Viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

Condac: Plutind pe luciul mării cu neguţătorie, de la răsărit către miazănoapte te’ai nevoit şi chemându’te Dumnezeu pe tine, precum Matei vama şi tu neguţătoria lăsând, Aceluia ai urmat prin sângele muceniciei, cu cele vremelnice răscumpărând cele netrecătoare, ai luat cunună de biruinţă.

Țara-de-Sus a Bucovinei păstrează, în catedrala sa mitropolitană din Suceava, cele mai vechi moaște aflate pe pământul românesc: cele ale Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou. Prin purtarea de grijă a blagocestivului voievod Alexandru cel Bun și a întâiului mitropolit al Moldovei, Iosif I Mușat, Sfântul Ioan cel Nou a fost adus în Cetatea de Scaun a Sucevei și așezat în biserica Mirăuților încă din anul 1402 (sau 1415), într’a doua zi a lunii iunie. De peste șase sute de ani câte inimi zdrobite nu s’au mângâiat aici?! Câte lacrimi de mame, de copii şi de orfani nu s’au alinat aici?! Câţi bolnavi nu şi’au dobândit sănătate şi uşurare la moaştele Sfântului Mucenic Ioan de Nou de la Suceava – care se bucură de mare cinstire şi respect! (Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 405-406). Acest mare sfânt – care s’a învrednicit a fi privegheat de către îngeri! – ocrotitor al Moldovei și Bucovinei este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română la 2 iunie, dar și în 24 ale aceleiași luni – când se face aducere aminte de reîntoarcerea marelui mucenic Ioan cel Nou din Polonia.

Acest mucenic al lui Hristos, elin de neam, a văzut lumina zilei în Trapezunt, pe când se ițea veacul al XIV-lea. De bună seamă că părinții săi erau cinstitori ai credinței noastre drepte și adevărate, căci într’aceasta l’au și crescut pe fiul lor. Cum în acea vreme era foarte greu să nu te îndeletnicești cu negoțul în Trapezoúnda, și Ioan a ajuns comerciant încă din tinerețile sale.

între Trapezunt şi Hoarda de Aur

Până la căderea Trapezuntului însă, pe la anul 1332 (sau chiar 1330), tânărul neguțător creștin Ioan a plecat din portul Dafnoúndei către ținuturile nord pontice – poate spre Cetatea Albă (Akkerman), Kierch, ori genovezele cetăți Azak, Soldaia, sau Kaffa Kersonului. Oricare dintre ele ar fi fost, tot în stăpânirea Hoardei de Aur erau. Mongolii Hoardei erau în cea mai mare parte animiști, până ce urmașul lui Tokta Han (1300-1312), Üzbek Han (1312-1341) a hotărât să’și islamizeze forțat supușii. Totuși Hoarda tolera creștinii și cetățile lor de la țărmul Mării Negre, pentru că negustorii Saraiului (capitala Hoardei de Aur) făceau un negoț profitabil cu aceștia. (Deși îngăduitori cu ortodocșii, ei au fost cei care i’au martirizat pe Mihail al Cernigovului și Mihail al Tverului). Amestecându-se, mai târziu, cu cumanii albi din Crimeea și de pe țărmurile apusene ale Pontului Euxin, au dat naștere tătarilor.

Cu siguranță că tânărul Ioan călătorea pe o corabie apuseană – cel mai probabil genoveză sau venețiană (și, mai îndoielnic, franțuzească) – condusă de un căpitan pe nume Reiz (sau Reitz), cu care neguțătorul elin a intrat în discuții despre dreapta credință creștinească. (Marea schismă (1054) trecuse de mult, dar încercările unioniste catolice de la sinodul de la Lyon (1274) erau încă proaspete). Trebuie că latinul n’a găsit cuvinte destul de înșelătoare ca să biruiască adevărul spuselor ortodoxe ale lui Ioan și atunci, mânat de ură, l’a pârât beglerbegului cetății pontice cum că acesta „voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa”. Tătarul bucuros, l’a chemat înaintea sa ca să’l cinstească și să facă noile juruințe de credință, dar Ioan, dându’și seama de uneltirea ce i se făcuse, n’a voit a se îndreptăți pe sine și nici a se lepăda de Hristos. „Nu mi’a venit în cuget vreodată să defaim sfânta credinţă a Domnului meu, Iisus Hristos, nici să mă lase Domnul să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Toate acestea sunt meşteşugiri ale ale satanei, vrăjmaşului adevărului, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu” – a mărturisit viitorul mucenic.

Hristos ori Allah?

Auzind acestea nogaiul a turbat de furie și a poruncit imediat ostașilor să’l dezbrace pe Ioan „și să’l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l’au bătut slugile tiranului pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s’a zdrobit trupul lui în multe bucăţi şi lipindu’se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s’a roşit de sângele lui”. Și, făcându’se seară, l’au târât soldații „ca pe un mort şi astfel l’au închis în temniţă”. Iar a doua zi ighemonul, mai întâi ispitindu’l cu tămăduirea rănilor de către niște doftori persani dacă’l va mărturisi pe Allah și nu pe Hristos, a poruncit mai apoi – în urma stăruinței în dreapta credință – ca Ioan să fie legat de coada unui cal și să fie târât pe toate ulițele cetății până ce’și va da duhul. Agonizând din cauza rănilor și loviturilor primite, Ioan avea să-și găsească sfârșitul în cartierul evreiesc al orașului unde, unul dintre cei ce’l chinuiau i’a tăiat capul, curmându’i suferința și dăruindu’i (fără a sa voie) „cununa vieţii veşnice“. Sinaxarul spune că „astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goală şi, ajungând pe sfântul ce era târât, i’a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap”.

sfântul privegheat de îngeri

Încă înverşunat asupra martirului, ighemonul acelei cetăţi n’a lăsat pe creştini să îngroape trupul noului mucenic după rânduiala ortodoxă, ci a poruncit să fie lăsat în negrijă, pe stradă. Şi poporul dreptcredincios necutezând a se apropia de robul lui Dumnezeu, Ioan, de frica păgânilor, a rămas sfântul, cu capul lângă el, pe caldarâm. Dar peste noapte s’a făcut minune mare, căci au apărut trei îngeri ai Domnului – îmbrăcaţi în straie albe, strălucitoare –  care cu tămâieri şi cuvinte sfinte l’au privegheat pe noul Sfânt Ioan până la ziuă. Iar deasupra trupului său s’a arătat un stâlp de foc până la cer, sporind frica şi uimirea celor ce locuiau acolo şi vedeau această proslăvire a sa. Dar un evreu, „părându’i’se că preoţii creştini au venit să’l ia şi să’l dea îngropării celei obişnuite”, şi’a încordat arcul şi a voit a’i săgeta. Însă „săgeata şi coarda s’au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească. Şi aşa a petrecut toată noaptea acel jidov”. Iar dacă a rămas nemişcat, iudeul a fost nevoit a povesti ce i s’a întâmplat şi cum i’a îngăduit Dumnezeu acea pedeapsă pentru necredinţa lui, rugându’i pe creştini să se roage pentru iertarea lui. Şi, cerând iertare Sfântului Ioan cel Nou, „i s’au dezlegat mâinile” sale. Înştiinţat fiind de această minune şi dobândind oarecare frică, ighemonul acelei cetăţi a dat voie creştinilor să’l îngroape pe Ioan după rânduială.

Acel căpitan de corabie însă nu şi’a sfârşit nelegiurile, căci a voit, după o vreme oarecare, să fure şi trupul Sfântului Ioan – ori ca să vândă mai apoi moaştele creştinilor, sau pentru a’l duce în ţara sa şi a povesti că acest nou mucenic era de neam latin, ori poate doar din răutate, sau (cine ştie?), poate că din mustrările cugetului său. Dar noul sfânt i s’a arătat în vis parohului acelui loc şi i’a spus toate câte se întâmplau la mormântul său în acea noapte şi alergând acesta cu câteva slugi l’au izgonit pe acel căpitan Reiz iar moaştele – aflate neputrezite! – le’a dus în sfântul altar al bisericii sale.

ocrotitorul Moldovei şi Bucovinei

Şi au stat în acea biserică din cetate vreme de peste şaptezeci de ani până când, binecredinciosul domn a toată Ţara Moldovei, Io Alexandru Voievod, „auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic” şi sfătuit de întâiul mitropolit al ţării, Iosif I Muşat, a dorit a pune ţara sub oblăduirea Sfântului Ioan cel Nou şi a aduce moaştele sale în cetatea sa de scaun. Pentru aceasta n’a cruţat nici daruri, nici bani şi aşa a răscumpărat preţioasele moaşte din mâinile musulmane ce stăpâneau atunci Cetatea Albă (ori cea de la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, ori cea aflată în strâmtoarea Kerci, din Crimeea). Întâmplându’se aceasta în anul 1402 (ori poate în 1415), voievodul l’a aşteptat pe Sfântul Ioan cel Nou, cu mare alai, la „Podul Vlădichii”, în apropierea Iaşilor, însoţindu’l apoi până la biserica Mirăuţilor, din cetatea Sucevei – unde pregătise loc de odihnă pentru mucenicul lui Hristos. Şi a fost zi de mare praznic la 2 iunie 1402, pentru Ţara Moldovei căci atunci s’a savarsit mare Liturghie arhierească, iar cuvântul de învăţătură a fost rostit poporului chiar de însuşi Grigorie Ţamblac, delegatul Patriarhiei de Constantinopol. (Se pare că el este autor al „Muceniciei Sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea Albă” – prima „viaţă” a noului mucenic, scrisă prin anul 1415, din poruncă voievodală şi totodată, prima operă hagiografică şi literară scrisă în ţara noastră).

La Mirăuţi a stat sfântul până la anul 1522, când moaştele sale au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană „Sfântul George”, ctitoria domnitorilor Bogdan al III-lea cel Orb și Ștefăniță (fiul său).

peregrinările Sfântului Ioan cel Nou

Demn de remarcat că, în acea vreme (la 1632, mai precis), Nicolo Barsi, afla la Suceava un „sfânt, numit Sfântul Ioan cel Nou; acesta este nevătămat şi se găseşte într’o oarecare biserică a părinţilor din tagma Sfântului Vasile, care sunt însă schismatici. Ziua acestui sfânt se sărbătoreşte la Rusalii, când pe lângă deschiderea unui iarmaroc foarte bogat – care ţine opt zile’n şir…, mai merge şi domnul cu întreaga sa curte, de cel puţin 2.000 de oameni toţi călări“.

Din păcate Sfântul Ioan n’avea să stea aici decât câţiva ani peste patruzeci, căci sub domnia lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568), când acesta strămută capitala la Iaşi, ia cu sine şi cinstitele moaşte.

La 1686 însă, în vremea lui Constantin Cantemir, când leşii lui Jan Sobieski au intrat în ţară, cărturarul mitropolit Dosoftei (+1693) – care a plecat atunci în Polonia – a luat cu sine şi moaștele Sfântului Ioan cel Nou, precum şi odoarele și documentele Mitropoliei Moldovei: „Atunci la întorsul Craiului” – scrie cronicarul Nicolae Costin – „s’a sculat Dositeiu mitropolitul şi au închinat moaştele sfântului mucenic Ioan Novi la craiul Sobieschi… şi s’au dus şi Dositeiu Mitropolitul împreună cu sfântul în ţara leşească, cu toate odoarele de mult preţ a mitropoliei şi a Sfântului”. În Polonia moaştele Sfântului  Ioan cel Nou au stat la Zolkiew 97 de ani: mai întâi într’o biserică din cetatea Stryj (aproape de Zolkiew), iar din 1690, într’o mănăstire din apropierea Lwow-ului.

Cronicile vremii mărturisesc că românii au încercat să ia moaştele înapoi, dar fiindcă se făceau foarte multe minuni la racla sfântului, polonezii, chiar dacă erau catolici, n’au voit să ni le dea.

Până în 1783, când kaiserul Franz Josef, face un pelerinaj în Bucovina (care era, din 1774, teritoriu habsburgic) şi venind de la Bosanci la Suceava, a remarcat baldachinul gol din catedrala Sfântului George. Aflând apoi că acolo stăteau moaştele Sfântului Ioan cel Nou, a spus că ele „se vor aduce şi se vor aşeza iarăşi acolo”. Aşa că doi arhimandriţi, Joasaf şi Meletie (trimişii episcopului Dositei Herescu), împreună cu câţiva soldaţi ai unei garnizoane imperiale, în noaptea de 18 iunie, 1783, au luat din Zolkiew racla cu moaştele Sfântului Ioan şi, cu trăsura, le’au adus mai întâi la Cernăuţi. În ziua de Sânziene (24 iunie) a anului 1783, la graniţa dintre Bucovina şi Galiţia, la podul de peste râul Colacin, a avut loc un moment răvăşitor: de o parte stătea mulţime mare de credincioşi galiţieni care plângeau după Sfântul Ioan Novîi, iar de cealaltă parte de hotar, mai bine de două sute de preoţi şi mii de credincioşi bucovineni, plângeau şi ei, dar… de bucurie, pentru că li se întorcea sfântul acasă.

Ocrotitorul Moldovei şi Bucovinei n’avea să mai plece din Suceava decât o singură dată: la începutul Primului Război Mondial când, pentru siguranţă, sfintele moaşte au stat la Viena, în capela aflată pe fosta stradă Lowelstrasse, nr. 8, până la 25 iulie 1918, când revenea odată cu Bucovina și Basarabiei la țara-mamă. În felul acesta Sfântul Ioan redevenea iarăși ceea ce fusese veacuri de’a rândul: „ocrotitorul a toată țara Moldovei”.

Iar de aceasta se poate dumiri oricine se întâmplă – cu voie sau fără voie – în cetatea de scaun a Sucevei, la vremea Sânzienelor, când mulţime mare de norod îşi însoţeşte sfântul proteguitor pe la toate bisericile şi mănăstirile oraşului. Şi nu oricum, ci cu mare dragoste şi evlavie…

George Crasnean