ZBORUL, CRUCEA PILOTULUI

„A fost frumos … , mi s-au umplut ochii de lacrimi!”, mi-a mărturisit un prieten, pilot militar pe avioane de luptă supersonice, încercând să-şi amintească de ultimul său zbor, înainte de ieşirea la pensie. „Au fost trăiri intense, a avut loc o luptă lăuntrică în mine, dar am simţit şi o eliberare … , o uşurare, scăpasem de povara crucii pe care o purtam cu mine … , zborul … , a fost ceva frumos … , zborul a fost viaţa mea, zborul a fost crucea mea, acum nu mai vreau să vorbesc despre asta …”. Aşa şi este de fapt, pilotul militar îşi duce crucea primită, în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu, cu demnitate, cu onoare, cu devotament, cu iubire, cu responsabilitate şi această cruce este zborul.

Într-adevăr, omul este chemat să stea la masă cu Dumnezeu, precum altădată Avraam şi să grăiască, faţă către faţă, în dimineaţa zilei nesfârşite. Vocaţia omului se schimbă prin perceperea glasului crucii, deoarece ea oglindeşte destinul universal, cosmic al liturghisitorului; inima omului prin liturghia crucii devine blândă, milostivă, făcătoare de icoane vii. „Este o inimă care se înflăcărează de iubire pentru întreaga creaţie, pentru oameni, pentru demoni, pentru toate făpturile. O nemărginită compasiune o copleşeşte. Nu mai poate îndura nici cea mai mică durere produsă unei făpturi. Se roagă chiar şi pentru târâtoare împinsă de o milă infinită care se deşteaptă în inima celor care se aseamănă cu Dumnezeu”, ne spune Părintele Paul Evdochimov. Cu adevărat, cine îşi asumă Crucea-legământ-făgăduire îşi asumă responsabilitatea nuntaşului, a celui care ia parte la sărbătoarea sărbătorilor, unde sufletul primeşte libertatea zilei „care nu cunoaşte amurgul, a zilei care nu cunoaşte umbra”, (Mt. 6, 21).

Pilotul militar poartă sub povara crucii cel mai măreţ vis al omenirii – zborul. Omul a dorit întotdeauna să imite zborul unei păsări în înaltul cerului, mai târziu a înţeles că este vorba de un zbor lăuntric pe verticală, în plan spiritual şi că acest lucru îl poate face orice om, dar cu ajutorul divinităţii. Apoi, omul a început să-şi construiască tot felul de aparate de zbor cu care să se înalţe de la sol, pas cu pas, până la avioanele supersonice performante şi navele cosmice, de astăzi. Adevărurile crucii întrec cu mult puterile noastre de înţelegere, omul a fost zămislit cel din urmă pentru a păşi în univers ca rege şi împărat, prin lucrarea tainică a Golgotei. Cel care a dat sens şi personalitate crucii şi a pătruns în înţelesul tainic al ei a fost Iisus Hristos.

Odată, sculptorul Constantin Brâncuşi a văzut un vultur în înaltul cerului şi uimit de frumuseţea şi măreţia zborului a exclamat: „Zborul, ce fericire!” De fapt, ce pot vorbele să spună despre măreţia şi frumuseţea zborului? Când ajungi să îţi întinzi aripile de “Pasăre Măiastră”, să-ţi odihneşti privirea ore nesfârşite pe “Coloana fără sfârşit”, să îţi aduni gândurile la “Masa Tăcerii” şi să-ţi umezeşti buzele la “Poarta Sărutului”, când faci toate aceste lucruri, simţi cum te ridici la cer şi pluteşti printre nori, simţi că zbori.  Asemenea pilotului care ajunge să cunoască şi să se împrietenească cu cerul, să vorbească cu avionul şi să-i mângâie aripile argintii, să se înmiresmeze cu parfumul frumuseţii divine, să se hrănească din cuminţenia cerului şi să se prindă în horă cu norii care îl însoţesc, să privească un răsărit sau un apus de soare din înaltul cerului, să admire cu uimire panorama de vis a unei văi acoperită de un ocean verde şi cea a munţilor încărcaţi de zăpadă.

Când simţi şi trăieşti magia zborului, nici o glorie a pământului, nici cel mai bun prieten, nici cea mai mare iubire, nici cea mai mare plăcere, nimic din toate aceste lucruri nu mai prezintă importanţă pentru tine, în acele momente, deoarece trăieşti clipele veşniciei. Nu de puţine ori, “omul cerului” rămâne fără cuvinte la întrebarea: “ce ai văzut acolo, sus…?”. Tăcere, tăcere, … , taină fără sfârşit.

De aceea, zborul ca o cruce a pilotului, rămâne totuşi o picătură pe obrazul universului.

CER SENIN!

Comandor (r)  Ştefan Popa

sursa foto: pixabay.com