“Vindecările cu Sfânta Copie”. Teologie sau magie?

De mai multe ori am fost întrebat de ce unii preoţi folosesc copia pentru vindecarea bolnavilor şi de ce Molitfelnicul conţine o astfel de rânduială neclară şi fără careva explicaţii. Am încercat să formulez un scurt răspuns la această întrebare devenită deja dureroasă pentru Biserică. 

Practic vorbind, copia[1] reprezintă un cuţit în formă de suliţă care se foloseşte la tăierea prescurii (pâinii), care în cadrul Liturghiei este sfinţită şi se preface în Trupul lui Hristos. După sfinţirea pâinii euharistice, aceeaşi copie este folosită pentru a tăia în părticele mici Sfântul Trup spre a fi împărtăşit clericilor şi credincioşilor. Acest obiect liturgic simbolizează suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul când era pe Cruce (Ioan 19:34). În afară de această utilitate practico-simbolică, copia nu este folosită în alte scopuri şi doar la modul indirect se poate vorbi despre o sfinţenie intrinsecă a ei.

Totuşi, Molitfelnicul conţine o rânduială de folosire a copiei spre vindecarea bolnavilor[2], fără însă să explice cum se foloseşte acest obiect liturgic şi când se citesc acele tropare, care amintesc de patima Domnului, dar nu reprezintă rugăciuni pentru bolnavi. Chiar această lacună a dus la diferite practici greşite răspândite în Rusia, România, dar mai ales în Republica Moldova. Sunt mai mulţi preoţi, deveniţi de fapt şarlatani, care propun „diagnosticări” şi „vindecări” cu copia. Cică ei, umblând cu copia pe suprafaţa corpului omului, simt nu ştiu ce… Prostii! Alţii au chiar copii (suliţe) de rezervă, care pe rând „sunt puse la încărcat” pe Sfânta Masă. Minciună şi magie! Aşa ceva nu există şi nici nu poate exista, iar aceşti popi-magicieni trebuie chemaţi să se corecteze, iar dacă continuă – să fie caterisiţi[3] (pentru că fenomenul începe să capete proporţii, iar ierarhia, satisfăcută de împărţirea banilor, tace). Mă bucur că cei mai mulţi preoţi nu recurg la astfel de şiretlicuri, ci preferă să trăiască mai greu material, numai să nu-şi păteze preoţia sau să contamineze Ortodoxia cu tendinţe păgâne.

Deci ce reprezintă acea rânduială cu copia? Răspunsul îl găsim în cartea lui S. Bulgakov destinată explicării diferitor probleme de slujire preoţească[4] şi în „Skrijali”[5]. Aceste tâlcuiri arată că după Proscomidie, înainte de Liturghie, preotul rostind acele tropare din Molitfelnic, afundă copia într-un vas cu apă (nesfinţită anterior) şi o binecuvântează. După ce bolnavul se împărtăşeşte la Liturghie (!), preotul îi dă şi acea apă binecuvântată cu care bolnavul, acasă, se şterge pe frunte şi în locurile dureroase[6] sau o bea. Mai multe despre această rânduială nu ştim.

Nu exclud ca practica să fi apărut încă la Catedrala „Sfânta Sofia” din Constantinopol, unde în anul 614 a fost adusă suliţa (copia) cu care a fost împuns Mântuitorul şi care, în scurt timp, a devenit un obiect de mare evlavie, folosit şi în procesiuni religioase. În sec. IX-X, aşa cum arată Tipicul Catedralei „Sfânta Sofia”, închinarea la Sfânta Suliţă înlocuia închinarea la bucata din Sfânta Cruce prezentă în aceeaşi catedrală.[7] În prezent armenii sunt cei care pretind că deţin această suliţă/copie şi o folosesc la amestecarea „Sfântul Mir”, atunci când acesta se pregăteşte şi se fierbe. Deci nu-i exclus ca încă în Constantinopol Sfânta Suliţă să fi fost folosită şi cu rol taumaturgic, dar bineînţeles nu aşa cum o fac unii astăzi.

Se mai ştie că prin sec. XVI-XVII, la Moscova, exista obiceiul de a sfinţi o agheasmă specială folosind nici crucea şi nici copia, ci unul din cuiele cu care a fost pironit Hristos şi care se afla în capitala rusă. În aceeaşi perioadă se folosea, tot cu rol de agheasmă pentru bolnavi, apa cu care erau spălate Sfintele Moaşte din Kremlin în Vinerea Mare.[8] Deci toate aceste mărturii istorice vorbesc despre folosirea unei ape sfinţite / binecuvântate prin atingerea de o anumită relicvă şi nu despre folosirea relicvei ca atare. Iată de ce, şi rânduiala la care ne referim, nu poate implica folosirea copiei pentru a fi atinsă de trupul omului, căci aceasta ar însemna şi un fel de desacralizare a ei, ci sfinţirea unei aghesme speciale pentru bolnavi („inferioară” aghesmei obişnuite).

Personal consider că această rânduială „a copiei” ar trebui exclusă din Molitfelnic pentru că, alături de alte rânduieli asemănătoare, aceasta favorizează percepţiile magice despre vindecare, uitându-se că orice vindecare vine de la Dumnezeu prin Biserică şi pe măsura credinţei omului, nu a banilor plătiţi în buzunarele şarlatanilor „făcători de minuni”. Mulţi dintre „creştini”, în loc să se spovedească şi să se împărtăşească mai des, preferă tot felul de „soluţii cu efect automat şi imediat”, fără să-şi pună problema schimbării vieţii. Preoţii însă ar trebui să stârpească orice tendinţă de acest fel, iar ierarhia să stopeze apariţia magicienilor în haine de preoţi…

Sper ca şi această scurtă explicaţie să contribuie la aceasta, iar în cele din urmă, rânduiala din Molitfelnic să fie exclusă sau, cel puţin explicată. Eu sunt pentru excluderea ei, pentru că o văd ca un alt „duşman” al spovedaniei şi împărtăşaniei. Să nu uităm că diavolul ne poate „revela” orice, numai pocăinţă şi unire cu Hristos nu.  

[8] Cf. «Церковный Вестник», 1900, №14. «Руководсвтво для сельских пастырей», 1885, №42.

Ieromonah Petru Pruteanu