LOADING

Type to search

Pelerinaje

Arnota – o nestemată valahă

Share

Biserica Mânăstirii Arnota e o nestemată me­­­­dievală valahă. Nu prea îmi dau seama de ce vor­bim mereu despre Evul Mediu ca despre un  „ev întunecat”, când ne referim îndeobşte la artă şi cultură, fiindcă, dacă ne uităm puţin mai bine la nemuritoarele mânăstiri, constatăm că realizările „artistice” ale modernelor lăcaşuri de cult ale zilelor noastre sunt cu mult mai demne de o etichetare „întunecată” decât oricare bisericuţă medievală a neamului nos­­­tru! Acesta este gândul care îţi vine în min­te şi când vezi Arnota.

Mânăstirea este frumoasă, însă biserica ei e de‑a dreptul superbă! Biserica e ridicată de Matei Basarab la 1633‑1634, iar restul ansamblului e adăugit ulterior (1852‑1856) de către Barbu Ştirbei, care a dărâmat vechile chilii făcute de neamul Basarabilor şi a zidit altele, după planurile unor arhitecţi străini: I. Schlatter, S. Benis şi I. Freywald (lucru, din păcate, vizibil!). Dacă adăugăm alte câteva chilii şi un muzeu (tot într‑o chilie) făcute prin 1934, o refacere între 1954‑1958 şi o ultimă „prenoire” în zilele noas­tre (un paraclis închinat Sfântului Prooroc Ilie, trapeză şi arhondaric), obţinem imaginea  actuală a Arnotei. Nu putem trece sub tăcere pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, care a lăsat urme pline de sfinţenie şi aici: ridicând pridvorul (deschis, pe coloa­ne de cărămidă) cu turlă în 1694 (pictat în 1705‑1706 de Ianache şi Preda, în frumosul stil brâncovenesc), dăruind o catapeteasmă – adevărată operă de artă brâncovenească din lemn de tei aurit (expusă din 1913 la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti!), refăcând pictura, fără s‑o înlocuiască pe cea originală din 1644, sau ferecând această „poartă spre cer” prin nişte uşi sculptate în lemn de castan (de către meşterul Basili Iaroch Sighir), deasupra cărora putem desluşi în slavoneşte: „Aceste uşi le‑a făcut Constantin Brâncoveanu, vel‑logofăt”.
Sub o piatră de marmură albă, sculptată de meşterul transilvan Elias Nicolai la anul 1659, „zace Matei Basarab, cu mila lui Dum­nezeu odinioară stăpân şi domn al Ţării Ro­mâ­neşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor al multor biserici şi mănăstiri; niciodată biruit, ci biruitor şi a multor învingeri învingător preaslăvit…”
Şi totuşi cândva, la începuturi (pe când probabil nu ajunsese domn), n‑a fost biruitor, fiindcă aşa a luat naştere prima lui biserică, toc­mai cea a Arnotei, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi memoriei arnăutului (de unde vine şi numele mânăstirii) care i‑a salvat viaţa viitorului principe acceptând să‑şi schimbe hainele de oştean cu cele voievodale şi murind în locul lui în lupta cu turcii. Fugind şi scăpând de moarte în rogozul unui lac, l‑a făcut însă veşnic de pomenire şi pe arnăutul credincios, ctitorind  nemuritoarea Arnotă. Nu este al nostru a şti dacă a fost vrerea arnăutului să facă schimbul de haine, ori n‑a făcut decât să execute un ordin militar, ci doar faptul că vodă Matei din neamul Basarabilor n‑a uitat niciodată jertfa lui, pomenind‑o în toate veacurile pe altarul Arnotei. Şi tot aici unde trebuia să moară odinioară, Matei şi‑a găsit şi veşnica odihnă, voievodul fiind îngropat iniţial la Târgovişte în 1654 şi strămutat 4 ani mai târziu, de către Patriarhul Macarie şi secretarul său, Paul de Alep, alături de tatăl său, vornicul Danciu din Brâncoveni (trecut la cele veşnice în slujba vrednicului de pomenire Mihai Viteazul, în timpul luptelor din Transilvania, înmormântat fiind şi el iniţial la Alba Iulia şi adus mai apoi la Arnota în 1648) după răscoala seimenilor (lefegiii străini) din oastea sa (1655).
Ziditorul acestei mânăstiri, Matei Basarab (născut la 1580, căpitan în armata lui Mihai Viteazul, apoi domn al Ţării Româneşti între 1632‑1654), este considerat cel mai mare ctitor ortodox al poporului român, el ridicând din temelie  30 de biserici şi refăcând multe altele, atât în ţară, cât şi la sud de Dunăre (ctitor la Sistov şi Vidin). El este cel care a plătit în 1645 otomanilor taxele şi birurile întregului Munte Athos!
Arnota lui Matei‑Vodă este o construcţie mică, cu o linie simplă şi sobră, fiind realizată în stil bizantin, cu abside poligonale şi pridvor deschis. Faţadele au fost împărţite cu ajutorul unui brâu din cărămidă aparentă în doua registre: cel inferior, în care se află frumoase firide rotunjite, şi cel superior, în care s‑au realizat ocniţe adâncite. Biserica a fost înfrumuseţată la exterior cu ornamentaţie de cărămidă aparentă, splendoarea sa însă se află înlăuntru, cerul şi cu sfinţii săi aflându‑se acolo! Frescele în stil bizantin ale „zugravului Stroe din Târgovişte” te fac să refuzi plecarea din acest rai!
Lepădând şi eu fără de veste „toată grija cea lumească” păşind în Arnota, am înţeles mai bine de ce părintele Paulin Lecca (care a vieţuit un timp în aceste locuri)  a spus că „aici într‑adevăr nu mai eşti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel ce se roagă în tine”…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *