Athoniada, cea mai renumită școală aghiorită
Share
În vecinătatea mănăstirii Vatopedi se află şi ruinile vechii Academii Athonite, cea mai renumită şcoală aghiorită (clădită între 1747-1749 de către vatopedini), care a contribuit la educarea grecilor într’un greu moment istoric, când erau ameninţaţi de islamizare. Zidită „din piatră cioplită…cu trei rânduri de etaje şi în mijloc larg”, cum scrie Porfirie Uspensky la 1846, ea a avut, în scurta sa existenţă, profesori celebri precum Nichifor Theotokis (1731-1800), ori Neofit Kavsokalivitul (1713-1784), care predau Spiritualitate bizantină, „Retorica, Logica şi Bogoslovia” celor 200 de elevi pe care’i instruiau. Sfântul Cosma Etolianul (1714-1779), eroul national grec Rigas Ferraios (care se pare că era vlah la origine, născut Antonios Kyriazis 1757-1798), scriitorul Sergios Makraios (1734-1819) şi teologul Athanasios Parios (unul din „profesorii naţiunii”) s’au numărat printre elevii acestei celebre academii. După câţiva ani însă, prin 1753, sub influenţa eruditului cleric enciclopedist Evgenios Voulgaris (1716-1806) – care preda aici Fizica şi Metafizica după Locke, Wolf şi Leibniz – Academia a devenit o clasică universitate unde se studiau materii profane precum literatura, matematica, filosofia – lucru care n’a fost pe placul conservatorilor monahi athoniţi (patriarhul ecumenic Chiril al V-lea, retras în Athos, dar şi asceticul şi rigoristul Neofit Kavsokalivitul, fostul ei director, se numărau şi ei printre cei nemulţumiţi de direcţia în care se îndrepta şcoala aghiorită). Considerând că alunecă pe panta scolasticii, monahii şi chiar anumiţi dascăli, i’au dat foc (nici Neofit Kavsokalivitul n’a fost cu totul străin de acea incendiere!). S’au mai făcut încercări de a reînfiinţa Academia după 1759 şi până prin 1810, când a fost închisă pentru ultima oară, căzând în ruină totală în timpul războiului de eliberare. O mică clădire mai supravieţuieşte astăzi acestei şcoli: este un paraclis închinat profetului Ilie. Românii au contribuit şi ei la fiinţarea tipografiei şi Academiei athonite făcând milostenie şi donând sume generoase celor doi călugări vatopedini, Meletios şi Gavriil, care adunau bani în acest scop în Principate române, la mijlocul veacului al XVIII-lea.
Din 1606, când i s’a închinat frumoasa mănăstire Golia din Iaşi şi până la secularizarea lui Cuza din 1863, daniile româneşti n’au contenit către Vatopedu, iar ele au fost cu siguranţă comparabile cu cele ale Cantacuzinilor şi Paleologhinilor. „Aşa că noi românii avem drepturi sfinte în Sfântul Munte Athos, mai mult faţă ca celelalte mănăstiri ortodoxe: ca sârbii, grecii, bulgarii, ruşii şi iviriţii…”, concluziona Irinarh Şişman în monumentala sa Istorie athonită (manuscrisul Watoped, pagina 60).
Ce se poate observa uşor (şi a făcut’o părintele Teodor Bodogae) este că odată cu apariţia idioritmiei în Vatopedu la sfârşitul secolului XIV, au crescut daniile străine – în special cele valahe şi moldoveneşti, mai târziu şi cele ruseşti – însă a scăzut mult viaţa duhovnicească, odată cu inaugurarea pribegiilor după milostenii şi apariţia bunăstării materiale. Mănăstirea nu va abandona acest mod de viaţă în favoarea vieţii de obşte, decât abia în 1989, odată cu venirea egumenului Efrem – cu toate că însăşi patriarhii Ieremia al II-lea al Constantinopolului şi Silvestru al Alexandriei le’au cerut vatopedinilor în 1574 să renunţe la idioritmie, dată fiind relaxarea morală la care ajunseseră – nu sunt însă indicii că ar fi revenit la viaţa cenobitică, cu toate că la 1821 ceruseră Patriarhiei Ecumenice să le emită un sigillium în acest sens, dar efortul le’a fost zădărnicit de Eterie. În războiul de la 1821, 1.500 de călugări athoniţi, sub comanda căpitanului Emmanouil Pappas, au scos afară din peninsula Chalcidică pe turci. Vatopedu a contribuit şi ea cu o corabie echipată complet, pe care atrimis’o la Provlakas, în sprijinul insurgenţilor, dar a avut de suferit la rândul ei represaliile învingătorului Abdul Rubut Paşa, care a închis 120 de monahi, a cerut 150.000 de piaştri despăgubiri de război şi a trimis 3.000 de soldaţi musulmani în Sfântul Munte pentru a căuta revoluţionari eterişti. Vatopedu a fost nevoită atunci să vândă mare parte din proprietăţi pentru a putea plăti impozitele turceşti. Au scăpat de turci în 1830, dar nu s’au bucurat prea mult de prosperitate pentru că în 1863, Alexandru Ioan Cuza le’a luat toate metoacele româneşti. Cu toate aceste neajunsuri, Vatopedu a fost capabilă de multe acte filantropice în anii ce au urmat: dăruind 3.700 lire sterline pentru Marea Şcoală Naţională la 1880, 5.000 de lire sterline Facultăţii de Teologie din Chalki în 1908, 50.000 franci aur Salonicului după incendiul din 1917 şi 20.000 de drahme Crucii Roşii franceze, în acelaşi an. În vremurile contemporane, patriarhul ecumenic Athenagoras, însoţit de regele Paul şi alte oficialităţi, au vizitat mănăstirea cu ocazia sărbătoririi unui mileniu de la înfiinţarea primei lavre athonite (Megistis Lavras) în 1963. Peste 25 de ani, monahismul athonit începea a se revigora la Vatopedu datorită unor călugări de la Nea Skiti, care au venit aici urmându’l pe gheronda Iosif (ucenic al lui gheron Iosif Spilaiotis), însă întronizarea arhimandritului Ephraem în a doua duminică după Paşti, la 29 aprilie 1990, avea însă să marcheze începutul unei noi înfloriri vatopedine.
George Crasnean
