-un schit aninat de buza muntelui. Au şi două căsuţe, cu cerdac şi flori, alunecate parcă în lumea noastră din paginile unei poveşti, şi doi căţeluşi, mici, două jucării de pluş, cât să latre dacă se apropie vreo sălbăticiune. Atât. În rest e numai codrul cât vezi cu ochii. Şi e linişte, o linişte turnată cu mărinimie chiar de Sus. Pentru ea au venit măicuţele. Aveau şi obşte, şi rânduială, şi rugăciune dincolo de munţi, la loc mai de şes şi mai prielnic vieţuirii, într-o mânăstire obişnuită.

 

Dar ele au dorit altceva. Au vrut să se cufunde în adâncul inimii, la fel ca sihaştrii de odinioară despre care aflăm din vieţile sfinţilor. Să-şi cerce fiecare gând pitit în cutele minţii şi să-l pună la judecată. Să dea gândul socoteală – de lume, de patimi, de bucurii sau tristeţi, de ură şi de dragoste. Mai ales de dragoste. De oameni şi de Domnul. Mai ales de Domnul. Apoi, gândul acesta, uneori răzleţ şi şturlubatic, alteori îndrăzneţ şi sfredelitor, e spălat, primenit şi unit cu rugă, gata să dea seamă în faţa lui Dumnezeu. Abia acum el poate să urce, încet, spre cer. Şi dacă l-ai strunit de mic, dacă i-ai curăţat toată tina, el, gândul din adâncul sufletului, urcă nestingherit până la izvoarele luminii. Şi acolo se adapă pe săturate din dragostea dumnezeiască şi vine înapoi plin ochi, revărsând iubirea peste întreaga făptură, sfinţind-o, luminând-o.

În puţine cuvinte acesta este tot meşteşugul unui sihastru, cel pe care îl cearcă şi măicuţele de la Foltea. Toată lumea aceasta lăuntrică, nevăzută, clocotitoare, vie, e însă ascunsă adânc în inima lor. E doar lumea lor. Singura. Pe care o împart în două. Ca să afle dragostea. Şi liniştea. De aceea au venit aici. Să-şi afle sufletul şi, odată cu el, pe Dumnezeu.

Două năluci

Pe drumul spre schit m-am întristat că nu pornisem la pas. Chiar în goana maşinii mă aromise pădurea deasă. O clipă, doar o clipă, m-am oprit izbit de frumuseţea ei. Am stat, încercând să o prind cu lentila aparatului de fotografiat, dar a fugit speriată. Nu era obişnuită cu oamenii şi, din goana maşinii, nu era chip să o apuci.

Pe prima măicuţă am zărit-o chiar la intrarea în schit. O umbră care se strecura smerită după căsuţa cu cerdac şi muşcate. Era singurul lucru care se mişca. În rest, totul stătea încremenit, pentru că la Foltea natura îşi ţine răsuflarea. Îi e teamă să nu rupă liniştea, să nu alunge rugăciunea celor două vieţuitoare.

„Îmi e greu să vă vorbesc. V-aş spune ceva, ca să nu vă rănesc, să nu fi bătut tot drumul până aici în zadar. Dar, ştiţi, pentru noi, monahii, orice cuvânt e foarte preţios, pentru că izvorăşte din Dumnezeu. Hristos e Cuvânt, aşa stă scris în evanghelie. Cum să mă ridic eu la înălţimea Lui? Mai bine tac decât să grăiesc deşertăciuni.” Şi maica Sofronia tace. Aşa îşi împleteşte ea timpul. Când tace ea, tace şi maica Teofana. Dar ne-vorbirea lor e altcumva decât cea din lume. De obicei, atunci când tăcem noi, mirenii, vrem de fapt să spunem ceva. Cel mai des, un cuvânt greu. Ne luptăm în tăceri, comunicăm prin ele ascuţit şi vârtos. Aici însă, la Foltea, simt că tăcerea e dulce, e rotundă. Nu spune ceva anume pentru că reuşeşte să cuprindă totul. „Vedeţi?” spune maica prinzându-mi gândul care se înfiripase în linişte. „Noi monahii comunicăm mai lesne atunci când nu vorbim.” Îmi ghicise taina.

„Uneori, când zăpada cade neîntrerupt, aici nu mai ajunge nimeni. Cu lunile. Începând cu luna noiembrie şi până spre primăvară drumul e năpădit de omăt. Rar mai urcă vreun om. De obicei trebuie să coborâm noi în sat, ca să participăm la slujba liturghiei, să ne împărtăşim.” Măicuţele nu au preot. Pentru rugăciune merg la bisericuţa lor, dar săvârşesc doar rânduiala pe care o poate împlini orice dascăl. Pentru restul, trebuie să coboare în lume, să stea în mijlocul mirenilor. Ceea ce pe ele le stinghereşte. Ar rămâne aici mereu. Nu s-ar desprinde de singurătatea cu care s-au obişnuit, pe care şi-au făcut-o soră de nevoinţă. Şi prieten. Dacă un călugăr s-ar încumeta să vină preot la schit, maicile l-ar primi cu drag. Dar, până acum, niciun monah nu a luat muntele pieptiş să se sălăşluiască în codru. Nu a vrut sau nu a putut, aşa că au rămas singure. Doar ele două şi muntele. Pentru că viaţa la Schitul Foltea nu e uşoară. E frumoasă, dar grea.

Drumul prin vremuri al unui schit răstignit

„La Foltea nu rămâne decât cel care e pregătit să sufere. Vorba asta am auzit-o chiar de când am păşit aici”, spune maica Sofronia. „Nu e un schit obişnuit. E clădit pe durere.”

Ca să pricepi istoria lui trebuie să-i înţelegi pe oamenii din jur. E mânăstirea Mărginimii Sibiului, ţinutul mocanilor aspri la vorbă şi purtări, ciobani harnici şi oţeliţi în înfruntarea cu muntele căruia îi smulg, an de an, cu multă trudă, hrana mioarelor.

Ţinutul lor m-a uimit de cum i-am trecut hotarele. M-au bucurat culmile înalte cu vârful îndoit lin, ca spinarea unei oi, culmi pe care turmele cresc atingând văzduhul. Din loc în loc, parcă răsfirate din cer, întâlneşti satele. Casele se bulucesc mândre la şoseaua care urcă pieptiş pantele abrupte. Sunt locuinţe falnice, cu două caturi şi porţi uriaşe, în spatele cărora poţi doar să-i ghiceşti pe casnici. Adevărate fortăreţe care-n vremuri de restrişte transformau satele în cetăţi.

Totul sclipeşte de curăţenie şi ordine. Totul e rânduit, durat cum trebuie, definitiv. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, aşezat de-pe-azi-pe-mâine. Nu. Aici orice se face, se face după o îndelungă cumpănire şi numai dacă „e musai”. Dacă nu, „mai bine lipsă”.

Aşa au rezistat mocanii mii de ani, moştenind meşteşugul oieritului de la strămoşii lor, dacii. Şi cânturile, şi datinile. Prin câmpii s-au perindat bezmetice felurite neamuri, cu sute de obiceiuri şi limbi de neînţeles. Ei nu au vrut să se schimbe, să se dea după alţii. Niciodată. Aşa e şi credinţa lor, venită de la Ţarigrad. Statornică. Neschimbată de două mii de ani. O luau cu ei în desagi şi plecau cu ea pe munţi. Oamenii aceştia, la fel ca toţi mocanii noştri, de orice parte a Carpaţilor, au codrul drept biserică şi cerul drept icoană. Sus, la munte, se roagă aşa cum pot, dar se roagă năpraznic. Îi spun lui Dumnezeu în faţă ce vor şi se luptă apoi ca acest lucru să se plinească. Aşa cum sunt, viforoşi şi neplecaţi nimănui, nu şi-ar da credinţa nici cu preţul vieţii. Şi, nu o dată, li s-a cerut viaţa în schimbul credinţei. Viaţa şi-au dat-o bucuroşi, dar credinţa şi-au păstrat-o.

Un schit răstignit

Schitul Foltea s-a născut într-o vâltoare a istoriei, într-un moment de cumpănă pentru românii ardeleni, la mijlocul secolului al XVIII-lea, într-o Transilvanie aflată sub stăpânire habsburgică. Curtea de la Viena încerca să îşi consolideze puterea, inclusiv prin mijloace religioase şi a început să îi silească pe români să treacă la credinţa catolică. În tulburarea născută din această luptă s-a ridicat un călugăr din Bosnia, Visarion Sarai, vlah de neam. El a auzit de suferinţa fraţilor săi din Ardeal şi a venit în Banat şi a început să predice. Era furtunos şi convingător. Nu punea preţ pe viaţa sa, aşa că stăpânii nu au avut cu ce să-l spăimânte. Oamenii îl ascultau cu drag şi îl urmau bucuroşi. Se spune că era de ajuns să ridice pe vârful unui deal o cruce. O cruce simplă, de lemn. Acesta era semnul său. Semnul Răstignitului. Apoi mulţimile se strângeau şi el le vorbea. Le vorbea de credinţa lor, de strămoşi, de datini, de moarte şi de suferinţă. Oamenii l-au iubit, iar mişcarea lui a pornit o răzmeriţă.

Pe la 1740 a ajuns prin părţile Sibiului, chiar la Sălişte. Aici a aflat de povestea unui izvor minunat, sus în munte, unde se nevoia un pustnic. Vifornicul călugăr a durat deasupra acestui izvor o mică bisericuţă de lemn şi în apropiere câteva chilii. Aşa s-a născut Schitul Foltea. La scurtă vreme, Visarion Sarai a fost prins de cătanele nemţeşti şi dus în Austria. Curtea de la Viena l-a judecat şi l-a găsit vinovat de nesupunere. L-a închis la Kufstein, o temniţă din Munţii Tirolului, şi l-a uitat acolo. Anii au trecut peste el şi, după îndelungi suferinţe, a trecut la Domnul. A murit închis, dar cu inima liberă. Din acel moment schitul a avut un apărător în ceruri. Şi de el nu s-a mai atins nici o năpastă.

Săliştenii au suferit după el. Îndelung. Ani la rând cătanele îi asupreau pentru credinţa lor. „În toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc cum este mai rău”, îi scriau ei vlădicăi de la Karlovitz, „încă ne dau şi în mâna birăilor de ne închid prin temniţe. De al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case, şi moşii, şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”.

Rânduri, rânduri plecau la Viena fruntaşi din satele lor, preoţi ori simpli ţărani. Mergeau fără frică şi-i cereau Crăiesei libertate, aşa cum îi învăţase Sfântul Visarion. Pentru ei şi pentru credinţa lor. Mulţi nu s-au mai întors. Niciodată. Îi mânca temniţa de la Kufstein, putrezeau în celule întunecoase cu inima plină de cerul de acasă. Aşa s-a întâmplat cu Oprea Miclăuş din Sălişte, cu Moise Măcinic din Sibiel, cu Ioan din Galeş, cu Ioan Oancea din Făgăraş, cu Constantin Petric din Jina, cu Ioan Crăciun din Cărpiniş, cu Toma Maier din Rahău şi cu alţii, mulţi alţii, al căror nume nici nu-l mai ştim. Au plecat la Viena şi nu au mai venit, s-au ridicat contra stăpânirii şi au pătimit. Mult. În urmă le rămâneau nevestele cernite şi casa plină de copii orfani de tată. Stana, soţia lui Oprea Miclăuş, s-a rugat 30 de ani de împărat să-i spună ce au făcut cu bărbatul ei. Să-l cruţe de munci şi să-l lase să vină acasă. A scris carte, a plătit încoace şi încolo, dar nu a primit niciun răspuns. Soţul ei se adăugase la ceata sfinţilor martiri, pierind pentru dragostea lui de Hristos. Astăzi Schitul Foltea îl cinsteşte ca ocrotitor.

Cum se căleşte dragostea

Ca oţelul să devină mlădios ca o trestie şi mai tare ca piatra e bătut ceasuri în şir. Apoi e ars şi răcit, de neumărate ori. Aşa e şi cu sufletul omului. Fără necazuri se bătuceşte şi devine nepăsător faţă de ceilalţi. „Schitul Foltea e clădit pe durere şi cei care stau aici trebuie să fie pregătiţi să sufere.” Cutreierând prin istoria lui înţeleg foarte bine spusele maicii Sofronia. Şi destinul măicuţelor. Au venit aici pregătite să se răstignească. Una faţă de cealaltă, două cruci plecate ale căror vârfuri se ating. Şi se sprijină. Două suflete oţelite. Şi o singură dragoste. Nebună. Dragostea lui Hristos.

Maica Teofana vorbeşte rar şi cumpănit. Are un chip dârz, de om trecut prin multe. E de loc de aici, din Tilişca, mocancă din tată-n fiu. Neamurile-i sunt la doi paşi de mânăstire, dar nu merge acasă la ai săi decât foarte rar. Şi atunci o face doar ca ei să nu se mâhnească. Aşa e rânduiala călugărului. Să stea departe de lume, să se cufunde adânc în templul inimii şi de acolo să scoată dragostea Domnului cum scoţi apă cu o ciutură din fântână. Meşteşug sfânt, dar anevoios, care cere linişte şi însingurare.

Maica Teofana e stareţă, dar se poartă cu maica Sofronia ca şi cu o soră pentru că „aici, la pustie, îţi trebuie foarte multă sinceritate şi foarte multă încredere. Trebuie să duci neputinţa celuilalt, să îţi pese de el, să ieşi din egoismul tău şi să ai grijă să nu împovărezi pe nimeni cu starea ta.”

O ascult şi mă gândesc la noi, cei din lume. Cum trăim laolată, mii, zeci de mii, milioane de oameni într-un oraş, dar nu ştim şi nu ne pasă unii de ceilalţi. Trăim mulţumiţi în apartamentele noastre minuscule, fără să aflăm sau să ne doară dacă vecinul nostru de alături, de care ne separă doar 20 de centimetri de beton, e fericit sau pradă vreunei deznădejdi cumplite. Aglomerările urbane sunt reţeta perfectă a însingurării care ucide. Aşa se poate întâmpla şi în mânăstirile cu mulţi monahi. Acolo, îmi spun maicile, dacă eşti nepăsător, poţi să te izolezi şi să trăieşti fără să te preocupe cum o duce măicuţa cu care te întâlneşti la biserică sau cea cu care mergi la ascultare. Nu şi aici, în singurătate, unde „starea mea de mâhnire poate să îl aducă pe celălalt la deznădejde. Pot să nu îi fac nimic maicii, dar o anumită expresie a feţei, un gest anume, să îmi trădeze supărarea”. Cel mai greu este când celălalt îţi greşeşte cu ceva şi ajungi să îl judeci. Atunci inima se înăcreşte şi ajunge potopită de gânduri. Iar „în sihăstrie cea mai grea luptă este cea cu gândurile”. Încet, te arunci într-un hău fără fund, din care nu te poate scoate decât mila. Mila faţă de cel lângă care îţi duci zilele, clipă de clipă.

„Cineva trebuie să ducă neputinţa celuilalt. Dacă nu o duc eu, cine o duce? E uşor să-i spui «Ai greşit, nu ai făcut bine!», dar ce ai rezolvat? Chiar dacă am dreptate în faţa celuilalt nu îi pot cere să facă ce cred eu. De aceea cel mai greu e să suporţi greşeala celor apropiaţi. Ştiţi cum se vede că ai primit milă din partea lui Dumnezeu? Când poţi să porţi neputinţa celuilalt.

Îţi trebuie foarte multă răbdare atunci când te izbeşti de neputinţa ta sau de cea a aproapelui tău. Hristos este dragoste, unitate şi smerenie. Noi, oamenii acestor vremuri, trăim izolaţi şi trăim bine fiecare, dar, mai devreme sau mai târziu, egoismul ne va omorî.”

Când lăcaşul de lemn se face de piatră

Alunec cu privirea peste biserica schitului. E de piatră, clădită chiar deasupra izvorului minunat, aşa cum a rânduit Sfântul Visarion. Bisericuţa de atunci, care ar fi împlinit curând trei veacuri, nu mai este. Era de lemn şi era micuţă, cât o chilie, durată repede, sub viforul prigoanei. Dacă aflau cătanele de ea o făceau una cu pământul. Cu poruncile Crăiesei nu te puteai juca. După plecarea la Domnul a Sfântului Visarion, împărăteasa a trimis în Transilvania un general. Îl chema Bukow, iar ghiulelele armatei sale sunt şi astăzi risipite prin tot Ardealul, amintiri ale unei bătălii cumplite. O bătălie care nu s-a dat între oameni, ci între oştenii austrieci şi sutele de biserici şi schituri ale românilor. Cătanele le-au făcut una cu pământul, dacă erau de piatră, sau le-au ars, dacă erau de lemn.

Schitul Foltea a scăpat, ca prin minune. Maica Sofronia îmi spune că la mijloc a fost nu numai harul, ci şi rigoarea habsburgilor. Se încredeau orbeşte în hărţile lor, făcute măiestru, fără greşeală. Dar, pe hărţile lor, schitul Foltea, proaspăt ridicat, nu apărea. Îl ascunsese Domnul de ochii iscoadelor şi, probabil, ruga Sfântului Visarion. Aşa că Bukow a trecut pe lângă el şi nu l-a vătămat.

Bisericuţa de lemn, cea cât un sipet, cât să cuprindă liturghia câtorva sihaştri, a izbândit prin vâltoarea vremilor, ajungând nevătămată până în secolul XX. A trecut şi prin primul război mondial, şi, când a venit pacea, săliştenii au vrut să le facă pomenire celor care au murit pentru întregirea României. Să le fie numele purtate de ruga neîncetată a monahilor, nesmintit, până la sfârşitul veacurilor. Aşa au ajuns să desfacă vechea biserică şi să o ridice în locul ei pe cea de acum. Săliştenii i-au pus două hramuri: Sfântul Gheorghe, mucenicul ostaş, ca să le călăuzească sufletele soldaţilor noştri în lumea de dincolo, şi Sfântul Oprea Miclăuş, consăteanul lor, plecat pe drumul fără întoarcere al unei Viene tiranice şi trufaşe.

Schitul fără morminte

Maicile l-au găsit aici, la Foltea. Părea că e la schit de când lumea. Deodată cu păsările şi copacii, deodată cu izvorul care curge sub biserică. „Era pustnic cu rânduială, o rânduială pe care o păzea cu sfinţenie. Noi ne îngrijim şi de pelerini, de oricine ajunge să ne calce pragul, ne lăsăm lucrarea noastră ca să îi odihnim sufleteşte pe cei care vin aici. Dar părintele se îngrijea numai de Domnul. Când sosea ceasul Vecerniei nu mai ţinea cont de nimic. Oriunde se afla şi orice făcea, se oprea, îşi scotea cartea de rugăciuni şi începea să citească.”

Aşa cresc pustnicii. Nesmintiţi de nici o altă rânduială, neatârnaţi de obşte, de pelerini, de nimeni. Doar de Domnul. Aşa era şi sihastrul care a trăit la Foltea în ultimii ani ai comunismului şi în primii ani ai libertăţii. Maicile au deprins de la el rânduielile vieţii sihăstreşti, lupta minţii cu gândurile răutăţii, cumpănirea harului, paza inimii, liniştirea şi, mai presus de toate, dragostea.

A fost suficient pentru ele, căci harul se transmite de la om la om, e molipsitor, te seduce. După ce le-a predanisit meşteşugul însingurării, părintele sihastru a plecat să moară la mânăstirea de metanie, la Sâmbăta de Sus din Făgăraş. Aici, la Foltea, nu a murit nimeni. Niciodată. Visarion, ctitorul, a sfârşit la Kufstein. La fel şi Oprea Miclăuş, ocrotitorul. Şi, de atunci, la fel au făcut toţi vieţuitorii. Aşa se face că Foltea e un schit bătrân, vechi de sute de ani, fără niciun mormânt. E un schit al Învierii.

Două lumini

Încet, muşcând din razele de lumină care îndrăznesc să se strecoare prin frunzişul bogat, întunericul pune stăpânire pe căsuţa în care maicile îmi deapănă povestea lor şi a schitului. Umbrele din chiliuţă se prelungesc şi un freamăt rece se strecoară dinspre uşă. Mă închipui aici iarna, înecat în omăt şi pribegit de frig, cu lupii dând târcoale. „Să ştiţi că nu ne e frică. Nu ne-a fost niciodată. Stăm aici liniştite de parcă am fi într-un mare oraş. Dar nu ştiu să vă spun de ce. Ne-am întrebat şi noi de ce nu ne e frică. Poate că e harul lui Dumnezeu care ne apără şi ne întăreşte, alungându-ne orice teamă.”

Înainte de venirea serii vorba maicilor se precipită. Ar trebui să sfârşesc. Ca să nu mă mâhnească pe mine şi-au lăsat schitul nerânduit. Acum aleargă să prindă ultima geană de lumină, căci în mânăstire nu există curent electric şi orice muncă se cere binecuvântată de soare. Mă uit cum aşează fiecare lucru la locul lui. Totul cu mişcări repezi, dar calme, de parcă ar avea tot timpul din lume, dar nu l-ar vrea irosit. Aşa cum se înţeleg, într-o ordine desăvârşită, par a fi un singur om cu patru mâini şi patru picioare, mişcându-se într-un echilibru fără cusur, coordonate de o singură minte, pulsând cu o singură inimă, ca doi gemeni siamezi. Trăind de ani de zile împreună, au ajuns să îşi cunoască fiecare gest. Se înţeleg dincolo de cuvinte, au învăţat să vorbească prin tăceri. Maica Teofana mi-a spus la început: „Oamenii care au trăit în apropiere de Dumnezeu vorbesc puţin.” Aş adăuga şi că ştiu să asculte. Nu numai cuvintele, ci şi liniştea. Iar liniştea e nesfârşită la Foltea. Pentru că nu e de aici, de pe pământ, ci e picurată de Sus.

În chilia unde am vorbit, pe masă, au rămas două lumânări. Ard liniştit. Două flăcări, o singură lumină. Două maici în două căsuţe cu o singură biserică. Şi o singură rugăciune. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre ea, despre rugăciunea purtată în doi, citiţi interviul următor. Veţi fi surprinşi…

 

Lumea monahilor nr. 67-68, 20 ianuarie – 20 martie 2012