Tot mai mult, tot mai rapid

Când mă voi îngriji doar de virtute, voi fi fericit[1]. Toată sărăcia mea aș schimba-o pe virtute. Virtutea și viciul nu pot fi confundate. Deși ambele sunt tăcute, se deosebesc după înfățișare. Alegând virtutea, voi trăi. Altfel, voi rătăci ca o umbră. Tinerii ar trebui să caute evlavia, dar mulți dintre ei nu au auzit deloc despre ea. Nu știu că există și că merită căutată. Alții află, dar nu știu cum și unde să o caute. Unii știu, dar renunță din cauza oboselii. Puțini merg până la capăt. Aceștia devin călăuze orbilor. Doar că avem extrem de puține călăuze și foarte mulți orbi. Cel mai bun lucru este să nu ajung în nici un fel la mânie[2]. Când voi scăpa de teamă, îmi voi înmulți talanții[3]. Totul a devenit mai scump, mai mult și mai rapid, deci nu voi cuceri această lume. A devenit foarte greu să mai găsești un om de la care ai ce învăța. În lipsă de persoane, cărțile sunt o adevărată minune, pentru că ne pun în legătură cu sfinții:

• Bucuria lăuntrică este semn că faci bine ceea ce faci[4]!

Asta înseamnă că mi-am găsit calea, nu trebuie să o mai caut, ci doar să nu o părăsesc. Pe această cale, Dumnezeu va veni în întâmpinarea mea. Totul este să fiu pe cale, nu alături de ea. Mai mult nu știu. Dumnezeu știe de ce unii se vindecă, iar alții nu[5]. Dar toți suntem în curs de vindecare, precum țările în curs de dezvolare. Suntem în drum spre Împărăție. Când merg la biserică, sunt bucuros că mă pot ruga cum se rugau apostolii și că apostolii se rugau cum mă rog eu. Sunt bucuros că s-a păstrat această taină nealterată. Sunt bucuros, mâhnit este doar cel nu a auzit de Dumnezeu. Riscul iminent nu este cel al dispariției credinței, ci al relativizării ei. Suferința oricum există, dar depinde cum se amplifică și cum o depășești. Sfântul se roagă permanent pentru mângâierea celorlalți, iar nu pentru vindecarea proprie. Oricum, este cert că suferința ne smerește și ne amintește și de suflet. Ne oprește, atunci când nu ne mai oprim de bună voie din fuga fără sens.

• Dumnezeu ne vorbește prin profeți despre facerea lumii și despre toate celelalte[6]! ne spune Evanghelia de azi[7].

E nevoie de tot mai multă rugăciune, într-o lume cu tot mai multe telefoane[8]. E nevoie de tot mai multe lacrimi de pocăință, într-o lume cu tot mai multe păcate. E vital să redescoperim sensul pascal al duminicii[9]:

• De la Nașterea lui Hristos, cerul nu mai este cer, pământul este plin de cer și-L atingi pe Dumnezeu[10]! Doamne, acum este prea târziu ca să mai taci, când s-au spus atât de multe, acum este prea târziu să mai cedez, când ai luptat atât de mult pentru mine[11]!

Marius MATEI

________________________

[1] Savatie Baștovoi, Sindromul “cesăfac”, Cathisma, București, 2014, p. 114.

[2] Ibidem, p. 119.

[3] Matei 25, 25.

[4] Savatie Baștovoi, op. cit., p. 69.

[5] Pavel Chirilă, Vindecarea, Christiana, București, 2009, p. 206.

[6] Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, IBMBOR, 1980, p. 400.

[7] Luca 18, 31-34.

[8] Grace Lin, Răul înstelat al cerului, Arthur, București,2017, p. 230.

[9] Mirel Bănică, Religia în fapt. Studii, schițe și momente, Eikon, Cluj-Napoca, 2015, p. 318. Vezi și Marius Vasileanu, În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică, Paralela 45, București, 2008, p. 308-324.

[10] Michel Quesnel, Dăruita-mi veșnicie, Limes, Cluj-Napoca, 2007, p. 35.

[11] Michel Quist, Iată-mă, Doamne!, Ars Longa, Iași, 1997, p. 157.