Un episcop martir

Parintele Nicolae Popovici ar putea sa fie, usor, definit ca un erou. Sau ca simbol. Sau ca efigie a constiintei unui neam, unei Biserici, unui colt de lume.Insa, din teama de a nu exagera, de a nu ne deveni evidenta neputinta, teama si calduta prudenta, uitam de el. Sau ne inchipuim ca am uitat.

Dar iata, pe 20 octombrie au trecut 50 de ani de la adormirea sa intru Domnul! Si daca discursurile sunt tot mai fragile iar jerbele de flori tot mai scumpe, de ajuns ar fi un gand. De admiratie, de tacere sau de pasire ferma. Pentru ca IPS Nicolae Popovici este, inainte de toate, cred, un mucenic.

S-a nascut la Biertan la 3 ianuarie 1903. A murit la Manastirea Cheia , la 20 octombrie 1960. Intre aceste borne -studiile, pelerinaje in Tara Sfanta, intrarea in monahism, arhieria. Devenit episcop de Oradea, organizeaza eparhia, o inzestreaza din fonduri proprii, zideste, predica si indreapta. Are initiativa, am spune. Desi, neindoielnic era vorba mai cu seama de credinta.

Paraseste Transilvania ocupata de horthysti silit. Alungat intr-un tren de vite. Si se aseaza la Beius. Pentru a veghea, sprijini si a trimite ruga grabnica si roditoare celor in nevoi. Apoi, se numara printre misionarii , indrumati de vladica Nicolae Balan, mitropolitul Ardealului, din Transnistria. Sfinteste biserici. Si predica. Neobosit.

Vine 23 august 1944. Se roaga pentru sfarsitul razboiului. Si pentru victoria armatei romane. Pe care o urmeaza in Cehoslovacia pentru a aminti adevarul simplu ca Dumnezeu este cu ei, cei departe de casa.

Cercul se inchide. De aceea, nu este timp de odihna. Presiunilor „tovarasilor” le raspunde simplu: „Si aceasta va trece!” Avand o turma de ingrijit, nu-si poate ingadui nici odihna, nici teama, nici ezitare. De aceea, predicile sale devin manifeste. Incurajare si strivire a cojii minciunii. Smulgere din indoiala a celor ce simt apasarea noii vremi. Iar credinciosii reactioneaza. Simt ca nu sunt singuri. Si mai cu seama ca ierarhul care le vorbeste, despre Eminescu cel viu si despre „indrazneala crestina”, el insusi nu poate sa fie singur. Caci timpul era tulbure. Cuvantul episcopului- limpede. Si de aceea nadejdea , credinta si iubirea erau arme puternice inaintea tavalugului arbitrarei ideologii.

Teama insa bantuie. Printre liderii comunisti.Printre unii ierarhi. Episcopul de Oradea devine indezirabil. Insa Intelepciunea patriarhului Justinian Marina frange panza de paianjen a comunistilor. Pana cand panza devine lat pregatit Bisericii. Partidul impune izolarea IPS Nicolae Popovici. La Manastirea Cheia. Dincolo de munti. Smuls din radacini. A doua oara. Dar frica puterii nu ia sfarsit. Este urmarit. Spionat.supus perchezitiilor, exista tentative de otravire.Arma sa ramane nevointa. Cea a simplului calugar. Cea de neinteles de catre cei prinsi in amagirile acestei lumi. Nevointa pe care o imbratisase la Manastirea Cozia, cand a fost tuns in monahism.

Devine sprijin pentru obste, pentru cei bolnavi si batrani. Si pentru cei din afara manastirii. care ii aduc alimente atunci cand vin sa se inchine. Cei de care Securitatea se temuse ca l-ar putea urma la oricare dintre locasurile ardelene. Iata, departe de camin, IPS Nicolae este acasa! Atunci, sunt impuse noi interdictii. Nu mai are dreptul sa predice. Nici sa mai participe la Liturghie.

Sanatatea i se deterioreaza Presiunile continua. Perchezitii si intimidari. Copacii trebuie doborati.Iar ultimele lovituri sunt tot mai ferme. Pentru a indeparta umbra. Si asteptarea Partidului nu dureaza mult.La mijloc de octombrie 1960., IPS Nicolae Popovici se muta la cele vesnice. Trupul ii este adus la Biertan. Se inchide un cerc. Sau doar se deschide. Pentru ca mult prea adesea invocam lipsa modelelor. Nu rareori ne prindem de „sfintii inchisorilor” cu pofta de a -i folosi ca arme contra celor pe care nu le intelegem. Nu in putine ocazii ne incredintam discursului patetic si adesea discutabil si nu rugaciunii. Ori viata IPS Nicolae Popovici este mai mult decat gest cutezator, decat indrazneala si nefrangere. Ca orice pom plin de rod, radacinile sale sunt puternic infipte in dreapta credinta. De aceea este mai mult decat un caz. Sau pion. Sau exceptie. Este dovada faptului ca Biserica Ortodoxa Romana nu este nici salcie, nici umbra, nici adunare a „caldiceilor”. Ci este insasi maica acestui neam.

Vincentiu Dascalu